luni, 5 octombrie 2009

Ştefan Petică


Într-o familie răzeşească din satul Buceşti (jud. Tecuci), la 5 octombrie 1877, a venit pe lume cel care urma, la vârsta potrivită, să fie primul poet simbolist român, anume Ştefan Petică. În octombrie 1894, G. Călinescu l-a găsit înscris cursant în clasa a VI-a a Liceului Real din Brăila. Iar o carte de student eliberată la 23 noiembrie 1902, certifică faptul că în 1902-3, Petică era student la Facultatea de Filosofie şi Litere din Bucureşti. În ianuarie 1900, devenise sublocotenent infanterist în rezervă. La 22 mai 1902, lucra la Ministerul Agriculturii, Industriei şi Domeniilor. Singurul său domiciliu bucureştean cunoscut e dezvăluit de o carte poştală: Calea 13 septembrie nr.21 (în februarie 1903).
În 1904, la numai 27 de ani, moare de tuberculoză.


Fecioara în alb

Apune soarele pe dealuri
În slava purpurei de sânge
Şi răsunând adânc din valuri
Doineşte-un glas şi parc-ar plânge;
De simţi o caldă adiere
Trecând pe fruntea ta curată
Ca şi o şoaptă care piere
Sub bolta serei înstelată,
Să ştii că-i ruga mea senină,
Ca visul nopţilor de vară,
Ce se înalţă-n umbra lină
În ceasul jertfelor de seară.

De vezi plutind pe blonda rază
O umbră albă visătoare
Şi crezi că-i îngerul de pază
Cu aripi lungi ocrotitoare,
Să nu te-nşeli, căci visu-mi trece
În zborul său primăvăratec,
Şi-i tot aşa de alb şi rece,
Când se înalţă singuratec.
Spre marea boltă luminoasă.
Făcând durerea mai amară
Şi amintirea mai duioasă
În ceasul jertfelor de seară.

Şi dacă roua clară cade
Frumoşii ochi adânci de-i scaldă.
Când treci sub vechile arcade
În parfumata noapte caldă,
Nu-i roua rozelor în floare
Căzută-n nopţile cu lună,
Nici plânsul dulce de izvoare,
Ci e iubirea mea nebună,
Căci lacrimi mari şi tăinuite
Ca roua limpede şi rară
Coboară-ncet şi liniştite
În ceasul jertfelor de seară.


Cântecul toamnei

Serbare sgomotoasă
Ca-n bâlci. Decor banal;
O boltă luminoasă
Scăldată-n aur pal.

Pe culmea azurie
Chiar soarele de-aramă
Se pare-o jucărie
De proastă melodramă.

Mulţimea îmbătată
De pulbere şi soare
Întoarce-nfierbântată
Un danţ nebun pe care

Îl farmecă orgia
Din surle, din ţimbale,
Din nai şi măestria
Din cornuri triumfale;

O muzică ciudată
Ce-nalţă orgolioasă
Spre bolta-nflăcărată
Prostia glorioasă.

Mulţimea se aprinde
Şi râde, strigă, -njură.
Paiaţa se desprinde
Din gloată. O figură

Ciudată: meseria
I-a pus pe buze-un rânjet
Pe care sărăcia
Mereu îl schimbă-n scâncet.

În ochi îi arde para
Durerei care creşte.
Ar plânge; dar ocara
Mulţimei ‘l-ngrozeşte

Ce, crudă, îmbuibată
Vrea glume, joc, plăcere.
Paiaţa întristată
Priveşte cu durere.

O lacrimă îi pică
Încet şi el tresare
Şi mândru îşi ridică
Privirea sfidătoare

Spre cer iar a sa minte
Orgoliul străbate;
El trece înainte
Cu braţe încleştate.

Zâmbind din înălţime,
Decât robit durerei,
Să ceară la mulţime
Pomana-nduioşărei.


Serenade demonice

O ceată–ntunecată s-a oprit
Tăcută şi răsleaţă la răscruce;
Atât de grea îi cade-n asfinţit
Tortura de-a nu şti-ncotro s-apuce.

Cât fuse ziua clară s-a-mbuibat
Cu cântece şi joc în loc de pâine
Şi beată de plăcere a uitat
De grija zilei groaznice de mâine.

Dar seara se coboară răcoroasă
Şi-amurgul sărbătoarei e amar
Ca drojdia cea neagră ce o lasă
Năspritul must pe fundul de pahar.

Cu trândavi ochi priveşte spre apus
Mirată că nu poate să-l priceapă;
O rugă pare c-ar avea de spus
Dar nu ştie măcar nici cum să-nceapă

Ci stă îngrămădită ca o turmă
Şi tremură de taina ce-o-nfioară
Cu moartea zilei blonde care curmă
Şi jocul şi cântarea de vioară.

Şi tristă de pierduta fericire
Tăcută stă cu fruntea încruntată
Chemând ceva din stinsa strălucire
S-aprindă facle-n noaptea-ntunecată.


Moartea visurilor

Păunii verzi plecară în noaptea solitară
Cu strigăte de jale ca nota care trece
Plângând sub ceruri triste; iar sus în turnul rece
Trei lacrimi umeziră pe coarde de ghitară.

Şi palidele trupuri de roze s-adunară
Pe marginea-n ruină încet să se aplece
Murind ca nişte albe columbe-n noaptea rece.
O, visele, poema de vise-n noaptea clară!

Şi noaptea cea muiată în aurul de lună
Părea apoteoza fantastică şi vagă
Căzând pe frunţi de ceară în taina lor nebună.

Poeme dulci de vise, poeme de petale,
Ce mor în tremurarea din mintea-ne pribeagă!
Departe trec păunii cu strigăte de jale.


La poalele crângului
(poem în proză)

Pe iarbă verde, cu capul în mâni, pe gânduri. Visez. Dinaintea mea un cosaş

zbârnâie un cântec monoton şi un toporaş galben întinde petalele lui lacome de sărutări

spre mine.
E lumină în aer, lumină multă şi toate celea sclipesc, desfăşoară o bogăţie orbitoare de culori.
Soarele trimite raze fierbinţi cari-ţi amintesc momente de profundă senzualitate...
Ridic capul.
Un nor cenuşiu s-a înfipt în albastrul clasic, adânc al cerului, precum se înfige un

cuget rău într-o inimă nevinovată.
Sunt fericit. Senzaţii dulci mă năvălesc şi pare că mă doboară, atât sunt de multe

şi atât sunt de intense.
Sufeltul meu zboară lin spre Dumnezeu, marele Pan, care pe toate le cuprinde şi

pe toate le simte.
De pe mugurii plini de sevă se desprind sărutări sub îmbrăţişarea caldă a razelor

de soare, şi sărutările zboară prin văzduhul clar şi trezesc în minte-mi icoane de dragosti

apuse.
Iubirea veche, mare, puternică reînvie în sufletul meu pribeag. În noaptea accea,

ah, cât n-am simţit eu în noaptea aceea!
Sunt fiorii omorâtor de dulci ai iubirii senzuale – iubirea mea era senzuală – e

remuşcarea neagră, dureroasă – iubirea mea fusese criminală – e lupta între ideal şi

întrupare – iubirea mea fusese un trist episod din goana după ideal.
Şi la poalele crângului, sub razele fiebinţi ale soarelui primăverii, renasc sărutările

fierbinţi şi înfiorate din noaptea aceea, senzaţiile omorâtor de dulci, privirile lungi şi

galeşe ale iubitei.
Şi visez, visez la poale de crâng.

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu