joi, 30 aprilie 2009

George Ţărnea


RUGĂCIUNE DE POET

Fă-mi Doamne rost de-o axiomă
Mai rezistentă la purtat,
Să pot răzbi,din vomă-n vomă,
Cu optimismul prescurtat…


Că-i prea pe dos ce se întâmplă
În lumea asta de consum.
Mi-au răsărit trei crini la tâmplă
Dar cum pot,Doamne,să-mi asum


Nemăsurata lor lumină –
Care nu pare-a scăpăta –
Fără o diplomă divină
Semnată chiar de mâna ta


De-aceea te şi-ntreb,Stăpâne
A tot ce-i încă mărginit,
După uitare,cum rămâne
Cu partea mea de infinit ?


CÂNTEC DE SPERANŢĂ

Trup langa trup si lumina-n
lumina,
Desfatare uituca pe lespezi
fierbinti-
Tu,pierzania mea dintr-o zi
ce-o sa vina,
Mai ingaduie-mi gandul
ca poate nu minti.


Purtatoare de fruct,
preacurata fecioara
Fericirii de-as sti ca te vinzi
pe arginti
Nici atunci raul tau n-ar putea
sa ma doara
Cum ma doare doar spaima
ca poate nu minti.


Sa apuna de tot carnea mea
prea batrana
Langa mugurii tai nefiresc
de cuminti
Si din oarba-mi trufie nimic
nu ramana
Daca-n schimb am speranta
ca poate nu minti.


Tu,stapana si stea nevisata
vreodata,
Tu,indemn repetat al iesirii
din minti,
Bietul meu adevar e-un pacat
fara pata
Si ma-nchin la minciuna
ca poate nu minti.


PUNCTUL COMUN

Trec separat prin noi aceleasi zile
Trec separat prin noi aceleasi stari,
Tacerea ta imi staruie-n pupile
Plecarea mea iti plange-n asteptari.

Nici unul nici altul nu se-ndura
Sa puna capat chinului din el
Desi sarutul ne-a-nghetat pe gura
si frica de-mpacare ni-i la fel.

Trec separat prin noi aceleasi clipe
Trec separat prin noi aceleasi legi
Iubirea noastra-i plina de risipe-
Ramane sa-nteleg si sa-ntelegi.

Dar nu e chip s-o facem dintr-o data
Si iata-ne constransi la convorbiri
Purtate intr-o ura mai ciudata
Pe seama separatelor iubiri.


EGLOGA ARTEI CULINARE

Între războaie şi-ntre ploi
Dă măgăreaţa peste noi,
Ne toacă sufletul mărunt
Şi-apoi îl perpeleşte-n unt –
La foc domol şi-ndelungat –
Să-i fie gustul mai legat,
Iar la sfârşit îl stinge-n vin
Trecând într-un festin divin
Drept preparatul cel mai rar
Din reţetarul culinar…
De-aceea,poate, ne şi cer
Cei mari,să ne urcăm la cer,
Pe nesimţite şi desculţi,
Cât mai tăcuţi şi cât mai mulţi,
Cât mai umili,cât mai cuminţi,
Dar nici prea reci,nici prea fierbinţi.


SCRISOARE DE BUN RĂMAS

Iubito, cata lume intre noi
Numaratori de ploi din doi in doi
Si dintr-un ochi de dor necunoscut,
Cate zapezi pe buze ne-au crescut...
Asculta-ma si lasa-ma sa strig
Mi-e frica de-ntuneric si de frig
Si nu mai vreau sa stiu pana la sfarsit
Cine-a iubit frumos, cine-a gresit
Cine-a facut spre noapte primul pas
Cine-a plecat din joc, cine-a ramas
Cine si-a smuls peretii rand pe rand
Cine s-antors mereu cu ziua-n gand
cine a pierdut si cine a castigat
De toate inlantuit sau dezlegat
Cine-a crezut mai mult in celalalt
Sub cerul prea strain si prea inalt
Cand am sa uit cum suna glasul tau,
Decat tacerea, ce-mi va fi mai rau
Si cum sa pot sub stele innopta
Cand nu mai simt ce-nseamna umbra ta?
Numaratori de ploi din doi in doi
Iubito, cata lume intre noi.

Anna de Noailles


Vedetă a saloanelor mondene din Paris la începutul secolului al XX-lea, Anna de Noailles s-a născut în familia Brâncoveanu, dintr-o mamă grecoaică, Raluca Musuruş, şi un tată român, un prinţ Brâncoveanu, Grigore Brâncoveanu. Mama ei, fiica lui Musuruş-paşa, ambasador al Turciei la Londra, în anii 1850 şi a Anei Vogoride, a fost o cunoscută muziciană, idolul compozitorului polonez Paderewski. Ana Brâncoveanu s-a căsătorit cu Mathieu de Noailles în anul 1897. După circa un secol Anna de Noailles este mai celebră pentru rolul ei de femeie de societate şi aristocrată, de prietenă a unor literaţi celebri, decât pentru poemele sale de influenţă Parnasiană. Debutul său poetic s-a produs în 1899, iar la scurt timp a publicat un volum antologic, în 1901, “Le Cœur innombrable” care a avut un succes remarcabil. A fost aleasă imediat membră a prestigioasei Académie Royale Belge de Langue et de Littérature Françaises şi apoi a exclusivistei Academii Franceze care i-a acordat marele premiu pentru literatură. A fost prima femeie comandor al Legiunii de Onoare. Noailles era vara prinţilor Bibesco şi se înrudea cu toţi aristocraţii care au avut reşedinţa la Paris. Corespondenţa sa inedită cu Maurice Barrès a fost publicată în 1986. A fost admirată de Jean Cocteau şi i-a fost prezentată lui Pierre Loti, un alt mare scriitor francez şi prieten personal al reginei Maria şi al României.
Salonul Anei de Noailles, de pe Avenue Hoche a atras ca un magnet pe unii din cei mai mari scriitori francezi Parisului secolului XX: Pierre Loti, Francis Jammes, Andre Gide, Gabriela Mistral, Colette, Paul Valéry, Jean Cocteau, Francois Mauriac, fraţii Daudet, Robert de Montesquiou, Paul Hervieu, Paul Claudel, Max Jacob.
După primul Război Mondial societatea şi gusturile literare se modifică şi Anna de Noailles se trezeşte că scena literară este ocupată de Dadaism şi Tristan Tzara şi de avangarda suprarealistă a lui Andre Breton. Ea nu are însă organul necesar ca să-i înţeleagă.
Deşi era prietena personală a lui Colette, Anna de Noailles rămîne o reprezentatntă a ceea ce criticii francezi numesc la Belle Époque literară. Opera ei a fost comparată cu cea a unor Swinburne şi d’Annunzio, iar textele ei au fost considerate ca fiind “Dionysiac--ecstatice, senzuale, erotice, jucăuşe, cîteodată violente şi mereu marcate de un tragic curent subteran”. Se spune că Joseph Reinach i-ar fi spus:
Madam, în Franţa sunt numai trei miracole – Jeanne d’Arc, râul Marne şi dumneavostră.
Nicolae Iorga o considera "cel mai mare poet francez, care era dinspre partea tatălui o Româncă" şi vorbea de faptul că şi-a câştigat "un loc unic", în "literatura franceză, în a lumii întregi". Anna de Noailles a fost modelul personajului Marcel Proust al contesei Gaspard de Reveillon din romanul "Jean Santeuil", şi s-a considerat pe sine însăşi cea mai mare poetă franceză şi regină literară neîncoronată a Franţei.
La slujba sa de înmormântare ţinută la Biserica ortodoxă din Paris au participat cei mai importanţi politicieni şi literaţi ai epocii sale. "Istoria literaturii române de la origini până în prezent" a lui G. Călinescu o descrie doar ca fiind "lipsită de loialitate faţă de rădăcinile sale româneşti" . Pe măsură ce poeta Ana de Noailles revine în atenţia culturii franceze ea va fi probabil redescoperită şi în ţara natală.



Ceartă

O, pleacă! Nu vreau ochii acum să ţi-i privesc.
Mai depărtaţi ca norul ce, dulce,-n zări pluteşte;
Nici chipu-n care raze de aur se topesc,
Nici mâna ta, nici gura mea ce minte şi zâmbeşte.

O, pleacă-n seara asta! Nu mi te-apropia!
Tot, tot, mă răvăşeşte, mă turbură, m-alintă;
Dulci braţe-nşelătoare, de voi spre-a mă-apăra
Mă-ndrept spre poeniţa cu tufele de mintă.

Uitând tot răul care mi-l faci, voi auzi
Cu ochii-nchişi, cuminte, sub fagii ce-şi înşiră
Acolo rămurişul cu umbrele-argintii,
Frunzişul tot cum, paşnic şi liniştit, respiră!


Voluptate

Ce seară! Ceru-i sumbru; vorbim cu glasuri joase;
Căldura şi parfumul se prigonesc ciudoase.
Lovită,-o stea se bate cu palele de vânt,
Să-şi ţină ochiul ager deschis şi luminând.
Trist, cerul greu de nouri şi de furtuni, trimite,
Spre-a-mbălsăma-n tăcere potecile umbrite,
Miresmele-adunate din mii de trandafiri
Ce-şi povestesc, cu lacrimi, durere şi iubiri.
Castanii vechi, cu floarea lor albă ce irumpe,
Sunt mari corăbii pline de girandole scumpe.
Simt lacome dorinţe deasupra mea plutind,
Ca aburi albi pe apa din iazuri năvălind...
O, negru Eros, seară prea dulce, muritoare,
În umbra ta dementă m-afund şi plângătoare,
Cu rădăcini, ah, braţul prinzându-mi şi picior,
Făcându-mă să şovăi şi să mă pierd de dor.
Dar dacă seara asta m-a istovit, ce-i oare ?
Veniţi, parfumuri scumpe de roze-mbătătoare,
Voi, trandafiri ce-mi rupeţi făptura mea de lut,
Voi sunteţi şi beţie, văpaie şi sărut!
Voi, voi sunteţi palatul eroticilor îngeri,
Un pat al amintirii cu aromate plângeri.
Şi-n visu-mi, râvna voastră, Palanza mi-a trezit,
Şi-al valurilor zgomot, din lacul meu iubit!...


Seară romantică

Să lupt cu vraja-ţi am voit
Prea îndelung, frumoasă vară;
Azi, inima-mi s-a îmblânzit,
Plăcerea-n vinele-mi coboară.

Mă-ndrept spre liliac, pe drum
Şi sub castanul ce-nfloreşte,
Aş vrea parcă să spun: «Acum
Nimica nu mă mai opreşte!»

O vrajă mă-nfioară: sus,
Lin tremurând, un nor văd parcă;
Pe-aripa morţii, doru-mi, dus,
Alunecă precum o barcă.

Un tren – o ce plăcuţi fiori...
Când vocea-i în văzduh irumpe,
Cu nervii frânţi, ai vrea să mori;
Dar zilele, îţi zici, sunt scumpe.

Un suflet tânăr, ah, aş vrea,
Cu mine-n seara prea frumoasă...
Ar respira sfârşeala mea,
Ca salcia mai romanţioasă.

I-aş spune : « Vezi, nu tu mă ţii,
Ci doar ispita nopţii, toată ;
Ea m-a schimbat, de parc-aş fi
O porumbiţă însetată.

Biet copilandru,-aleanul greu,
Tot aurul ce-l port în sânge,
Tristeţea sufletului meu
Doar nopţii singure-mi pot plânge.

Copacii-au simţuri şi râvnesc,
Iar noaptea-i, vai, neputincioasă ;
Suspinele-i se risipesc
În bolta fumurie, joasă.

Văzduhul, vezi, e înflorit.
O, taci, pe tine te vreau doară;
Vreau ochiu-ţi împăinjenit...
Un suflet fii, ce se-nfioară.
Un strigăt lung, necontenit.
Şi plângi, copilul meu iubit!»


Dimineaţa în Ile de France

Ce dimineaţă dulce cu vagi şi albe zări,
Cu sclipăt ca de platini părând o apă lină;
Sus, norii trec pe boltă ca nişte-nduioşări,
Îmbrăţişând dulceaţa acestei glii, latină.

Din stropitoare, apa cu aburi de cristal
Ţâşneşte în grădină pe iarba-ngălbenită,
Asemenea fântânii cu glas oriental
Din, albanez, palatul domniţei, adormită.

Vioaiele hortensii cu chip de porţelan,
Cu grelele mănunchiuri trandafirii ne-mbie;
Ce-ncântătoare-i clipa – ce minunat liman!
Ce dulci nădejdi în aer, pe ape şi-n câmpie!

Ce vis! Parc-ai fi iarăşi un copilaş plăpând...
Râzând, te vâri în stratul de flori – ce fericire!
Te crezi albină parcă – lumină, briză, vânt,
Şi inima ta beată pătrunde în potire.

Un trup cu dulci antene de miere pari să fii;
Înflăcărat, un suflet cu aripi şi petale;
Întreagă lumea, beată, îţi pare-a oglindi...
Dar într-o zi, ah, somnul, pe plaiuri vechi, natale!


Amiază paşnică

Ce proaspătă mireasmă de cătină, de coajă
Şi de polen şi sevă în jur s-a risipit;
Copacul, plin de soare, îşi picură-a lui vrajă;
Un har divin în parcul imens s-a-nstăpânit.

Frunzişurile limpezi par creţe, moi dantele;
Şi iarba şi sămânţa şi mugurul verzui,
Cu sclipete-argintate, par verzi, mici păsărele;
Nu-i primăvara numai, deşi nici vară nu-i!

Ce străluciri, ce poze de încântare pline!
Flori de migdal şi piersic, corolele clătind,
Vibrează ca o roză roire de albine,
Cu inimi parfumate şi guri spre noi tânjind.

Nimic nu mişcă. Pacea-i deplină în natură!
Pe la ferestre, storuri de trestii odihnesc;
Chiar gâzele-n nisipuri, sub umbra de răsură,
Au ameţit de parcă, sfârşite, se topesc.

Nu simţi nimic, nici vârstă, nici doruri, nici regrete;
Eşti un copil, ce cată, nestânjenit şi pur,
Cu braţele întinse, pe ţărm să se desfete
Pe pajiştea tivită de cerul de azur.

Ce bun, ce lent e totul, ce linişte descinde...
Şi totuşi, obsedante, moi griji parcă respir;
Brusc, liniştea aceasta tot sufletu-mi cuprinde.
O, Doamne, Doamne, iată: e-aproape un delir!

Poezii selectate din volumele „Străluminările” şi „Umbra zilelor”

duminică, 26 aprilie 2009

Vasile Voiculescu


Vasile Voiculescu se naşte la 27 noiembrie 1884 ca fiu al lui Costache Voiculescu, gospodar cu stare, şi al Sultanei (născută Hagiu), fiica unui negustor. Începe şcoala în satul Pleşcoi în anul 1890. Încheie cursul primar la Buzău. Urmeaza studii liceale la Liceul „Alexandru Hâjdeu” şi apoi la Liceul Gheorghe Lazăr din Bucureşti. Preocupat de materialism, pozitivism şi evoluţionism citeşte pe Littré Claude Bernard, Auguste Comte, Darwin şi Spencer. Studiază opera lui Wundt, Höfding, Pierre Janet şi W. James, atras de psihopatologie şi de psihofizică.
Începe Facultatea de Litere şi Filosofie din Bucureşti (1902 - 1903), apoi trece la Facultatea de Medicină, în 1903, şi îşi ia doctoratul în medicină în 1910.
Se căsătoreşte cu Maria Mittescu, studentă şi ea la Medicină, cunoscută în satul său natal, Pârscov. I-a închinat poezii şi scrisori de dragoste.Debutează în Convorbiri literare (1912). Practică medicina la ţară; în timpul primului război mondial este medic militar la Bârlad, unde participă la serile culturale ale lui Vlahuţă. Editorial debutează cu volumul Poezii (1916). Din acelaşi an colaborează la Flacăra lui C. Banu, în urma unei recomandări date de Macedonski. Ia Premiul Academiei pentru volumul Din ţara zimbrului şi alte poezii (1918). El a decedat în anul 1963, dar rămane printre noi prin casa memorială Vasile Voiculescu de la Pârscov.




5 sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de Vasile Voiculescu
- fragment -


CCXXXV

Mă lupt să scap iubirea de pătimaşul trup,
Să n-o mai sorb cu ochii, să n-o mai muşc cu gura,
Din laţu-mpreunării sălbatice s-o rup,
S-o curăţesc de carne, ca de pe aur zgura;
Să te ador în suflet; doar duhul să-ţi aleg-
O veşnică-mbinare a doua raze line…
Dar cum te-arăţi, mă-ntunec… şi sufletul întreg
Se face ochi, piept, braţe… zbucnite către tine,
Pâlpâitor de pofte, iar dinainte-ţi cad;
Din nou vremelnicia îşi cască-n mine-abisul.
Rostogolit pe dâre de flăcări, ca-ntr-un iad,
Mă-ntorc, cântând în carne…Mă doare numai visul
Că mai presus de fire, putând să o răstoarne,
Iubirea e sămânţa eternităţii-n carne.


CCXXIX

Nu-ţi spun nici un adio cum n-ai mai exista…
Rămâi doar coaja celei pe care-o iau cu mine…
Ţi-am supt adânc esenţa şi te-am golit de tine…
Plec numai cu splendoarea şi frumuseţea ta;
Las ochii falşi luceferi, şi iau privirea dragă,
Las buze reci de idol şi iau sărutul lor,
Uit sânii, duc căldura şi forma lor întreagă,
Fur neagra avalanşă de par când se dezleagă,
Din trup îmbrăţişarea de vrej ameţitor…
Zvârl inima stricată ce-ţi schioapătă alene,
Cu scopuri nepătrunse ţesute-n linguşiri
- Când prefăcute lacrimi, când râsete viclene-
Capcana-n chip de suflet ascunsă-n amăgiri
Cu tot ce-am strâns din tine curat, ca Prometeu
Am sa te-alcătui altfel, dar suflet iţi dau eu.


CCXIII

Vrei să te smulgi din mine? Smulgându-mi ochii poate…
şi nici atunci… De-a pururi stai dincolo de ei,
În tot ce este-n mine duh de eternitate,
În însăşi nemurirea în care-am să mă-nchei.
Ce-mi pasă că iubirea, că luna, are faze,
Când creşte şi când scade până la-ntunecime;
Oceanul meu de patimi, robit de-a tale raze,
Tălăzuind, lunatic, se umflă spre-nălţime:
Ce mândră limpezime-n zenitul suferinţii!
Deodată-n mii de valuri mă sparg să te răşfrâng…
Ne-atragem unul pe-altul cu forţa năzuinţii,
Dar cumpăna ei fixă- pământ şi cer- n-o-nfrâng.
şi totuşi, aspra-i lege poetul va-nfrunta:
În orice vers se scaldă, de sus, splendoarea ta.


CLXXXIII

Mereu cerşim vieţii ani mai mulţi, aşa-s neştire,
Ne răzvrătim, ne plângem de pierderea noastră,
Şi încă nu-nţelegem că fără de iubire
Se vestejeşte Timpul în noi ca floarea-n glastră;
Rupt din eternitate, el vrea ţărâm asemeni
Din care-altoiul şubred să-şi tragă seva nouă;
Noi îl primim cu gheaţă şi-l răsădim îcremeni
Când Dragostea-i unica vecie dată nouă.
Ci-n van acum te mânii pe mine şi m-arunci,
Minunile iubirii n-au staile pe lume;
Ca Lazăr la auzul duioaselor porunci,
Oricând şi ori de unde mă vei striga pe nume,
Chiar de-aş zăcea în groapă cu lespedea pe mine,
Tot m-aş scula din moarte ca să alerg la tine.


CLXXIII

Te mistuie iubirea? Credeai că-i o păpuşă,
Să-ţi faci un joc cu toane, ca în copilărie.
Când ea-ţi cerea o fire de salamandră vie,
În tainica-i văpaie să arzi făr’ de cenuşă.
Ea nu stă-n trup, stăpână a cărnii şi-a plăcerii,
Înflăcăratu-i spirit, urgie, le consumă;
Îşi cată-n noi duh geamăn… şi, de-l îmbii cu humă,
Rămâi o biată urnă cu zgurile durerii…
Te ispiteşte jindul să-mbraci şi fericirea
Cum pui, pentru petreceri, o rochie de brocarte?
Dar trebuie-nfruntată cu spaimă, ca o moarte…
Căci ea, ca să pătrundă, îţi sparge-alcătuirea,
Preface în genune lăuntrul tău, anume
Ca să încapă-acolo, cu ea, întreaga lume.

LA MULŢI ANI, Mircea Florin Bătrân


Mircea Florin Bătrân s-a născut la 26 aprilie 1959, în satul olari din judeţul Arad. După terminarea liceului a început o dezordonată activitate de publicare prin revistele literare naţionale locale şi regionale: de la "Tribuna" din Cluj la "Orizont" din Timişoara, "Luceafărul" din bucureşti sau "Familia" din Oradea.
Este, probabil, cel mai descumpănitor dintre membrii cenaclului arădean "Luceafărul", prin articularea intelectuală pe o contradicţie de nedepăşit: dragostea pentru cuvântul scris, pentru construcţia literară, atingând idolatria, anevoie poate depăşi obişnuit inhibiţia provocată de coala albă. Pentru a o depăşi sunt necesare condiţii speciale; atmosferă de calm, încredere, stimul constant din partea celor din jur. Aceasta este şi cauza pentru care paginile scrise erau realizate fie în timpul şedinţelor de cenaclu, fie sub presiunea psihologică de a prezenta ceva. în acele momente însă, gândul se înaripa; căpăta ceva din felul de a fi al unui mare inspirat. Atras în mod deosebit de poezia japoneză, a abordat cu îndârjire haiku-ul, al cărui adept a şi devenit. Folosind o imagistică debordantă, poeziile sale au un tonus special; în recitările sale, expresiile deveneau subtil îmbogăţite, metaforele apăreau "din neant", prin aer treceau îngerii de pază ai marilor creatori, totul într-un interval de 4 sau 5 foi, după care miracolul lua sfârşit.
A dovedit întotdeauna un spirit mereu capabil de surprize, atât bune cât şi rele, bazându-se pe un principiu, declarat în mod public: "Nu există magie mai înaltă decât să creezi versuri".



În colnă pe deal
mama spală cerul cu
lacrimi din rai...


Clopotul: un gând
agăţat de cer în zori,
flacăra-i de pluş...


Trestia în câmp
leagănă stele; adie
vântul prin rai...


În casa goală
Bunicul îşi numără visele
Umbre sfioase...


O furnică îşi
duce povara de vise
prin cer.


Gunoieri sfioşi
mătură cerul de stele;
se trezesc îngeri...


Drum de ţară...
gâştele-n praf
ciugulind stele...


Pe hornul casei
luna ca o păpuşă
palidă. Fiori...


Alarmă în cer -
a murit un poet;
Dumnezeu surâde...


Umbre. Stelele-s
în marginea satului,
copiii aţipesc.

vineri, 24 aprilie 2009

Gheorghe Coşer


S-a născut la 23 aprilie 1943 în satul Revetiş din judeţul Arad. A fost un membru "de bază" al cenaclurilor arădene din ultimii 30 de ani, poeziile sale fiind publicate în câteva reviste literare importante ("Orizont" din Timişoara, "Tribuna" din Cluj, etc.), dar şi în câteva antologii lirice arădene.
Cantonat sever în limitele prozodiei clasice, bazată pe componentele sonore, ritm, rimă, poetul Gheorghe Coşer apare drept înzestrat cu un temeinic simţ muzical.
Ceea ce doreşte săîmbrăţişeze într-un poem are componente perfect decelabile, de la debut la punctul culminant, apoi la un gând convulsiv. O atitudine de respect faţă de tradiţie i-a fost imprimată nu numai în proriile lecturi ci şi de numeroase şedinţe de cenaclu, în care în mai bine de trei decenii a putut auzi şi compara, refuzând inovaţia formală ca nepotrivită şi nejustă. Nu este o lipsă de curaj ci atitudinea severă a intimei ipostazieri lirice.



Să nu te poarte

Oricât pământul s-ar roti
Ferit de pricini insalubre
Şi soarele va străluci
Pe lângă noi vor fi şi umbre

Doar umbra, nu poate porni
Spre soare, convertind o soartă
Predestinată spre a fi
Doar trena celui ce o poartă.

Şi totuşi se întâmplă-n viaţă
În lipsa altor culoare,
Să ai doar umbra ta în faţă
Pornind cu spatle spre soare.

Şi dacă umbra-i un destin
Ascuns mereu de o lumină
Poate din mitul androgin
E-un alter-ego fără vină...?


Dar când...

Dar când părinţii te alungă
Şi-ţi calcă visele-n picioare,
Când fraţii fac din tine slugă
Şi nu le pasă că te doare...
La care vânt să-ţi plângi destinul,
Durerea-ţi mută fără geamăt
Şi cât să mai înduri veninul
O...biată inimă de freamăt...
Şi cum să îndrăgeşti orori,
Batjocuri, chin şi nedreptate
Cu ochii scoşi de-atâtea ori,
Să le şi cânţi cu crucea-n spate?!


Statuia

Stă neclintită. Plouă, bate vânt
Şi tace. Nu se pleacă, nici nu râde.
De-o mişcă vre-un cutremur de pământ
Nu trenură în umbra unui gâde!

o ţine-n neclintirea ei granit
Cu rădăcini adânci peste măsură.
Cu ea trăieşte clipa ce-a murit,
Prin sentimente-nscrise pe figură.

De-o mână, un genunchi i-a fost rănit,
Necunoscând căldura unui pântec.
Dar chipu-i, să vorbească, pălmuit,
Reflectă odiseea unui cântec.

De plouă peste visurile-i reci,
De fulgere erup săgeţi de soare,
Pe al ei chip e-al artei loc de veci
Şi farmecul de mit care nu moare.

luni, 20 aprilie 2009

Mark Twain


Samuel Langhorne Clemens s-a născut în localitatea Hannibal, statul Missouri, la 30 noiembrie 1835, fiul unui negustor din Tennessee, John Marshall Clemens (11 august 1798 – 24 martie 1847) şi Jane Lampton Clemens (18 iunie 1803 – 27 octombrie 1890), al şaselea din şapte copii. În ciuda acestui fapt, doar un frate şi o soră au ajuns la vârsta maturităţii, şi anume Orion Clemens (17 iulie 1825 - 11 decembrie 1897, respectiv Pamela (19 septembrie 1827 - 31 august 1904). Una din surorile sale, Margaret (31 mai 1830 - 17 august 1839) a decedat când Samuel avea patru ani, iar fratele său Benjamin (8 iunie 1832 - 12 mai 1842) a murit trei ani mai târziu. Alt frate mai mare, Pleasant (1828 - 1829), nu a trăit decât trei luni. Samuel a avut şi un frate mai tânăr, Henry Clemens (13 iulie 1838 - 21 iunie 1858).
Când Samuel avea patru ani, familia s-a mutat la Hannibal, un oraş portuar pe fluviul Mississippi, care mai târziu a servit ca inspiraţia pentru oraşul fictiv St. Petersburg din „Aventurile lui Tom Sawyer” şi „Huckleberry Finn”. Missouri s-a numărat printre statele americane în care sclavia a fost legală din 1821, şi de la o vârstă fragedă Twain a fost expus sclaviei, temă pe care a explorat-o în operele sale. Ca amănunt interesant, Twain a fost daltonist, fapt care i-a stimulat discuţiile ironice din cercurile sociale de atunci. În 1847, când Twain avea unsprezece ani, tatăl său s-a îmbolnăvit de pneumonie şi a decedat în luna martie din acelaşi an. La scurt timp după aceea, Twain şi-a găsit de lucru ca ucenic la un tipograf; la vârsta de şaisprezece ani a început să scrie articole amuzante şi schiţe. La optsprezece ani a plecat din Hannibal, lucrând ca tipograf la New York, Philadelphia, St. Louis şi Cincinatti.
La 22 de ani, Twain s-a intors în Missouri. În timpul unei călătorii la New Orleans pe fluviul Mississippi, pilotul vasului, pe nume "Bixby", l-a inspirat pe Clemens să devină pilot de vas cu zbaturi, meserie care pe atunci era una din cele mai bine plătite profesii din America.

Datorită faptului că vasele cu zbaturi din acea perioadă erau construite dintr-un lemn foarte uscat şi uşor inflamabil, nu se foloseau nici un fel de lămpi sau felinare pentru iluminat, ceea ce făcea deplasarea foarte dificilă în timpul nopţii. Piloţii erau nevoiţi să cunoască cursul fluviului în cele mai mici detalii pentru a putea opri la sutele de porturi şi pontoane de pe maluri. Clemens a studiat cu meticulozitate cursul fluviului pe o distanţă de aproximativ două mii de mile (3200 km) timp de mai bine de doi ani până a primit brevetul de pilot în 1859. În timp ce se pregătea pentru obţinerea licenţei de pilot, Samuel l-a convins pe fratele său mai tânăr, Henry Clemens, să lucreze împreună cu el pe Mississippi. Henry a fost ucis la data de 21 iunie 1858, când vasul pe care servea a explodat. Samuel s-a autoînvinovăţit pentru moartea fratelui său şi s-a considerat responsabil pentru tot restul vieţii sale. În ciuda acestui fapt, a continuat să lucreze ca pilot pe fluviu până la izbucnirea Războiului civil din America în 1861, când traficul de pe Mississippi a fost mult redus.

Missouri, deşi stat sclavagist şi considerat ca făcând parte din Sud, nu a făcut parte din Statele Confederate ale Americii şi a rămas loial Uniunii. Când a început războiul, Twain şi prietenii săi au format o miliţie confederată (eveniment descris în 1885 în nuvela "The Private History of a Campaign That Failed"), dar nu au fost implicaţi în acţiuni militare şi miliţia s-a destrămat după două săptămâni. Prietenii săi s-au înrolat în armata confederată; Twain s-a alăturat fratelui său Orion, care fusese numit secretar al guvernatorului statului Nevada, şi a plecat spre vest. Au călătorit mai bine de două săptămâni într-o diligenţă peste Marile Câmpii şi Munţii Stâncoşi până la oraşul minier Virginia City, statul Nevada. Aceste aventuri în "Vestul Sălbatic" au contribuit semnificativ la formarea sa ca scriitor şi au format baza celui de-al doilea roman al său, "Roughing It" (în traducere românească "Sub cerul liber").
Ajuns în Nevada, Twain a devenit miner, sperând să se îmbogăţească descoperind argint. A petrecut mult timp în tabăra minieră alături de tovarăşii săi - încă o experienţă de viaţă de care s-a folosit în activitatea literară. După eşecul ca miner, a găsit de lucru la un ziar din Virginia City numit "the Daily Territorial Enterprise". Acolo a început să folosească pseudonimul literar "Mark Twain".



Prinţ şi cerşetor
- fragment -

CAPITOLUL XII

PRINŢUL ŞI SALVATORUL SĂU


Îndată ce Miles Hendon şi micul prinţ fură în afară de mulţime, coborâră alergând, străzile şi uliţele către fluviu. Drumul era liber până aproape de Podul Londrei. Acolo se găsiră din nou în mulţime; Hendon ţinând strâns, puternic, glezna prinţului, sau mai degrabă, a regelui. Noutatea atât de uluitoare se răspândise, şi copilul află prin mii de voci că regele era mort, ceea ce îi îngheţa sufletul şi îl făcea să tremure din toate mădularele. El simţea mărimea acestei pierderi şi era apăsat de o greutate amară, căci întunecatul tiran care fusese spaima tuturor, se arătase întotdeauna plin de atenţie cu el.
Lacrimile îi umpluseră^ochii şi îi împiedicau" vederea. Un moment, se simţi cea mai părăsită, cea mai înstrăinată din toate creaturile lui Dumnezeu.
Deodată un alt strigăt sparse noaptea ca o lovitură de tunet: „Trăiască Regele Eduard VI". Atunci, ochii săi străluciră şi tresări de orgoliu: „Ah! gândi el, oricât de mare şi de straniu pare acest lucru, eu sunt Regele!"
Prietenii noştri îşi urmau drumul încet prin lumea care se îngrămădise pe pod oprind trecerea.
Podul care data de şase sute de ani şi fusese în toate timpurile o cale umblată şi animată, era cu drept cuvânt curios cu aglomeraţiile lui de magazine, de prăvălii şi de locuinţe ce-1 mărgineau de la un mal la celălalt pe o parte şi pe alta.
Podul era un fel de oraş aparte. Avea hanurile lui, debitele lui, brutăriile, magazinele lui de manufactură, pieţele lui, fabricile lui şi chiar biserica lui. îşi privea cei doi vecini: Londra şi Southwark, pe care el le lipea unul de altul, aşezări bine ca atare dar fără nimic particular de remarcat. Podul constituia, pentru a spune astfel, o corporaţie închisă, un oraş strâmt cu o singură stradă lungă de vreo cinci mile.
Populaţia lui era cât populaţia unui sat şi fiecare locuitor ştia tot ce privea viaţa particulară a celorlalţi. Ea îşi avea distracţia ei: vechile familii de măcelari, de brutari şi alţii care se aşezaseră aici cu cinci sau şase sute de ani în urmă şi ai căror descendenţi cunoşteau din scoarţă în scoarţă marea istorie, istoria Podului, cu toate legendele ei stranii.
Nu neglijau niciodată nimic din ce povestea şi gândea Podul şi se conformau tuturor obiceiurilor şi normelor lui. Copiii se năşteau pe Pod, erau crescuţi, îmbătrâneau şi, în sfârşit, mureau fără a fi pus vreodată piciorul într-un alt loc în lume.
Această lume, îşi imagina, desigur, că vijelioasa şi interminabila procesiune care se mişcă pe Pod, ziua şi noaptea, cu larma ei confuză de vociferări şi de ţipete, nechezaturile acestea, mugetele, behăiturile şi tropăiturile, erau singurul lucru mare în lume, ai căror proprietari, într-un fel oarecare, erau ei. Şi erau, într-ade-văr, căci puteau să stea la fereastra lor şi să privească; iar când un rege sau un alt personaj dădea o serbare nautică nu era loc mai bun pentru a vedea cortegiul.
Oamenii născuţi şi crescuţi pe Pod, găseau viata insuportabil de stupidă şi goală, peste tot în altă parte.
Istoria vorbeşte de unul din aceştia care părăsi Podul la şaptezeci şi doi de ani spre a se retrage la ţară. Dar acolo, nu făcu decât să se mişte şi să se întoarcă în pat, unde nu putea dormi din cauza liniştii adânci care îi era penibilă.
în sfârşit, ajuns la capătul puterilor sale de rezistenţă, se întoarse la vechea lui locuinţă ca o arătare sălbatică şi, sunetele muzicii potolitoare a talazurilor, vacarmul, trosnetul şi vuietul Podului Londrei făcură să-şi recâştige odihna şi visele vesele.
în epoca povestirii noastre, Podul dădea copiilor lecţii asupra istoriei Angliei. Acolo, într-adevăr, ei puteau să vadă capetele livide şi sângerânde ale oamenilor eminenţi, înfipte în suliţe de fier deasupra uşilor. Dar să lăsăm aceste divagaţii.
Hendon locuia într-un han micuţ de pe Pod. îndată ce se apropie de poartă cu micul său prieten, o voce mitocănească exclamă:
— Ah! lată-te, în fine! Nu-mi vei mai scăpa de data aceasta, te asigur şi dacă din sfărâmarea oaselor ai fi putut învăţa ceva, nu vei fi pierdut nimic aşteptând!
Şi John Canty întinse braţul pentru a prinde copilul. Miles Hendon intervine:
Nu aşa repede, prietene! Te necăjeşti degeaba, cred. Ce ai cu copilul?
Dacă n-ai nimic de făcut, cel puţin nu te ames teca în treburile altora. E fiul meu.
E o minciună! Strigă cu vioiciune micul rege.
Fără înconjur ai vorbit şi te cred, băiatul meu. Şi chiar dacă acest mizerabil este sau nu, tatăl tău, puţin importă. El nu te va lua de la mine ca să te bată şi să te maltrateze, cum te ameninţă, dacă vrei să rămâi cu mine!
O! Da, da: nu-1 cunosc, îl urăsc şi aş muri mai degrabă decât să mă duc cu el!
Atunci ne-am înţeles, nu mai avem de ce vorbi.
Vom vedea noi! exclamă John Canty, trecând în faţa lui Hendon pentru a pune mâna pe băiat. Cu forţa îl...
Dacă îl atingi, numai, tu, lepădătură umană, te străpung ca pe o gâscă!
Şi Hendon, punându-i-se în cale, duse mâna la mânerul săbiei, Canty dădu înapoi.
— Atunci, fii atent, continuă Hendon: Am luat acest copil sub protecţia mea, pe când o mulţime de oameni, aşa ca şi tine voiau să-1 maltrateze, poate, să-1 omoare. Crezi tu că îl voi părăsi acum, lăsându-1 în voia unei soarte încă rele?
Căci, fiind tu sau nu, tatăl lui, şi la drept vorbind cred că minţi, o moarte la timp şi cuviincioasă, e mai bună pentru un asemenea copil ca viaţa pe mâinile tale brutale. Aşa că, urmează-ţi drumul şi fii liniştit, căci mie nu-mi place să-mi pierd vorbele. Nu sunt, răbdător din fire.
John Canty se îndepărtă înjurând, ameninţând şi blestemând şi se pierdu în mulţime.
Hendon urcă trei etaje şi intră în odaie împreună cu protejatul său după ce comandase o porţie de mâncare.
Locuinţa lui era săracă: un pat urât şi câteva mobile vechi şi prăpădite. Două lumânări subţiri luminau. Micul rege se târî până la pat şi se întinse, extenuat de foame şi de oboseală. El umblase toată ziua şi o bună parte din noapte, căci acum erau orele două sau trei dimineaţă şi în tot timpul acesta nu mâncase nimic.
— Strigaţi-mă, vă rog, când va fi masa gata, murmură el, pe jumătate adormit şi, în curând, adormi de-a binelea.
Un surâs străluci în ochii lui Hendon care îşi zise. „Pe sfânta leturghie, micul cerşetor se încartierează şi pune stăpânire pe pat cu naturaleţe şi cu o uşurinţă ca şi când ar fi stăpân aici fără să spună vreodată: vă rog, cu permisiunea dumneavoastră sau, nimic asemănător, în delirul lui bolnăvicios, îşi spune prinţ de Galles şi, cu îndrăzneală îşi arogă caracterul. Sărman şoricel părăsit! Fără îndoială că spiritul lui s-a scrântit din cauza regimului. Bun. Voi fi prietenul lui L-am salvat şi asta mă leagă de el.
îl iubesc, deja, pe această pleaşcă mică, cu limba spânzurată. Cu ce aer marţial ţinu piept mulţimii obscene şi îi arunca în faţă dezgustul lui profund! Şi ce graţioasă, dulce şi amabilă figură are, acum, când somnul a gonit chinurile şi suferinţele sale! îl voi instrui şi-1 voi îngriji; da, voi fi fratele lui mai mare şi voi avea grijă de el şi-1 voi supraveghea şi cine va vrea să-1 insulte sau să-i facă rău, va trebui să-şi facă testamentul, căci, chit că eu aş putea fi ars pentru aceasta, va avea cu siguranţă'nevoie!"
Se aplecă deasupra copilului, îl privi cu bunătate şi cu milă, bătându-1 afectuos pe obrazul lui mic şi dând la o parte buclele lui amestecate de păr, cu mâna lui mare înnegrită. O tresărire uşoară trecu pe faţa copilului. Hendon murmură: „Să vedem, este, oare, uman să-1 las să doarmă aici, fără plapumă cu riscul de a prinde o aprindere de plămâni, mortală? Ce să fac? Am să-1 scol şi-1 voi culca în pat, are atâta nevoie de somnl"
Căută peste tot o cuvertură suplimentară, dar nu găsi. Atunci îşi scoase tunica şi îl înveli cu ea, zicând: „Eu sunt învăţat cu aerul înţepător şi cu îmbrăcăminte sumară; sunt puţine şanse să răcesc. Şi umblând încoace şi-ncolo prin cameră pentru a stimula circulaţia sângelui, el continua monologul său:
. Spiritul lui tulburat îl convinge că el este Prinţul de Galles. Ar fi bizar să mai răsară acum un prinţ de Galles când acel care era nu mai este prinţ, ci rege. Căci, după cum se vede, acest nenorocit prinţ rămâne în fantezia lui şi nu-şi dă socoteală că în viitor nu trebuie să-şi mai spună prinţ, ci rege. Dacă tatăl meu trăia, încă fiindcă în cei şapte ani de închisoare în străinătate, n-am avut nici o veste de acasă, ar fi făcut o bună primire sărmanului băiat şi i-ar fi dat o generoasă ospitalitate, din dragostea pentru mine.
Fratele meu mai mare, Artur, ar face la fel; celălalt frate al meu, Hugues ... dar 1-aş obliga să cedeze, laşul şi blestematul animal! Da, e ceea ce vom face şi fără întârziere".
Un servitor intră cu o farfurie din care ieşeau aburi, o puse pe o măsuţă de lemn alb, puse scaunele şi ieşi, judecând că aşa păcătoşi locatari, se pot servi şi singuri. Uşa se trânti în urma lui şi zgomotul deşteptă copilul, care se ridică în capul oaselor şi aruncă o privire veselă în jurul său*.
Dar, deodată, tristeţea reapăru pe faţa lui şi murmură cu un oftat adânc: „Vai! Doamne! Nu era decât un vis, nenorocitul de mine!" Observă tunica lui Miles Hendon şi o singură privire îl făcu să înţeleagă sacrificiul ce făcuse. Amabil, îi zise:
— Ce bun eşti cu mine; da, eşti tare bun cu mine. Ia-o şi îmbrac-o, nu mai am nevoie.
Se sculă şi se îndreptă către oglinda care era într-un colt al camerei; apoi, auzi:
— Avem acolo, zise Hendon cu o voce bucuroasă, arătând masa, o supă excelentă şi o bucată de pastrama, totul cală, savuros, cu o cupă de vin. Acesta te va re face, te va reconforta, te va încălzi de la cap până la pi cioare, ai să vezi.
Copilul nu răspunse. El se mulţumi să-şi fixeze ochii asupra gigantului care îi vorbea, şi să-i arunce o privire, mirată, severă, puţin nerăbdător. Hendon se simţi tulburat.
îţi lipseşte ceva? Bolborosi el.
Aş vrea să mă spăl, bunul meu.
Numai atâta? Păi n-ai nevoie să ceri permisi unea mea, sărman micuţ. Fă ce-ţi place, dispune de tot ce este aici, după cum îţi convine şi după felul tău.
Copilul nu se mişcase din loc; dar el lovi de două sau trei ori duşumeaua cu piciorul.
Hendon începea să se nedumirească.
Doamne fereşte, zise el, nu mai înţeleg nimic.
Toarnă apă şi nu scoate atâtea exclamaţii. Hendon se abţinu cu greutate de la un hohot de râs. „Pe toţi sfinţii, îşi zise el, iată partea cea mai frumoasă".
înainta respectuos şi făcu ceea ce i se ceruse. Apoi, aşteptă, stupefiat că i se dădea un nou ordin.
— Ei, bine! Dar prosopul?
Aceste cuvinte erau spuse cu un ton sec, impunător. Luă prosopul care era sub nasul copilului şi i-1 întinse, fără replică. Apoi, se spălă şi el.
In timp ce Miles proceda la această operaţiune, copilul se aşezase şi începu să mănânce. Tocmai se aşeza în faţa oaspetelui său când acesta strigă indignat:
— Opreşte-te! Nu stă nimeni pe scaun în faţa Re gelui! Această apostrofă, aiuri pe Hendon. „Nebunia sărmanului micuţ, revine", îşi zise el. „Dar ea s-a modi ficat adaptându-se marelui eveniment care s-a produs şi acum el se crede rege! Farsa e bună. Trebuie să mă con formez; nu e altceva de făcut, într-adevăr, dacă nu, el mă va trimite la Tour!"
Şi, amuzat de această comedie, retrase scaunul de la masă şi se dădu la spatele regelui, grăbindu-se să-1 servească cu toate curtoazia de care era capabil, în timpul cât mânca, rigoarea demnităţii sale regale se odihni puţin. După traiul bun, îi veni pofta de vorbă.
Te cheamă Miles Hendon, cred, dacă am auzit bine?
Da, sire, răspunse Miles, care îşi zise aparte: „Dacă vreau să măgulesc mania sărmanului copil, nu

trebuie să umblu cu jumătăţi de măsură, nu trebuie să omit nimic din rolul ce m-am hotărât să joc. Căci dacă îl voi juca rău, nu-mi voi face, cum trebuie, datoria de bunătate şi de milă".
Regele îşi încălzi inima cu un al doilea pahar de vin şi reluă:
—Aş vrea să cunosc povestea dumitale, spune-mi-o. Ai aerul viteaz şi nobil. Eşti nobil?
—Noi suntem coada nobilimii, cu voia Majestăţii Voastre. Tatăl meu e un mic baron, unul din lorzii cu proprietăţi mici, prin dreptul cămăşii de zale, sir Richard Hendon din Hendon Hali, lângă Nouk's Halm în comitatul Kent.
N-am acest nume în memorie... continuă.
Istoria mea e puţin interesantă, dar, în lipsă de altceva mai bun, ar putea să recreeze pe Majestatea Voastră o mică jumătate de oră. Tatăl meu, Sir Richard, e foarte bogat şi cu un caracter generos. Mama mea muri când eu eram copil, încă. Am doi fraţi: Arthur mai mare decât mine, al cărui suflet este asemănător cu al tatălui nostru şi Hugues, mai tânăr decât mine, natură josnică, pizmaşă, perfidă şi vicleană, o reptilă. Aşa a fost de când era în leagăn, aşa a fost acum zece ani, când 1-am văzut ultima dată. El avea la acea epocă nouă sprezece ani, eu douăzeci şi Arthur douăzeci şi doi. Alti copii n-am mai fost. Dar la un loc cu noi trăia o veri- şoară a noastră, în vârstă, atunci, de şaisprezece ani.
Ea era frumoasă, bună, .amabilă, fiica unui conte, ultimul din rasa lui, moştenitoare a unei mari averi şi a unui titlu căzut în linie femeiască: Tatăl meu era tutorele ei. O iubeam şi mă iubea; dar ea fusese logodită cu Arthur încă din leagăn şi sir Richard nu voia ca promisiunea să fie retrasă. Arthur iubea o altă fată şi ne sfătuia să avem curaj, să sperăm că poate cu timpul şi norocul, va fi o zi când dorinţele noastre, ale tuturor se vor împlini. Hugues, urmărea averea lady-ei Edith, cu toate că zicea că pe ea o iubeşte. Era, de altfel, în obiceiul lui să spună una şi să gândească alta. Pe tata putea să-1 înşele; dar în nici un caz pe altcineva. Tata avea încredere în el şi ni-1 prefera nouă celorlalţi; pentru că era cel mai mic din copiii săi şi fiindcă ceilalţi îl detestau, condiţii suficiente în toate timpurile pentru a câştiga dragostea părinţilor, în afară de acestea, el poseda o limbă dulceagă şi convingătoare şi un dar extraordinar de a minţi — lucruri care ajută puternic la câştigarea unei afecţiuni oarbe.
Eram înfuriat, aş putea spune, chiar că eram foarte înfuriat, dar violenţa mea era fără urmări supărătoare şi nu făcea rău nimănui decât mie. Ea nu aduse nici ruşine nici pagubă nimănui; niciodată nu îmbrăca un caracter criminal sau mârşav şi nici dezonorant în cel mai mic grad.
în timpul acesta, fratele meu Hugues profită de ocazie. Sănătatea fratelui nostru Arthur, fiind delicată, el spera că lucrurile se vor întoarce în favoarea lui dacă m-ar putea da la o parte din drumul lui. Dar este o istorie lungă, amabilul meu Rege şi puţin demnă de atenţia Voastră.
Pe scurt, acest frate ştiu aşa de bine să exagereze defectele mele că făcu crime; împinse manevrele mârşave atât de departe că găsind în apartamentul meu o scară de mătase, pe care el însuşi o depusese, convinse pe tatăl meu cu ajutorul servitorilor şi a altor impostori pe care îi cumpărase cu bani, că mă hotărâsem să fur pe Edith şi să mă însor cu ea numai cu voia mea.
Tatăl meu aprecie că trei ani de exil de acasă şi din Anglia, vor face din mine un soldat şi un om şi îmi vor da câţiva grăunţi de înţelepciune. Aşa s-a făcut că mi-am început serviciul pe continent, unde am cunoscut mizeria, privările, şi unde, nu de umflătura vârfului degetului am avut să mă plâng. Căci m ultima mea campanie, am fost făcut prizonier şi, şapte ani încheiaţi, un turn mi-a fost adăpostul... Cu spiritul şi cu tot curajul, terminai prin a evada şi am ajuns aici fără un ban şi fără îmbrăcăminte şi, mai sărac încă de informaţii asupra a ceea ce devenise Hendon Hali şi locuitorii lui în aceşti şapte ani teribili. Să mă ierte Majestatea Voastră, umila mea poveste e terminată.
— Ai fost înşelat în mod nedemn, zise regele cu o privire iritată; dar eu te voi face să-ţi recapeţi dreptatea. Iţi jur pe cruce. Ai cuvântul regelui!
Povestea nenorocirilor lui Miles, păru să fi dezlegat limba tânărului suveran. Dintr-o dată el îşi povesti propriile lui suferinţe. Terminase de mult căci ascultătorul său încă îl privea, cu înmărmurire. „Doamne, ce imaginaţie! îşi zicea omul nostru, în fapt, el n-are o inteligenţă ordinară. Nu, un prim venit, nebun sau nu, ar putea să depene aşa pe nepregătite şi cu căldură, un ghem de aventuri imaginate pentru o piesă de teatru Sărmane cap ţicnit, du-te dracului!"
Nu-i va lipsi nici prieten nici adăpost atâta timp cât eu mai fac parte din numărul oamenilor vii. El nu mă va mai părăsi niciodată; va fi copilul meu răsfăţat
Şi îl voi face sănătos. Şi când va avea toate simţurile voi face din el un om. Voi fi mândru să-mi pot spune: îmi datorează totul. L-am adunat după stradă, pe când nu era decât un biet golănaş, fără pâine, fără acoperiş; dar eu am văzut stofa ce avea în el şi mi-am zis că într-o zi, se va auzi vorbindu-se despre el şi, acum, uite-1, priviţi-1, aveam dreptate?
După o pauză de linişte, regele cu un aer gânditor şi cu un accent măsurat reluă:
— Tu m-ai scăpat de ocara mulţimii şi de mârşăvie, poate că mi-ai salvat chiar viaţa, salvând de asemenea coroana. Aceste servicii excepţionale au dreptul la o înaltă şi liberală recompensă.
Vorbeşte: ce vrei tu? Ceea ce este în puterea mea regală să-ţi promit, şi se va da.
Această ofertă fantastică scoase dintr-o dată pe Hendon din visare. El fu pe punctul de a mulţumi, scurt, regelui şi de a rupe convorbirea spunând că nu-şi făcuse decât datoria şi nu aşteaptă în nici un caz răsplata; dar, la moment, îi veni altă idee şi ceru permisiunea de a se reculege.
Regele îl aprobă grav, dându-i să înţeleagă că nu trebuia să procedeze cu uşurinţă, într-o afacere atât de importantă.
Miles, păru a se absorbi în reflecţiile sale.
„Da, îşi zise el, iată ceea ce ar fi de făcut. Nu e altă portiţă de ieşire şi, desigur, experienţa mi-a dovedit că ar fi pericol pentru sărmana lui minte dacă nu mi-aş juca rolul până la sfârşit. Sunt fericit că mi-am lăsat această uşă deschisă.
El puse un genunchi la pământ şi zise:
— Micul serviciu pe care 1-am putut face Majes-tăţii Voasti c nu depăşeşte deloc marginile datoriei unui simplu supus şi n-am prin urmare, nici un merit; dar, dacă dorinţa Majestăţii Voastre este de a mă aprecia ca demn de o recompensă oarecare, îndrăznesc să-i prezint o jalbă în acest sens. Majestatea Voastră nu uită că sunt aproape patru sute de ani de la vrăjmăşia care izbucni între regele Jean al Angliei şi regele Franţei. S-a hotărât ca doi campioni să iasă pe teren şi vor rezolva conflictul printr-o luptă numită „Judecata lui Dumnezeu". Cei doi Regi şi regele Spaniei, reunin-du-se pentru a fi martorii şi judecătorii acestei probe, campionul francez se prezentă; dar era atât de grozav încât cavalerii noştri englezi refuzară să se măsoare cu el. Astfel că afacerea care era de o mare gravitate, ameninţa să se întoarcă contra Regelui Angliei, care nu dăduse satisfacţie cauzei. Or, la acea epocă printre prizonierii închişi la Tour, se găsea nobilul Courcy, care era cel mai viteaz lăncier din Anglia şi care după ce fusese despuiat de onoruri şi de bunurile sale, fusese condamnat la o aspră şi lungă închisoare. Se făcu apel la curajul său. El consimţi să ridice mănuşa campionului inamic şi coborî înarmat până în dinti în arenă. De-abia văzu nobilul francez statura înaltă a adversarului său, abia îl auzi pronunţându-şi numele său faimos şi o luă la fugă. Cauza regelui Franţei era pierdută. Regele Jean, înapoie nobilului Courcy toate titlurile şi toate domeniile sale şi zise: „Tot ce doreşti şi ne ceri, îţi acordăm dinainte, chiar dacă ar trebui să sacrificăm jumătate din regatul nostru". Arunci de Courcy, îngenunche cum fac eu în momentul acesta, Sire, şi vorbi astfel: „Iată ce sper şi rog pe înaltul şi puternicul suveran să ştie, că eu şi succesorii mei vom avea în viitor privilegiul de a sta acoperiţi în prezenţa Regelui Angliei şi aceasta acum şi în viitor, atât cât tronul Angliei va fi în picioare". Această favoare i-a fost acordată. Majestatea Voastră n-a uitat.
De patru sute de ani n-a fost moştenitor din această descendenţă care până în zilele noastre să nu fi avut dreptul să poarte coiful, casca, pălăria sau orice fel de acoperământ în faţa Majestăţii Sale regelui. Aceasta, fără ca cineva să mai poată face la fel. Sire, invocând acest precedent în sprijinul cererii mele, îndrăznesc să rog pe Majestatea Voastră să-mi acorde ea singură graţie, unic privilegiu şi suficientă recompensă, să ştiu: Că eu şi moştenitorii mei de totdeauna vor avea dreptul să stea jos în prezenţa Majestăţii Sale regelui Angliei.
— Ridicati-vă, sir Miles Hendon, cavalere, zise regele luând grav, spada protectorului său şi îmbrăţişân-du-1; ridicaţi-vă şi aşezati-vă!
Cererea Dumneavoastră s-a aprobat. Atâta timp cât va exista Anglia şi va dăinui coroana acest privilegiu nu va cădea de drept sau prin anulare, în afară de cazul lipsei beneficiarilor.
Regele se îndepărtă şi, visător, începu să umble. Hendon care şezuse pe un scaun lângă masă, îşi zise: „Am avut o idee bună. Ea m-a scos dintr-o situaţie păcătoasă; picioarele mele nu mai putea să mă ţină. Dacă nu-mi trecea asta prin cap, ar fi trebuit să stau în picioare săptămâni de zile, până când sărmanul băiat şi-ar fi recucerit sănătatea."
Puţin după aceea, urmă: „Şi astfel, iată-mă: Cavaler al regatului Viselor şi Umbrelor!
Curioasă şi stranie poziţie, într-adevăr pentru unii aşa terre-f-terre ca mine. Dar, Dumnezeu mă ţine de nu râd, căci este de asemenea, real pentru el ce este ireal pentru mine.
Şi, pentru mine de asemenea, într-un sens oarecare, nu e o himeră. Este reflexul adevărat al bunătăţii şi generozităţii inimii sale". După o pauză: „Ah! Dar dacă el mă va striga pe titlu şi nu pe nume în fata lumii... ar fi un contrast vesel între demnitatea ce port şi îmbrăcămintea mea.
Dar, ce importă? Să mă strige cum o vrea, cum îi va plăcea; voi fi mulţumit".

Octavio Paz


Octavio Paz (1914-1998) s-a născut în Mixcoac (Mexic), într-o familie de intelectuali. Debutează în 1937 cu volumul de versuri Raiz de hombre (Rădăcina omului). Din anul 1943 intră în serviciul diplomatic, exercitînd funcţii importante în Franţa, Japonia, Elveţia şi India. Lucrează ambasador al Mexicului în mai multe ţări ale lumii, iar din 1969 renunţă la această funcţie, dedicîndu-se integral literaturii. Colaborează la revistele Barandal (1931 - 1932), Caiete din Valea Mexicului (1933 - 1934) şi Atelier poetic (1936 - 1938), pentru ca mai apoi să se stabilească în redacţia revistei Atelier (1938 - 1941). În anul 1963 i se acordă Marele Premiu internaţional pentru poezie - Knokke (Belgia).
Este un strălucit reprezentant al artei moderne. Cărţile sale de eseuri sunt nişte investigaţii asidue în mitologia aztecilor. Semnează mai multe volume de eseuri, printre care: Labirintul singurătăţii (1950), Arcul şi lira (1956), Porţi către cîmp (1966), Noul ospăţ al lui Esop (1967), Aparenţă nudă (1973), Fiii mîlului (1974), Oamenii secolului (1984), Cealaltă voce (1998) ş.a. Traduce din poeţii lumii. Opera poetică a lui Octavio Paz este extinsă şi valoroasă. Cele mai importante titluri: Rădăcina omului (1937), Staţiunea violentă (1958), Libertate pe cuvînt (1960), Salamandra (1962), Coasta de Est (1969), Arborele vieţii (1987) şi Focul cel spre fiinţă (1989). În 1976, la Editura Seix Barral, Octavio Paz publică volumul de poeme Vuelta (Întoarcere), care reprezintă o călătorie în timp şi un test al credinţei, o explorare a trecutului cu profunde imersiuni filosofice, expresia iubirii sale pentru patrie.
În acelaşi an Octavio Paz fondează revista literară cu acelaşi titlu Vuelta, unde îi vor apărea numeroase articole şi poeme. Revista îşi va înceta existenţa în august 1998, fondatorul ei nedorind ca aceasta să-i supravieţuiască. Poetul îşi va vedea opera încununată de onoruri literare supreme: Premiul Cervantes (1981) şi Premiul Nobel (1990).
Octavio Paz se stinge din viaţă la 20 aprilie 1998, ajungвnd să fie octogenarul cel mai respectat al literaturii mexicane. Încă în timpul vieţii este instituit un premiu literar în valoare de 100.000 de dolari care-i poartă numele. Premiul Octavio Paz a fost acordat pentru prima dată poetului chilian Gonzalo Rojas.




Arcuri

Cine cântă pe ţărmuri de hârtie?
Aplecat, cu pieptul peste râul
imaginilor, mă văd, încet şi singur,
îndepărtându-mă de mine: litere pure,
constelaţii de semne, incizii
în carnea timpului, o scriitură,
dungă peste ape!

Trec printre verdeţuri
îmbrăţişate, pe sub ceruri limpezi,
printre insule, înaintând pe râu,
pe râul fericit care alunecă
şi nu curge, gând neted.
Mă îndepărtez de mine însumi, mă opresc
fără a mă opri pe un ţărm şi continui
în josul râului, printre arcuri de îmbrăţişate
imagini, râul gânditor.
Continui, mă aştept mai încolo, merg
în întâmpinarea mea, râu fericit
care uneşte şi desparte
o clipă cu soare între doi plopi,
clipă ce-ntârzie pe piatra şlefuită
şi se desprinde de ea însăşi şi continuă
în josul râului, pentru a se întâlni cu ea însăşi.


Axis

Prin arcadele de sînge
corpul meu în corpul tău
izvor de noapte
limba mea de soare în pădurea ta
fîntînă corpul tău
Eu, ovăz roşu
Prin arcadele de oase
eu noapte, eu apă
eu pădure care avansează
eu limbă
eu corp
eu os de soare
Prin arcadele de noapte
izvor de corpuri
tu noaptea ovăzului
tu pădure în soare
tu apă care aşteaptă
tu fîntînă de oase
Prin arcadele de soare
Noaptea mea în noaptea ta
soarele meu în soarele tău
ovăzul meu în fîntîna ta
Prin arcadele corpului
apă în noapte
Corpul tău în corpul meu
Izvor de oase
Izvor de sori


Două trupuri

Două trupuri unul lângă altul
Sunt uneori două valuri
Marea lor este noaptea

Două trupuri unul lângă altul
Sunt uneori două pietre
Pustiul lor este noaptea.

Două trupuri unul lângă altul
Sunt două rădăcini uneori
Pământul lor este noaptea.

Două trupuri unul lângă altul
Sunt uneori două săbii
Fulgerul lor este noaptea.

Două trupuri unul lângă altul
Sunt două stele, din cerul gol
Prăbuşindu-se.


Lecţie despre lucruri

Dumnezeu apărut dintr-o orhidee de argilă
Dintre petalele de argilă
răsare, zîmbind, floarea umană.
Atins uşor de lumină,
cuarţul devine cascadă.
Pe apele ei pluteşte,
copil, Dumnezeu.
Dumnezee aztecă
Cele patru puncte cardinale
se întorc spre buricul tău.
În pîntecul viu se zbate
ziua mereu agitată.
Calendar
Contra apei, zile de foc.
Contra focului, zilele apei.
Cruce cu imaginea lunii şi a soarelui
Pe braţele acestei cruci
s-au aciuat două păsări:
Adam - soarele şi Eva - luna.
Obiecte
Locuiesc în preajma noastră,
dar le ignorăm, ne ignoră.
Uneori conversează cu noi.
Amiază
Lumina nu clipeşte din ochi,
timpul se dizolvă în minute.
O pasăre a încremenit în aer.
Ceva mai tîrziu
Lumina se prăvale în hău.
Dealurile se deşteaptă
şi, fără a se mişca, dansează.
În plin soare
Ora e transparentă:
să vedem dacă e invizibilă pasărea,
culoarea cîntecului ei.
Evidenţieri
Ploaia iscoditoare, cu pletele lungi,
cu genunchii răniţi de fulgere,
coboară printre bătăi de tobă:
porumbul deschide ochii,
porumbul creşte.


Îndrăgostiţii

Ei stau culcaţi în iarbă
un bărbat şi o fată
Mănâncă portocale, schimbă săruturi
aşa cum valurile schimbă spuma-ntre ele.

Ei stau culcaţi pe plajă
un bărbat şi o fată
Mănâncă lămâi, schimbă săruturi
aşa cum norii între ei îşi schimbă conturul.

Ei stau culcaţi în pământ
un bărbat şi o fată
Nu spun nimic şi nu se sărută
schimbă tăceri să rămână-n tăcere,

miercuri, 15 aprilie 2009

Panait Istrati


Panait istrati s-a născut la Braila, ca fiu natural al spalatoresei Joita Istrate si al unui contrabandist grec. Crescut la Baldovinesti, satul mamei sale, urmeaza cu greu scoala primara, în 6 ani, ramânând doi ani repetent. E ucenic într-o cârciuma, placintar, vânzator ambulant, ca sa-si câstige existenta. Copilul sarac începe sa citeasca mult. Calatoreste hoinar la Bucuresti, Constanta, Cairo, Neapole. Este atras de sindicate si de programul socialistilor. Vagabondeaza din nou prin lume (Cairo, Paris, Elvetia). Vietuind în mizerie, se îndreapta spre Nisa, bolnav si singur pe lume, unde în 1921 încearca sa se sinucida. Este salvat. Îi adreseaza o scrisoare lui Romain Rolland, acesta îi raspunde si, în 1923, apare povestirea Chira Chiralina, cu prefata cunoscutului scriitor. În 1927, viziteaza Moscova si Kievul (asista la turnarea filmului dupa aceasta povestire). În 1929 revine în U.R.S.S. si afla, pe viu, adevarurile despre dictatura comunista a lui Stalin. Scrie apoi celebra carte Spovedania unui învins. În sufletul sau izbucneste o grava criza de constiinta, mai ales ca fostii prieteni comunisti îl acuza de fascism. Revine în tara bolnav si demoralizat, se trateaza la Nisa de tuberculoza, se întoarce la Bucuresti si, izolat si neocrotit, moare la Sanatoriul Filaret.


Sursa: www.ici.ro/romania/ro/cultura/l_istrate


Ciulinii Bărăganului

- fragment -


Când soseşte toamna, întinsele câmpii de ţelină ale Munteniei dunărene încep să trăiască, timp de o lună, existenţa lor milenară.

Aceasta începe chiar în ziua de Sfântul Pantelimon. În ziua aceea, vântul dinspre Rusia, pe care noi îl numim muscalul sau crivăţul, mătură cu suflarea lui de gheaţă nesfârşitele întinderi; dar cum pamântul arde încă, infierbântat ca un cuptor, muscalul îşi cam rupe dinţii în el. N-are a face! Barza, care stă pe gânduri de mai multe zile, îşi ţinteşte ochiu-i roşu asupra aceluia ce-o dezmiardă în răspăr, şi iat-o plecată în ţinuturile calde, căci ei nu-i place muscalul.

Plecarea acestei păsări respectate, puţin cam temută la ţară — ea aduce foc în plisc dacă-i strici cuibul — plecare aşteptată de ialomiţean sau de brăilean, pune capăt stăpânirii omului asupra gliei Domnului. După ce a urmărit barza în zborul ei până a pierdut-o din vedere, cojanul îşi îndeasă căciula pe urechi, tuşeşte uşor, din obişnuinţă, şi, gonind câinele care i se vâră între picioare, intră în casă:

— Ia vedeţi, băieţii ăia să înceapă să adune uscături!

La aceste cuvinte, femeia şi liota de copii tuşesc şi se înfioară la răndul lor, tot din obişnuinţă:

— Au plecat berzele?

— Plecat...

Atunci Bărăganul ia comanda.



O face, mai intâi lăsându-se greu, ca un om care s-ar trânti cu faţa la pământ şi n-ar mai voi nici să se scoale, nici să moară. Un uriaş!

Întins, de când lumea, peste toate ţarinile pe care le arde soarele, între duioasa Ialomiţă şi Dunărea ursuză, Bărăganul se află, cât ţine primăvara şi vara, în luptă vicleană cu omul harnic, pe care nu-l iubeşte şi căruia îi refuză orice bunăstare, afară doar de aceea de a hoinări şi de-a urla în toată voia. De-acolo vine şi vorba, cunoscută în toate ţările locuite de români, şi care se adresează aceluia ce-şi ingăduie prea multe libertăţi în public:

— Ia ascultă, mă! ce, te crezi pe Bărăgan...?

Căci Bărăganul e singuratec. Pe spinarea lui, nici un copac! Şi de la un puţ la altul, ai tot timpul să mori de sete. Nici de foame nu te apără. Dar dacă cumva eşti înarmat contra acestor două nevoi ale gurii şi dacă vrei să te afli singur cu dumnezeul tău, atunci du-te pe Bărăgan: e ţinutul pe care creatorul l-a hărăzit Munteniei pentru ca românul să poată visa în voie.

O pasăre care zboară între două lanţuri de munţi e ceva demn de milă. Pe Bărăgan, aceeaşi pasăre urcă, cu ea în zbor, pământul şi depărtatele lui zări. Întins pe spate, simţi cum talerul pamântesc se înalţă spre zenit. E cea mai frumoasă ascensiune ce poate s-o facă nevoiaşul lipsit de toate.

De-aici vine şi faptul că locuitorul Bărăganului, ialomiţeanul, e o fiinţă oarecum tăcută. Şi cu toate că ştie să glumească şi să facă haz când i se dă prilej, îi place mai mult să asculte cuviincios. O face pentru că viaţa lui e grea, şi el nădăjduieşte mereu că cineva va veni poate odată să-i arate cum ar putea să muncească mai cu folos pe îndărătnicul lui de Bărăgan.

Visări, gânduri, înălţare şi pântec gol, iată ce dă gravitate omului născut pe Bărăgan — această pustietate care ascunde apa în străfundul ei şi unde nimic nu răsare de la sine, nimic, în afară de ciulini.

* * *

Nu e vorba de acei scaieţi care cresc ca păpuşoiul şi fac

o frumoasă floare liliachie, ca un pămătuf, al cărui pufuşor fetele îl tund în seara de Sfântu Toader, cântând:

Codiţele fetelor, Cât codiţa iepelor!

Ciulinii de care vorbesc aici apar de îndată ce se topeşte zăpada, sub forma unei ciuperci, un zbârciog. În mai puţin de o săptămână, dacă e cald, ei năpădesc pământul. Asta e tot ce Bărăganul poate să îndure pe spinarea lui. Mai îndură şi turmele de oi, care sunt lacome de acest ciulin şi îl pasc aprig. Dar cu cât îl pasc, cu-atât creşte, se rotunjeşte mereu şi ajunge să atingă dimensiunile unei damigene mari. Atunci oile nu-l mai pasc, îl lasă în pace, căci înţeapă groaznic. Ştie să se apere, buruiana dracului! Ca şi buruiana omenească: cu cât e mai netrebuincioasă, cu atât ştie să se apere mai cu înverşunare.

Dar ce siguranţă avem noi despre ce e trebuincios sau netrebuincios pe pământ?

Atât timp cât ialomiţeanul se zbate, se încăpăţânează să smulgă ţelinei un căuş de porumb sau câţiva cartofi, Bărăganul nu e interesant.Nu e un loc de vizitat. E sucit, ca o femeie îmbrăcată în zdrenţe, ca o mahalagioaică împodobită cu diamante. Pământul n-a fost dat omului numai cu scopul să-i umple burta cu mălai. Mai sunt şi

colţuri hărăzite reculegerii.

Ăsta e Bărăganul.

El începe să domnească îndată ce omul harnic se retrage în coliba lui, îndată ce ciulinii înţeapă rău şi când vântul dinspre Rusia se apucă să sufle cu temei.Asta se întâmplă prin septembrie.

Poţi vedea atunci, din depărtare în depărtare, un cioban care stă cu spatele întors spre miazănoapte şi întârzie cu turma. Nemişcat, sprijinit pe bâta lui, vântul îl clatină uneori, de parcă ar fi un copac.

În jurul lui, atât cât privirea poate să cuprindă roată, nu mai vezi decât ciulini, nenumăratul norod al ciulinilor. Plini, stufoşi, ai zice că-s nişte oi cu lâna de oţel. Numai spini şi sămânţă. Sămânţă răspândită pe pământ, ca să crească ciulini, numai ciulini.

Ca şi ciobanul, la fel se clatină şi ei. Căci în turma lor compactă, muscalul suflă mai cu îndârjire, în vreme ce Bărăganul ascultă, iar cerul de plumb striveşte pământul, în vreme ce păsările se dau peste cap în văzduh, risipite de vijelie.

Aşa, o săptămână întreagă... Suflă... Ciulinii rezistă, îndoindu-se în toate chipurile, cu bubumzul lor fixat pe o tulpină scurtă, nu mai groasă decât degetul cel mic. Ei mai rezistă încă puţin. Dar ciobanul, nu! El lasă în plata Domnului străşnicia Domnului şi se întoarce acasă.

Noi spunem atunci: ţipenie! Nu mai vezi om! E numai Bărăganul!

Şi, Doamne, ce frumos e!

Cu tot avântul de care armăsarul său e în stare, crivăţul galopează în împărăţia ciulinilor, răscoleşte cerul şi pământul, amestecă norii cu pulberea, ucide zburătoarele, şi iată-i porniţi, ciulinii! Plecaţi să semene netrebnica lor sămânţă.

Mica tulpină se frânge pocnind, cosită la rădăcină. Bubumzele spinoase încep să se rostogolească, mii şi mii! E marele pohod al ciulinilor, care “vin Dumnezeu ştie de unde şi se duc Dumnezeu ştie unde”, spun bătrânii, privind pe fereastră.

Nu pleacă toţi deodată. Unii o şterg la cea dintâi suflare furioasă, adevărată puzderie de oi cenuşii. Alţii par să ţină piept, nu vor să se lase, dar ceilalţi dau năvală peste ei, îi agaţă în goană şi-i târăsc. La un moment dat, îi vezi încâlcindu-se, formând mari purcoaie ce se rostogolesc cu greu, până ce crivăţul se repede o dată cu furca lui, îi spulberă în văzduh, îi face să joace o horă îndrăcită şi apoi iar îi împinge înainte.

Atunci să te duci să vezi Bărăganul! Ai zice că Bărăganul se cocoşează, se întinde, după voinţă, bucuros de toată lumea asta de ciulini, care se dă de-a berbeleacul pe spinarea lui, pe când crivăţul suflă turbat.

Uneori, în clipe de linişte, Bărăganul parcă-şi reţine suflarea, ca să simtă cum trec fuguliţa trei ori patru ciulini, ca nişte buni tovarăşi, se ciocnesc unul de altul şi se întrec în glumă, dar repede se pun în rând şi o pornesc cot la cot.

Spre sfârşitul vejeliei vin ciulinii singuratici. Sunt cei mai iubiţi, fiind cei mai aşteptaţi. Fie că tulpina lor n-a fost destul de uscată ca să se rupă de la început, fie că vor fi avut nenorocul de a se fi înţepenit un timp în cine ştie ce şanţ, fie, în fine, că o ceată de ştrengari i-a urmărit şi oprit în drumul lor, ei sosesc cu întârziere, sărmanii. Şi-i vezi cum se perindă izolaţi, rostogolindu-se ca nişte cocolaşe de omuleţi grăbiţi. Văzduhul şi tot Bărăganul îi privesc: sunt ciulinii singuratici, adică cei mai iubiţi.

Apoi, orice viaţă se opreşte brusc. Nesfârşitele întinderi sunt curăţate ca lespezile unei curţi princiare.

Atunci Bărăganul se învăluie în cojocul lui de iarnă şi se pune să-i tragă un pui de somn care ţine şase luni.

Dar ciulinii?

Ei îşi continuă povestea.

E o poveste cum nu s-a mai pomenit, pentru că-i a pământului nostru românesc. Dar mai bine s-o iau de la început...

Cu toate că-s băltăreţ de la Lăteni, de la Borcea — fata asta a Dunării care cutează să se măsoare cu maică-sa nu-s ialomiţean de baştină. Părinţii mei, olteni amândoi, săraci ca Iov, au plecat în lume când aveam numai doi anişori. Şi ce s-o mai lungesc? După nesfârşite pribegii prin nu ştiu câte judeţe, îşi aruncară dăsagii şi pe mine, care eram cât o ciubotă, în cătunul ăsta, care se oglindeşte-n Borcea.

Poate să vi se pară ciudat, dar aşa-i. Părinţii mei nu erau oameni să se lase mânaţi la munci grele ca vitele la tăiere; mai ales tata, un zăpăcit care era în stare să cânte din fluier până cădea jos leşinat de foame. Şi la Lăteni, măcar aveam peşte la-ndemână. Aproape că-ţi sărea singur în tigaie, ca să zic aşa. Judecaţi şi dumneavoastră.

Primăvara şi toamna Borcea acoperea cu apele ei gălbui sute de hectare înţelenite; şi în pânza asta nesfârşită de apă crăpceanul, carasul, ştiuca mişunau în aşa hal că până şi pisicile se ghiftuiau pe malul bălţilor. Se pescuia, atunci, cu cazanul. Mană cerească, ce mai! Bărbaţi, femei şi copii, goi până peste genunchi, cu traista după gât, se-mprăştiau în trăgători, înaintând cât mai încet cu putinţă pe câmpul înecat, fiecare cu un cazan vechi desfundat la el. Apa nu trecea niciodată de genunchi. Bălăcind, peştele se izbea de picioarele noastre, dar era albitură şi noi umblam după de-ăl mare. Ştiam că ăstuia îi place să muşte la rădăcina plantelor, al căror creştet răsărea din apă. Stăteam neclintiţi, cu ochii aţintiţi asupra lor. Îndată ce vedeam ceva că mişcă, plaf! propteam cazanul la fund. Auzeam peştele zbătându-se între pereţii vasului. Nu mai aveam decât să-l apucăm cu mâna şi să-l vârâm în traistă. Tare trebuia să fii neîndemânatic ca să-ţi scape.

Tatei însă, îi scăpau regulat, şi puştanii făceau mare haz. Râdeau de el, îl luau în băşcălie. Nu se sinchisea. Continua să se arunce cu cazanul peste toate buruienile din jur, şi de le veadea mişcând şi de nu.

După un ceas de pescuit ne întorceam acasă cu traista doldora de peşte. Tata n-aducea nici măcar un chitic. Şi când vedea asta, mămuca, bună cum era, îl sfătuia să stea mai bine acasă, să pună la sărat peşte, să facă de mâncare, să spele rufe şi să mai cânte din fluier.

Asta mă umilea de-mi dădeau lacrimile: un bărbat nu spală rufe, nici nu găteşte! Dar tata n-avea nimic bărbătesc în el: era blând ca o femeie, cu mustăţi mari şi negre şi cu nişte ochi adânci şi galeş pironiţi întruna pe fluierul lui din care, cu degetele noduroase, scotea melodii duioase care răsunau până departe şi făceau câinii să latre în nopţile amuţite. În schimb, când îţi făcea un borş sau o plachie de peşte, sau când spăla rufe, şi cele mai bune gospodine puteu să vină şi să ia lecţii de la el. Dar tot râdeau de el, pentru că unui bărbat nu-i stă bine să facă treburi muiereşti.

M-aş fi bătut atunci cu satu-ntreg, pentru că bietul tată-meu nu lua niciodată-n seamă vreo înjurătură şi lendura toate în tăcere. Surâdea uşor, se-ndrepta spre Borcea, cu căciula lui ţuguiată veşnic dată pe ceafă, cu nădragii rupţi, totdeauna scăpaţi de sub curea, târşâindu-şi opincile, cu gâtul lung şi cu minunăţia lui de caval, de care nu se despărţea niciodată, să se răzbune pe viaţa asta păcătoasă şi-atât de jalnic de frumoasă.

Câteodată mă luam după el. Pe ascuns uneori, că-i plăcea să fie singur. În seara căldicică în care tăcerea se-amesteca cu mirosul nămolului, îl bănuiam şezând pe-un trunchi de salcie dezrădăcinată. Şi după un cântec de jale de-ţi lua răsuflarea, îi auzeam glasul uşor şi melodios zicând încetişor cântecul nostru de neuitat din ţara Oltului:

Foaie verde de-avrămeasă,

Ila, ila, la!

Au plecat olteni la coasă;

Au rămas oltencile

Şi-au umplut cârciumile.

Da, oltenii totdeauna plecau “la coasă“, sau la alte nenumărate munci, lăsând oltencile “să umple cârciumile”, lucru nu tocmai adevărat, şi tata, în orice caz, nu se ţinuse de vorba cântecului: îşi luase olteanca cu el, şi mă luase şi pe mine, comoara lui. Din cauza asta mama ţinea mult, mult detot la el. Îmi spunea, când mergeam la peşte şi-i vedeam varicele groaznice, întrebând-o de ce lasă în seama tatei treburile cele mai uşoare:

— Pentru că mi-e drag, copilul meu... Dumnezeu l-a făcut cum e şi mi l-a dat de bărbat. Nu-i vina lui, săracu’...

Şi uite-aşa trăiam noi la Lăteni.

Aveam pe-atunci nouă ani. Mă duceam totdeauna la pescuit cu mama, care niciodată nu zicea că-i obosită, fie că era pe vremea apelor mari — când venea crapul să-ţi bată-n poartă — fie în celelalte luni ale anului, când trebuia să te duci după el în Borcea.

Aici nu mai era vorba de pescuit cu cazanul, aici pescuiau cu chipcelul, cu prostovolul, cu plasa sau cu vârşiile şi uneori chiar cu năvodul, mai mulţi pescari laolaltă.

Trebuia s-o vezi pescuind, pe femeia asta, ca să-ţi dai seama ce-nseamnă o olteancă care-şi iubeşte bărbatul! Mai ales când arunca prostovolul roată — cu mânecile suflecate pân’ la umeri, cu fusta sumeasă sus detot, cu părul strâns bine-ntr-o basma, cu ochii, gura, nările adulmecând nesfârşitul bălţilor — ai fi zis că s-a pornit să scoată tot peştele din Borcea!

— Halal nevastă! strigau pescarii văzând-o.

Dar noi tot în sărăcie lucie rămâneam; păcat de osteneală să te speteşti muncind pe lumea asta; munca nu duce la nimic bun.

În timp ce pescuiam — îmi scoteam şi eu partea mea de peşte — tata, acasă, săra de zor, umplea butoaiele, zvânta peştele care prinsese sarea şi îl potirvea pentru vânzare.

Vânzare... Să vă ferească Dumnezeu de-aşa vânzare! Cinci până la zece franci suta de kilograme de peşte, vândute cu toptanul la negustori hrăpăreţi. Şi încă eram mulţumiţi să-l putem da, pentru că nu mai ştiam ce să facem cu el. Nu mai încăpeam de el, se strica şi se-mpuţea, după ce ne bălăcisem în maţele lui pân’ la glezne la pusul sării. Da: cinci până la zece franci suta de kilograme! Numai pentru stat munceam, să putem cumpăra miile de kilograme de sare. Pentru noi nici măcar de o ţoală sau de mălai nu ne ieşea. Şi tot peştele ăsta care se strica şi trebuia să-l aruncăm în Borcea, de unde mama-l scosese cu-atâta bărbăţie şi cu-atâta nădejde pentru o viaţă mai bună!

Nu, într-adevăr, vorba din popor:

Bună ţară, rea tocmeală,


Hât-o-n cur de rânduială!


Asta era: ţară bogată, prost alcătuită şi rău guvernată; ştia şi mama asta, ca tot ţăranul român.

În anii lungi de viaţă rătăcitoare, de la un cap al Munteniei la altul, ea avusese de mii de ori prilejul să simtă cât de nenorocită era viaţa locuitorilor ăstora, care, departe de orice gârlă şi prea săraci ca să-şi poată cumpăra carne, nu trăiau decât cu mămăligă şi cu zarzavaturi în timp ce milioane de kilograme de peşte zăceau şi se stricau, bune de-aruncat, pe tot lungul sutelor de kilometri pa care-i parcurge Dunărea cu braţele şi afluenţii ei. Dar cum să transporţi mana asta cerească, când trei sferturi din ţară n-are drumuri, astăzi ca şi acum o mie de ani?

Mama a avut atunci o idee, pe care s-a apucat s-o îndeplinească fără să ne spună şi nouă ceva: silindu-se pe ascuns să facă economii îndopându-ne cu peşte şi numai cu peşte un an întreg — rareori câte un boţ de mămăligă şi mai rar cu o bucată de pâine — a reuşit să strângă o sută de franci cu care-a cumpărat, de ocazie, o mârţoagă şi-o căruţă cu patru roţi, dintre care două şubrede rău, gata să cadă.

— Uite, i-a spus ea tatei, o să vă duceţi amândoi, tu şi cu băiatu’ cu asta, să bateţi satele şi să vindeţi peşte sărat...

— Cu asta? Oftă tata, galben la faţă; să străbat

Bărăganul cu asta? Măsură din ochi gloaba jigărită, harabaua prăpădită:

— ... Vrei să mergi cu mine, puştiule? făcu el.

Mai încape vorbă?! Nu numai că voiam, eram încântat! Să vezi Bărăganul, pământul ăsta fără stăpân, era obsesia oricărui copil. Şi mai ales, să pot, în sfârşit, şi eu s-alerg după ciulini, despre care prietenii mei îmi povesteau minunăţii, s-alerg şi eu pe urmele norilor de praf purtaţi de vânt!

— De ce să nu-ncercăm? făcui eu serios, stăpânindu-mi bucuria; ce-avem de pierdut?

— Pă dracu’! Calu’, mai întâi, p-ormă căruţa, şi p-ormă şi pă noi! O să ne-nghită Bărăganu’! Să ne-nghită Bărăganul! Mă trecu un fior. Da-da, voiam.


A doua zi în zori porneam, luând cu noi cele de trebuinţă, adică mai nimic. Mămuca noastră bună, plânsă, prăpădită, parcă ne-ar fi trimis la moarte, ne însoţi până-n pragul Bărăganului, până dincolo de şoseaua care duce de la Brăila la Călăraşi ferindu-se de pustie şi ţinând mai pe lângă malul Borcei. Acolo ne sărută, cu faţa numai lacrimi brăzdată de zbârcituri, cu toate că n-avea încă treizeci şi cinci de ani. Mângâie şi calul, pe care n-avea să-l mai vadă, şi zgâlţâi şi una din roţile căruţei, să-ncerce slaba-i rezistenţă. Nici căruţa n-avea s-o mai vadă vreodată.

În dimineaţa ceţoasă, cenuşie, siluetele noastre negre parcă se lipeau pe pustiul apropiat, iar corbii croncăneau pe cerul de vară ploioasă. Cu căciula-n mână, tata apucă hăţurile de frânghie şi-şi făcu semnul crucii:

— Doamne-ajută!

— Să v-ajute Dumnezeu!


Şi Bărăganul ne înghiţi, dar tata, fără să se sperie, dădu drumul din caval unor sunete sfâşietoare pe cuvintele:

Au plecat olteni...

Şi-aşa am lăsat-o pe biata mamă, pe care n-aveam s-o mai vedem vreodată.

Trei sute de kilograme de peşte grămădite în coada căruţei, terezia pentru cântărit atârnată de coviltir, un sac cu mălai, un ceaun pentru fiert mămăliga, o pirostrie,

o desagă plină cu ceapă, două velinţe, un săculeţ pentru strâns gologanii şi o bâtă zdravănă ca să ne apărăm de-o fi nevoie, asta era toată averea noastră.

Mergeam pe jos, pierduţi, ca pe o mare, între cer şi pământ. Calul venea după noi, tuşind.

— Dacă n-ai fi vrut să vii şi tu, n-aş fi plecat pentru nimic în lume, nu...

Era prima vorbă pe care mi-o spunea tata, aşa deodată, în plină singurătate; n-am s-o uit până la moarte. De-atunci mă tot urmăreşte şi-o să mă urmărească cât oi trăi. Va să zică răspunzător de toate astea eu eram, băiatul de paisprezece ani.

Da n-aş fi vrut... Dar, aş fi putut oare?

Fără să-i răspund nimic tatei — care, de-altminteri vorbise ca să nu tacă — am trecut în urma căruţei, de unde vedeam, pe dedesubt, copitele calului înfigându-se-n ţărâna nisipoasă, copite bătrâne şi păroase care se ridicau şi se lăsau cu greutate, în timp ce între osii se legăna o donicioră cu păcură pentru uns. Le-am văzut toate astea într-o clipită, şi-ndată după aceea parc-am trecut în altă lume: răsărea soarele pe neaşteptate, arunca peste singurătatea noastră jerbele lui de raze orbitoare. Miile de ciulini întunecaţi se umplură de diamante violacee pe care mă duceam să le pipăi cu degetele, sau să le culeg cu vârful limbii, în timp ce tata şi căruţa se-ndepărtau încet întorcând spatele răsăritului. Chiţcani, nevăstuici, dihori, fugeau înspăimântaţi, aproape tot atât de mulţi ca lăcustele, şi-mi părea rău că nu luasem câinele. Ce s-ar mai fi ospătat el cu vietăţile astea, că-i era şi lui lehamite de-a mânca numai peşte, ca şi stăpânilor lui. Şi-apoi, aş fi avut în el un tovarăş bun, cum avea tata în fluierul lui. Dar mama ne sfătuise să ne lipsim de el, pentru că i-ar fi curs balele văzându-ne mâncând mămăligă, cu-atât mai mult cu cât tata avea somnul uşor şi că pe Bărăgan nu se afla ţipenie de om, cu-atât mai puţin făcători de rele.

Cu toate astea, ce bine mi-ar fi prins Ursu! Eram setos de solitudine şi de călătorii lungi, dar cu un tovarăş să-mi placă. Ani de-a rândul, martor neputincios, ţintuit la pescuitul meu, priveam la plecarea tovarăşilor mei, galopând cu crivăţul şi cu ciulinii în frumoasele noastre luni de septembrie. Unde se duceau? Ce s-alegea de ei? Ce vedeau? Unii dintre ei nu se mai întorceau acasă. Se spunea: “cu-tare s-a pierdut”. Altul ajunsese pân’la nu-ştiu-ce rudă înstărită care-l înfiase. Cum e asta? Cum te pierzi şi cum te înfiază cineva? Din pricina asta primisem fără vorbă să-l însoţesc pe tata. Voiam s-alerg şi eu cu vântul şi cu ciulinii, s-alerg, să scap de apa asta care făcea să-mi putrezească picioarele, de peştele pe care-l strângeam de pomană.

Acuma, uite, ciulinii erau aici, la picioarele mele, frumoşi ca nişte merişoare dolofane, mulţi ca stelele, cărnoşi, plesnind de sevă, dar nemişcaţi. Nu se clinteau din loc, pentru că eram la începutul lui august. Alerga-voi cu ei, peste-o lună? Afla-voi încotro te mână, unde se duc? Ştiam că cei mai mulţi sfârşesc trosnind în foc, în cine-ştie-ce sobă. Dar ceilalţi? Cei care năşteau legendele? Ce ţări arăta-vor ei privirilor unui băiat? Cum fac ei de schimbă soarta unora?

Ah, cât aş fi vrut să stau de vorbă cu unul care să-mi povestească aiureli, să mă mintă, dar să-mi dea ghes la visat, la cutezat! Şi ciulinii nu erau decât vis şi îndrăzneală, invitaţie la a schimba ceea ce ai pe ceea ce-ai putea avea, fie şi tot ce-i mai rău, pentru că, celor cărora le e dragă lumea-ntreagă, nimic nu-i mai rău decât statul pe loc.

În ochii noştri de copii, Bărăganul, despre care se spunea că-i “nesfârşit” însemna “ tot pământul”. Era pustiu, era sterp, plin de primejdii, ştiam asta; totuşi, Matei, feciorul lui moş Broşteanu, cu ciulinii a plecat într-o bună zi, şi nu s-a mai întors, şi-a ajuns unul dintre cei mai mari marchitani din Bucureşti.

Mărturisesc că nu visam la nici o mărire. Visam, atât.

Mă revolta peştele împuţit, toropeala bălţilor nămoloase şi chiar şi părinţii mei mă revoltau, pentru că aveau aerul că vor să-mi lase moştenire soarta lor amărâtă. Alta mai jalnică nici nu ştiam, şi nu-i uitam pe găzari, la care şi pâinea pe care-o mănâncă ia mirosul mărfii lor, dar ei cel puţin mănâncă pâine-n fiecare zi, pe când noi numai o duminică din patru. Şi când te gândeşti că ajungând la Borcea, părinţii mei fuseseră fericiţi să constate că e peşte din belşug:

— Aici, cel puţin e peşte! strigau ei când voiai şi când nu voiai.

Într-adevăr, era atâta că pân’ la urmă ne-a gonit, pe tata şi pe mine, iar pe mama a omorât-o.

Se-mplinise săptămâna de când nu văzusem chip de om când dând peste drumul spre Mărculeşti, care taie Bărăganul de sus în jos, tata zise:

— Nu se mai poate să mergem cu tot peştele ăsta. Trebuie să ne descotorosim de o parte din el.

— Cum? Să-l aruncăm?

— Nu chiar, dar aproape... Drumul ăsta e foarte umblat. O să-ncercăm să-l vindem ţăranilor care se duc la culesul porumbului. Cu zece franci cincizeci de kile, sunt bani găsiţi.

Mă gândeam la socoteala făcută de mama:

— O să-l vindeţi cu patruzeci-cincizeci de bani kilu, aşa că după primul drum “ scoateţi” şi calu’ şi căruţa şiun câştig mic pe de-asupra.


Puteam acuma să prezic ce-aveam să “scoatem” din acest prim şi ultim drum doar uitându-mă în ochii stinşi ai calului şi la faţa groaznic de suptă a tatei. Cât despre căruţă, nu era nici ea mai brează: câteva zile de arşiţă încă, şi n-o să mai fie nici ea decât un morman de lemne şi de fiare. De-acum două zile roţile nu se mai ţineau decât pe cârpăceli, şi calul cădea la fiecare o sută de paşi, împleticindu-se. Îl puneam pe picioare ridicându-l de coadă. Dar străbaterea Bărăganului în felul ăsta îl cufunda pe tata într-o muţenie din zi în zi mai îngrozitoare pentru mine, o muţenie care-mi amintea de cuvintele lui din dimineaţa plecării.

Tare-aş fi vrut să dispar, să scap de-a binelea. Era înfiorătoare tăcerea asta a tatei, la fel cu-a Bărăganului, pe care n-o sfâşia decât strigătele ascuţite ale hultanilor şi vulturilor pleşuvi, care-şi săpau cuiburile în şirul nesfârşit de dealuri ce se profilau în departări. Apariţia păsărilor ăstora de pradă mă silea să nu mă despart de tata nici un pas măcar. De vulturi nu mi-era teamă, că-s fricoşi, şi se mulţumesc să sfâşie câte-un stârv zvârlit la margine de păşune, dar mi-era teamă de hultani, despre care se zice că atacă turmele de oi şi câteodatată înşfacă miei în gheare.

Teama asta nu-mi era chiar atât de neplăcută. Poate că alături de-un tovarăş mai voios şi înarmat cu o puşcă, aş fi descoperit în mine un suflet de haiduc, visând la primejdii şi isprăvi de vitejie. Dar Doamne, ce trist e să te măsori cu Bărăganul — unde totu-i vitejie şi primejdii — alături de-un om pe care viaţa-l zdrobise.

Ţinându-mă scai de el, străbătând un infinit locuit de basme, mă întrebam adesea cine era tatăl ăsta al meu pe care în afară de fluierul lui nimic nu-l interesa? Nu-l văzusem sărutând-o pe mama niciodată, şi pe mine numai rareori mă mângâiase, cam pe când ne aşezasem la Lăteni. Nu ştiam despre el mai mult decât ştiam despre calul nostru, poate mai puţin chiar.

Şi iată-n ce jalnică tovărăşie am cutezat, la paisprezece ani, să plec “în haiducie” în regatul ăsta, legendar, al ciulinilor...

Era pe la amiază când am poposit pe drumul Mărculeştilor. Calul, lăsat în voie, mergea împleticindu-se în dreapta şi-n stânga, păscând iarbă dar, prea însetat, căzu lat şi nu mai mişcă. Încercarăm să-l punem pe picioare, să-l ducem la un puţ a cărui cumpănă se zărea departe la marginea drumului, dar n-a fost chip şi a trebuit să ne ducem s-aducem apă şi să-l adăpăm acolo. Apoi am înfulecat şi noi, ca de obicei, la umbra căruţei: o mămăligă zdravănă şi veşnica saramură de peşte cu nişte afurisiţi de ardei iuţi.

Tata, mâncând, era întruna cu ochii în zare, cu nădejdea să vadă ivindu-se vreo căruţă de ţăran. Chiar se ivi, către sfârşitul mesei, o trăsură frumoasă în trapul mare, ridicând un nor de praf. Butucii roţilor sunau ca nişte clopoţei.

Doi telegari voinici, cu hamuri scumpe, o trăgeau zburdând în ham.

Era un ţigan pricopsit, unul dintre acei rotari-fierari care au pământuri frumoase şi mănoase muncite de cojani ca de-alde noi.

— Ho, ho, ho-o! strigă el oprind cu aere de geambaş fanfaron, zgâind nişte ochi care voiau s-arate fioroşi şi rânjind cu toţi dinţii albi ca laptele.

La această semeţie tata lăsă umil capul în jos.

— Bună ziua, măi rumâni. Ce-aveţi de vânzare? Pepeni?

— Nu, peşte îndulcit...

— Ce fel de peşte?

— Ciortan...

— N-are viermi ciortanu’ tău?

— De-o avea, nu cumperi.

— De ce n-aş cumpăra? Ce, parcă-l mănânc eu? Ptiu!


Şi zicând vorbele astea coborî, legă hăţurile de o roată şi începu să scotocească prin căruţa noastră. Răsuci peştele pe toate feţele, îl desfăcu la urechi, îl mirosi, muşcă din el chiar, apoi spuse:

— Încă n-au viermi, ciortanii tăi, da’ mult nu mai ţin. Cât ai?

— Trei sute de kile.

— Cu cât îl dai?

— Zece franci cincizeci de kile, să scap de el.

— Şi dacă-ţi iau jumătate, laşi mai ieftin?


— Nici un ban mai jos, făcu tata, dezamăgit.

Atunci ţiganul, umflându-se în pene, strigă:


— De ce eşti prost, mă? Unde crezi tu c-ai să-ţi vinzi


peştele, cu harabaua asta şi cu mortăciunea de gloabă? Şi zicând astea, dădu una cu ciubota în spinarea calului care tot întins pe jos stătea. La asemenea mârşăvie, tata strânse fălcile, apucă reteveiul şi se apropie de ţigan, care se trase-ndărăt spre trăsură:

— De ce dai în vită, cioroi împuţit? Ce, te-am rugat eu să-mi cumperi peştele? Ţi-am dat măcar ziua bună? Când ţi-oi pocni una cu bâta asta un’ te-a miruit popa...

Alb la faţă, ţiganul se făcu mieluşel:

— Ai dreptate, nene. Da’ deh, n-aş mai fi ţigan dacă n-aş face de-astea; prost nărav, să faci totdeauna pe grozavu’! Hai, uită mojicia şi vin’ să te cinstesc cu o ţuică! După aia o să cântărim o sută cincizeci de kile de ciortan la preţu’ la care-ai zis.


Tata cugetă o clipă, apoi primi o ţuică şi chiar mai multe. Avui şi eu partea mea. Am cântărit apoi de cincisprezece ori zece kile, cântăreală cinstită. Cu treizeci de franci vârâţi în teşchereaua tatii, mai băură o ţuică şi se despărţiră destul de prieteneşte.

Şi căruţa, uşurată pe jumătate de povară, îşi reluă, în amurg, drumul abia ghicit prin Bărăgan.

N-am mers mult... O poştă... Mereu pe urmele soarelui. Dar ne-au trebuit două zile şi mai bine să facem drumul ăsta, în aşa hal erau şi calul şi căruţa. Apoi s-au prăbuşit, aşa, dintr-odată, în arătură.

Căruţei îi căzură dintr-odată trei roţi, care se făcuseră ţăndări, şi coviltirul se desfăcu răsturnându-se. Şi calul îşi dete sufletul când asfinţi soarele aurind pustiul, rămăşiţele căruţei şi feţele noastre întristate. Bietul animal îşi găsi sfârşitul fără nici o suferinţă, fericit, poate, să isprăvească odată cu toate astea. Scoţându-şi căciula şi uitându-se la el, tata zise:

— Martor mi-e Dumnezeu că nu l-am făcut să sufere. Trei bătăi de puşcă am alergat să-i car apă; iarbă nu i-a lipsit, şi bici, nici n-am. Dac-a murit de mâinele mele, Dumnezeu să mă ierte, da’ nu-s vinovat.

Făcu semnul crucii şi îngenunchie cu faţa la răsărit, de unde pornise fără nădejde.

Am petrecut noaptea lângă calul mort, multă vreme fără să scoatem o vorbă, înainte de a adormi în cântecul dureros al greierilor. A doua zi în zori corbii apăruseră, dând târcoale şi croncănind îngrozitor. Ne depărtarăm în grabă de stârv şi de celelalte.

Tata puse la fiert o mămăligă mare, pentru drum, umplu ceaunul cu peşte şi făcu o desagă din sacul de mălai aproape gol şi umplu şi bota cu apă. Eu m-am încărcat cu velinţele şi cu pirostriile.

Pornind la drum, tata, ca şi la plecarea din Lăteni, zise:

— Doamne-ajută!

Mama nu mai era, să ne răspundă, şi nici din caval nu mai cântă.

În ziua aceea, către amiază, cum apucaserăm pe drumul Călăraşilor, începu să bată un vânt puternic dinspre baltă:

— Iată şi băltăreţu’, făcu tata; ăsta-i vestitorul crivăţului. S-a isprăvit cu vara! Şi-acuş-acuş, dac-o să te tragă inima, ai să poţi s-alergi după ciulini.

Şi, văzându-mă privind la ciulini ca un apucat, adăugă:

— De-altminteri ştiu că asta te-a împins în gura Bărăganului. Acuma, că ne-a ajuns nenorocirea, am putea s-alergăm împreună.

— Ne-ntoarcem la Lăteni? l-am întrebat.

— Mergem mai întâi la Călăraşi, e capitală de judeţ, şi cântecul zice:


Negustor, negustoraş,

Hai la târg la Călăraşi!


Bietul tata, om de treabă, încerca să-şi descreţească puţin fruntea. I-am sărutat mâna repede şi el m-a mângâiat pe obraji:

— Să uităm necazul, băiatu-meu... Pe lumea asta ne aflăm ca să ispăşim: aşa-i viaţa... Dar, Dumnezeu vede...

După două zile de umblat pe un drum în sfârşit bun, ajunserăm la Călăraşi, unde Borcea se supără pe Dunăre şi-o ia razna pe o sută cincizeci de kilometri, până la Hârşova, unde intră iar la matcă. Pentru prima dată la Călăraşi am aflat ce-i aia un oraş, cu drumuri pietruite, cu case zidite peste alte case şi cu lume multă care se-nghesuia ca la bâlci. În curţile bogaţilor erau stive mari de lemne de fag sau de salcie, tăiat în stânjeni şi, văzând asta, tata a cumpărat un ferăstrău şi un topor, a făcut o capră şi iată-ne strigând prin faţa curţilor ăstora pline de lemne: “Tăietorii! Tăietorii!”.

Am fost primiţi bine pestetot şi munceam pe oricât, totdeauna cu toptanul. Tata cerea de două ori cât făcea, pentru că, zicea el, bogaţii se tocmesc ca ţiganii, dar pân’ la urmă tot ajungeam la învoială. Şi bietul tata asuda rău detot, din zori şi până-n noapte. Asudam şi eu, că-l ajutam pe cât puteam. Şi-am ajuns aşa să câştigăm, una peste alta, cam până la zece franci pe zi, lucru nemaipomenit.

— Trebuie, băiatu-tatii, zicea el, terbuie s-aducem acasă suta de franci care zace-n Bărăgan acuma, că altfel moare maică-ta de supărare.

Aşa că trăgeam voiniceşte la ferăstrău, mâncând pâine şi brânză. Pâine! Ce bine-mi părea că puteam să mănânc pâine! Cozonac curat, faţă de veşnicul nostru peşte de la Lăteni.

Seara, frânţi de oboseală, ne ospătam cu sarmale bune la un birt de lângă oborul de cereale, unde birtaşul îi cunoştea pe ai mei şi ne lăsa să dormim fără plată într-un colţ în şură. Dar tata, ca să nu pară prea calic, plătea în fiecare seară un kil de vin. Şi aşa, întruna, o săptămână întreagă. Încă una, lucrul ne aştepta, şi am fi apucat drumul Lătenilor, să-i ducem mamei banii. Era o mulţime de cojani cu căruţele, gata să ne ducă până la Feteşti sau şi mai departe încă.

Şi ne-au şi dus. Am plecat fără să-ncepem măcar a doua săptămână de lucru, dar nu ca să ne ducem la maicămea, că ea murise.

Nu bănuiam nimic atunci seara la han, când a intrat Gavrilă Spânu din Făcăeni, plin de praf, cu biciul pe braţ şi spunându-i tatei, în felul lui glumeţ dintotdeauna:

— Vra să zică-aşa, Mărine! Tu te umfli de sarmale şi Anica ta...

— Da, ştiu, făcu tata, strângându-i mâna, ştiu: Anica ne-aşteaptă cu nerăbdare... Da’ ne-a lovit nenorocirea, pe-afurisitul ăsta de Bărăgan. Ia stai jos şi mai povesteştene cum merg lucrurile pe-acasă.


Gavrilă se aşeză, la dreapta mea, se uită cam ciudat la tata, care şedea în faţa lui, scoase căciula şi scuipă pe jos:

— Adă-mi o cinzeacă de ţuică! strigă el către hangiu.

Apucând ţoiul, ridică, fără să spună o vorbă braţul şi picură câţiva stropi pe duşumea. Văzându-l, tata apucă paharul de vin şi vru şi el la rândul lui să lase să pice, dar rămase cu ochii pironiţi la Gavrilă, parcă l-ar fi întrebat: la cin’ te gândeşti? Omul nu răspunse, privi pieziş spre mine, îşi suci mustaţa şi-l văzu-i făcându-i tatei un semn din sprâncene.

Am priceput şi izbucnii în lacrimi. Atunci, uşurat, Gavrilă povesti pe scurt, în timp ce eu plângeam în pumn:

— Da, s-a stins, biata femeie... O-nţepătură-n deget, c-un os, pe când spânteca un peşte... Un fleac, ai fi zis, o zgaibă... Da-n nici opt zile s-a înveninat. A venit atunci la mine, la Făcăeni... Cum a doua zi trebuia să plec cuncărcătura la Călăraşi, nevastă-mea a culcat-o la noi şi, când să se crape de ziuă, trebuia să pornim la drum. Tot timpul s-a văitat, n-a închis un ochi. Alaltăseară am ajuns aici şi drept în poarta spitalului am oprit. În timpul nopţii şi-a dat sufletul. Ieri au “tăiat-o” şi-au înmormântat-o.

Şi după o pauză, omul adăugă:

— Anica v-a rugat s-o iertaţi şi v-a iertat şi ea pe voi.

— Dumnezeu s-o ierte! zise tata vărsând câţiva stropi de vin.

— La toţi ne vine rându’, într-o bună zi, incheie Gavrilă.

Şi strecură lângă farfuria tatei o basma făcută ghem; am recunoscut basmaua roşie a mamei, cu care se lega la cap când mergeam la pescuit.

— Şi gologanii, făcu el, v-o doişpe franci, mi se pare, aşa zicea. Cu privirea rătăcind pe masă, tata murmură:

— Bărăgan blestemat... Şi peştele ăsta blestemat... Doamne, tare-i greu să urci pân’ la capăt Golgota asta a vieţii...!

— Fie-i ţăr’na uşoară! zise Gavrilă, ciocnind cu tata. Apoi:

— Ce necazuri zici tu c-ai avut pe Bărăgan!

— Calu’ mi-a murit, căruţa s-a făcut praf, şi peştele s-a dus dracului...

— ... Atâta tot? Fir-ar să fie...! Şi-acuma?

— De-o săptămână tăiem lemne... Şi gândeam că ni-i îngăduit să mâncăm sarmale, că trudim de ne iese sufletu’...


A treia zi după seara asta de durere mare, am pornit cu Gavrilă. El se întorcea la casa lui, dar noi... Încotro mergeam? De Lăteni, în orice caz, nici tata, nici eu nu mai voiam să ştim. Nu ne-o mărturisisem dar se citea pe feţele noastre. Şi cu toate astea, la îndemnul vecinului nostru de comună, ne urcarăm în căruţă, în aşa hal eram lipsiţi de orice voinţă. O făceam, cred, de frică să nu ne pomenim singuri.

Trei zile şi trei nopţi de mers, amuţiţi, cu popasuri lungi în care n-auzeai decât strănutatul cailor, trei zile bune de drum între Borcea şi Bărăganul care mă chema, mă voia, îmi făgăduia tot ce nu puteam găsi nici la tata, nici la Gavrilă, a căror muţenie îmi dădea ameţeli. Ei stăteau în faţă, eu în spate, şi mă uitam la spinările lor încovoiate. Din când în când ne-ncrucişam cu câte-un căruţaş:

— Bună ziua, oameni buni, făcea el.

— Mulţămim dumitale, răspundeau cei doi.

Maurice Druon s-a stins din viaţă. Autorul "Regilor blestemaţi" avea 90 de ani.


Fost ministru al Culturii, deputat şi europarlamentar, Druon a fost un apărător fervent al purităţii limbii franceze, fiind unul dintre cei care s-au opus introducerii formei de feminin pentru anumite substantive care nu aveau (avocat, avocată, de exemplu). Membru al Rezistenţei în timpul ocupaţiei naziste, Druon a compus împreună cu unchiul său "Chant des partisans", care avea să devină imnul acesteia.
Fiul unui rus, născut în 23 aprilie 1918 la Paris, Druon urma cursurile Şcolii Libere de Ştiinţe Politice în momentul izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial. Elev la şcoala de ofiţeri, evadează în 1942 şi merge la Londra. Corespondent de război în timpul conflictului, începe să se consacre literaturii după sfârşitul acestuia, descriindu-şi experienţa de combatant în primul său roman, "La Derniere brigade" (1946). Opera sa este apoi marcată definitiv de trilogia "La Fin des hommes" - "Les Grandes Familles" (1948), "La Chute des corps" (1950), "Rendez-vous aux enfers" (1951)) - şi de monumentala frescă istorică "Les Rois maudits", evocare în şapte volume a ultimilor Capeţieni, cărora le descrie declinul.
Pasionat de istorie şi atras de tragic, Druon se vrea romanesc, violent, pasional. Ales în 1966 membru al Academiei Franceze, la 48 de ani, devine cel mai tânăr membru al acesteia. Cariera sa ia o turnură politică în 1973, când este numit ministru al Culturii (1973-1974). După ce criticase revoltele din mai 1968, anunţă că nu le va acorda subvenţii "celor care vin la Minister să ceară de pomană cu un cocteil Molotov în mână".
Începând din 1977, Maurice Druon se implică în partidul gaullist RPR. Ales secretar pe viaţă al Academiei Franceze în 1985, demisionează în octombrie 1999 pentru a se consacra scrisului.
Foarte cunoscut în Rusia, ţara de origine a tatălui său, cărţile sale şi în special "Regii blestemaţi" erau printre puţinele cărţi străine autorizate şi traduse în URSS. Druon avea relaţii excelente cu premierul şi fostul preşedinte Vladimir Putin. Cei doi s-au întâlnit de mai multe ori începând din 2003 în Franţa şi Rusia, iar în 2006 Druon a devenit membru al Academiei ruse de Ştiinţe pentru "contribuţia sa importantă la relaţiile contemporane franco-ruse" şi pentru rolul său în "formarea unei imagini pozitive a Rusiei printre intelectualii francezi".
Putin, pe atunci preşedinte, l-a primit pe Druon la reşedinţa sa din apropiere de Moscova. "Este o mare fericire să discut cu un om care a trăit o viaţă de legendă", declarase atunci Putin. În februarie acelaşi an, cei doi s-au întâlnit din nou într-un sat din apropiere de Bordeaux, în timpul unei vizite de stat a lui Putin în Franţa. În mai 2008, Druon a primit vizita lui Putin la domiciliul său parizian.

Sursa: www.realitatea.net



Regii blestemaţi

- fragment -


V
KENILWORTH


Meterezele exterioare, ocolind o măgură lată, cuprindeau grădini împrejmuite, livezi, grajduri şi staule de vite, o potcovărie, hambarele şi pităriile, moara, rezervoarele de apă, odăile slugilor, cazărmile oştenilor, un sat întreg aproape mai întins decât cel vecin, ale cărui acoperişuri năpădite de muşchi se zăreau de jur împrejur. Şi nu părea cu putinţă ca să fi fost acelaşi neam de oameni care locuia dincolo de ziduri, în cocioabele acelea, şi înlăuntrul impunătoarei fortăreţe ce-şi înălţa meterezele roşii spre cerul plumburiu de iarnă. Căci Kenilworth era clădit dintr-o piatră de culoarea sângelui uscat. Era unul din castelele acelea de basm ale veacului ce-a urmat cuceririi Angliei, veac în care o mână de normanzi, tovarăşii de luptă ai lui Wilhelm Cuceritorul sau coborâtorii lor apropiaţi, ştiură să ţină în respect un popor întreg datorită acestor uriaşe fortăreţe înfipte pe dealuri. Foişorul din Kenilworth — donjonul cum îi ziceau francezii în lipsa altui cuvânt, căci acest soi de turnuri nu exista în Franţa, sau nu mai exista — foişorul avea o formă pătrată şi era de o înălţime ameţitoare care amintea călătorilor veniţi din Orient pilonii templelor Egiptului.
Atât de neobişnuite erau proporţiile acestei uriaşe construcţii încât nişte încăperi mari de tot se aflau cuprinse până şi în grosimea zidurilor. Dar nu puteai pătrunde în acest turn decât printr-o scară foarte îngustă, pe care două persoane numai anevoie ar fi putut merge alături, şi ale cărei trepte roşii duceau la primul etaj în faţa unei uşi apărate de un grilaj cu ţepi de fier. Înăuntrul foişorului se afla o grădină, mai curând o ogradă acoperită cu iarbă, lată de şaizeci de picioare, îngrădită de jur împrejur, dar cu cerul deasupra.
Nici nu se putea închipui cetăţuie mai bine făcută pentru a ţine piept unui asediu. Chiar dacă năvălitorul ar izbuti să treacă de primul zid, apărătorii s-ar refugia în castelul propriu-zis, dincolo de şanţ; iar dacă şi al doilea zid ar fi străpuns, atunci, lăsând vrăjmaşului apartamentele de locuit, holul cel mare, bucătăriile, saloanele de oaspeţi şi capela, oastea împresurată s-ar retrage în foişor, în jurul puţului de apă din curtea verde şi înăuntrul zidurilor groase.
Regele trăia acolo, prizonier. Cunoştea bine cetăţuia Kenilworth, care aparţinuse lui Thomas de Lancastre şi slujise odinioară, când cu răscoala baronilor, drept loc de adunare. După decapitarea lui Thomas, Eduard sechestrase castelul şi locuise chiar el acolo toată iarna anului 1323, înainte de a-l da în anul următor lui Enric Gât-Sucit, odată cu toate moşiile şi titlurile familiei Lancastre.
Henric al III-lea, bunicul lui Eduard, trebuise odinioară să ţină Kenilworthul împresurat vreme de şase luni ca să-l ia de la fiul cumnatului său Simon de Montfort; şi nu oştile îi veniseră de hac, ci foametea, ciuma şi afurisenia bisericii.
Pe la începuturile domniei lui Eduard I-ul, Roger Mortimer de Chirk, cel care murise acum în temniţă, fusese păzitorul castelului, în numele primului conte de Lancastre, şi dăduse la Kenilworth vestitele sale turniruri. Parcă înadins, ca să-l scoată din sărite pe Eduard, unuia dintre turnurile zidului exterior i se zicea tumul lui Mortimer! Era acolo, privelişte de fiecare zi, înfipt sub ochii lui, ca o batjocură şi o sfidare.
Locurile acestea trezeau în regele Eduard şi alte amintiri. Din vârful foişorului roşu de la Kenilworth, putea să vadă, la patru mile spre miazăzi, foişorul alb al castelului de la Warwick unde Gaveston, primul său iubit, fusese omorât de baroni. Această vecinătate abătuse oare gândurile regelui spre alt făgaş? Eduard părea să fi uitat cu totul de Hugh Le Despenser; dar îl muncea în schimb amintirea lui Pierre de Gaveston, şi îi vorbea mereu de dânsul paznicului său, Enric de Lancastre.
Niciodată Eduard şi văru-său Gât-Sucit nu trăiseră atâta vreme unul lângă altul, şi într-o asemenea singurătate. Niciodată Eduard nu-şi deschisese astfel inima, destăinuindu-se celui mai vârstnic dintre verii lui. Avea clipe de mare luciditate când se judeca el însuşi fără cruţare, ceea ce-l lăsa pe Lancastre cu gura căscată şi-l tulbura oarecum. Lancastre începea să priceapă unele lucruri care pentru tot poporul englez rămâneau de neînţeles.
Gaveston, mărturisea Eduard, fusese vinovatul, sau cel puţin pricina celor dintâi greşeli ale sale, a drumului urât pe care-l luase viaţa lui.
— Mă iubea aşa de mult, zicea regele prizonier; şi apoi la vârsta fragedă ce-o aveam pe atunci eram gata să cred tot ce-mi spunea şi să mă las cu totul în mrejele unei dragoste atât de frumoase.
Şi azi încă, nu-şi putea opri un sentiment de duioşie când îşi aducea aminte de farmecul acelui mărunt cavaler gascon, ridicat de jos, „o ciupercă apărută peste noapte”, cum ziceau baronii, şi pe care el îl făcuse conte de Cornouailles, fără a ţine seamă de toţi marii seniori ai ţării.
— Râvnea aşa de mult la asta! zicea Eduard.
Şi ce obrăznicie fără de pereche avea Pierre, o obrăznicie care-l încânta pe Eduard! Un rege nu-şi putea îngădui să se poarte cu baronii săi aşa cum se purta favoritul.
— Îţi aminteşti, Gât-Sucit, cum îl numea pe contele de Gloucester un bastard? Şi cum îi striga contelui de Warwick: „Du-te de te culcă, dulău negru!”
— Şi cum îl mai înjura şi pe frate-meu, făcându-l încornorat, ceea ce Thomas nu i-o iertă niciodată, pentru că era adevărat.
Fără a se teme de nimic, acest Pierrot jefuia bijuteriile reginei şi arunca în jurul său ocara, aşa cum alţii împart pomană, pentru că era sigur de dragostea regelui său! Într-adevăr, un neruşinat cum nu s-a mai pomenit.
Şi pe deasupra, ştia să născocească tot felul de petreceri, poruncea pajilor săi să se dezbrace în pielea goală, să-şi împodobească braţele cu perle, să-şi dea buzele cu roşu, să-şi pună o ramură înfrunzită pe pântec, şi organiza astfel vânători în păduri. Dar isprăvile lui prin cârciumile deocheate din portul Londrei, unde se lua la bătaie cu hamalii, căci era şi voinic flăcăul! Ah! Frumoşi ani de tinereţe îi datora Eduard!
— Crezusem că regăsesc toate acestea în Hugh, dar închipuirea mea îl înfrumuseţa mai mult decât era în realitate. Vezi tu, Gât-Sucit, ceea ce-l făcea pe Hugh să fie altfel decât Pierrot e că se trăgea dintr-un adevărat neam de mari baroni şi că nu putea să uite asta... Dar dacă nu l-aş fi cunoscut pe Pierrot, sunt sigur că aş fi fost un alt rege.
În nopţile lungi de iarnă, între două partide de şah, Enric Gât-Sucit, cu părul lăsat peste umărul drept, asculta spovedania acestui rege pe care loviturile soartei, năruirea puterii sale şi captivitatea îl îmbătrâniseră dintr-o dată, al cărui trup de atlet părea să se fleşcăiască, al cărui chip se umfla mai cu seamă pe la pleoape. Şi totuşi, aşa cum era, Eduard mai păstra încă un oarecare farmec. Ce păcat că avusese atât de mârşave legături de dragoste şi-şi pusese încrederea în inimi atât de ticăloase!
Gât-Sucit îl sfătuise pe Eduard să se înfăţişeze înaintea Parlamentului său, dar îşi bătuse gura de pomană. Acest rege nevolnic nu dovedea energie decât în refuz.
— Enric, răspundea el, ştiu bine că mi-am pierdut tronul, dar nu voi abdica.
Purtate pe o pernă, coroana şi sceptrul Angliei se urcau încetişor, treaptă cu treaptă, pe scara îngustă a turnului din Kenilworth. În urma lor, mitrele se clătinau în creştetul episcopilor iar nestematele care împodobeau cârjele sclipeau în penumbră. Ridicându-şi până la gleznă cele trei sutane brodate, episcopii se urcau în turn.
Aşezat într-un jilţ care, fiind singurul ce se afla acolo părea un tron, regele aştepta în fundul uriaşei săli, cu fruntea în mână şi trupul prăbuşit, între stâlpii ce susţineau nişte ogive arcuite asemenea celor din catedrale. Aici, totul avea proporţii peste măsură de mari, neomeneşti. Lumina palidă a zilei de ianuarie care cădea prin ferestrele înalte şi foarte înguste părea un asfinţit.
Cu capul plecat, contele de Lancastre stătea în picioare lângă văru-său, alături de trei servitori care nici nu erau măcar ai suveranului. Pereţii roşii, stâlpii roşii, arcadele roşii alcătuiau în jurul acestui grup un decor tragic pentru sfârşitul unei domnii.
Când văzu ivindu-se, prin uşa cu două canaturi ce se deschise, apoi venind spre dânsul această coroană şi acest sceptru care-i fuseseră aduse tot aşa cu douăzeci de ani înainte, sub bolţile catedralei Westminster, Eduard se îndreptă în jilţul său, iar bărbia începu să-i tremure niţel. Îşi înălţă ochii spre văru-său Lancastre, ca pentru a căuta un sprijin, şi Gât-Sucit îşi întoarse privirea, neputând să îndure această implorare mută.
Apoi Orleton ajunse în faţa suveranului, Orleton care de câteva săptămâni încoace, de fiecare dată îi adusese o ştirbire a puterii sale. Regele îi privi pe ceilalţi episcopi şi pe marele şambelan; se sili să-şi dea un aer plin de demnitate ca să întrebe:
— Ce aveţi a-mi spune, lorzii mei?
Dar vorba i se împleticea pe buzele palide, în barba blondă.
Episcopul de Winchester citi mesajul prin care Parlamentul îl soma pe suveran să declare că renunţă la tron, că-i dezleagă pe vasalii săi de jurământul lor de credinţă, că-şi dă încuviinţarea la alegerea fiului său şi că e gata să predea împuterniciţilor Parlamentului coroana şi sceptrul regalităţii.
Când episcopul de Winchester isprăvi de citit, Eduard rămase mai multă vreme tăcut. Toată atenţia lui părea aţintită asupra coroanei. Suferea, şi durerea lui era atât de vizibil fizică, atât de adânc săpată pe faţă, încât nu puteai crede că în clipa aceea se mai gândea la ceva. Spuse totuşi:
— Aveţi coroana în mâinile voastre, lorzii mei, iar pe mine mă ţineţi la cheremul vostru. Faceţi deci cum veţi pofti, dar nu cu încuviinţarea mea.
Adam Orleton făcu atunci un pas înainte, şi vorbi:
— Măria ta Eduard, poporul Angliei nu te mai vrea ca rege, iar Parlamentul său ne trimite să ţi-o spunem. Dar Parlamentul primeşte să-i fie rege fiul mai mare al măriei tale, ducele de Aquitania, pe care i l-am înfăţişat; fiul măriei tale nu vrea să primească însă coroana decât cu învoirea ta. Aşadar, dacă te încăpăţânezi să nu-i dai încuviinţarea, poporul va fi slobod să hotărască şi ar putea foarte bine să aleagă pentru a-i fi domnitor pe acela dintre mai marii ţării care l-ar mulţumi mai mult, şi acest rege s-ar putea să nu fie din stirpea măriei tale. Prea ai împins ţara la zâzanie; după atâta rău ce i-ai căşunat, e singurul lucru pe care l-ai putea face acum pentru a-i aduce liniştea.
Privirea lui Eduard se înălţă din nou spre Lancastre. Cu toată neliniştea ce-l cuprinse, regele înţelese bine ameninţarea din cuvintele episcopului. Dacă nu consimţea să abdice, Parlamentul, în nevoia sa de a găsi un rege, nu se va da în lături să-l aleagă pe capul răzvrătiţilor, Roger Mortimer, care stăpânea de pe acum inima reginei. Chipul regelui se făcu galben ca ceara, înfricoşător; bărbia nu înceta să-i tremure; nările i se subţiau.
— Monseniorul Orleton are dreptate, spuse Gât-Sucit, măria ta, vere, ar trebui să laşi tronul, pentru ca Anglia să-şi afle liniştea, şi pentru ca Plantageneţii să domnească mai departe.
Atunci, părând a nu fi în stare să scoată o vorbă, Eduard făcu semn să i se aducă mai aproape coroana şi îşi plecă fruntea ca şi cum ar fi aşteptat să i-o pună pe cap pentru ultima oară.
Episcopii se sfătuiau din ochi, neştiind ce să facă, nici ce gest se impunea în această împrejurare neprevăzută, care nu-şi avea pereche în ceremoniile regale. Dar capul regelui se tot apleca, încet, spre genunchi.
— Moare! izbucni deodată arhidiaconul Chandos care ducea în mâini perna cu coroana şi sceptrul.
Gât-Sucit şi Orleton se repeziră să-l ţină pe Eduard, leşinat, în clipa când fruntea lui era gata să se ciocnească de lespezile pardoselii.
Îl aşezară iar în jilţ, îl loviră cu palma peste obraji, cineva dădu fuga să caute nişte oţet. În sfârşit, răsuflă lung, deschise ochii şi privi în jurul său; apoi, începu să plângă. Tainica putere, pe care sfântul mir şi vraja încoronării o toarnă în sufletul regilor spre a nu sluji uneori decât nişte ţeluri funeste, îl părăsise. Măreţia regală se depărtase de el, parcă gonită prin farmece.
Printre sughiţuri şi lacrimi, îl auziră vorbind:
— Ştiu, lorzii mei, ştiu că din vina mea am căzut în aşa cumplită restrişte şi că trebuie să mă resemnez a o îndura. Dar nu-mi pot stăpâni adânca mâhnire ce o simt văzând toată această ură a poporului meu, pe care eu nu l-am urât de fel. Am păcătuit faţă de voi, nu mi-am dat silinţa să fac binele. Voi sunteţi buni, lorzii mei, prea buni că păstraţi credinţă fiului meu mai mare, că n-aţi încetat de a-l iubi şi de a-l dori ca rege. Deci, vreau să fac după cum vă este voia. Renunţ în faţa voastră la toate drepturile mele asupra regatului; îi dezleg pe toţi vasalii mei de jurământul de credinţă ce mi l-au făcut şi le cer iertarea. Apropiaţi...
Şi din nou făcu gestul de a i se aduce perna cu podoabele puterii regale. Apucă sceptrul, şi braţul i se îndoi ca şi cum i-ar fi uitat greutatea; îl dădu episcopului de Winchester, zicând:
— Iartă, my Lord, iartă tot răul ce ţi-am făcut.
Duse mâinile sale lungi şi albe spre pernă, luă coroana şi-şi puse buzele pe ea, aşa cum ar fi sărutat farfurioara cu prescură; apoi, întinzând-o lui Adam Orleton:
— Ia-o, my Lord, pentru a o pune pe capul fiului meu. Şi iartă-mă pentru relele şi nedreptăţile pe care ţi le-am pricinuit. Şi să mă ierte poporul meu văzând restriştea în care mă aflu. Rugaţi-vă, lorzii mei, pentru mine care nu mai sunt nimic.
Toţi cei de faţă erau mişcaţi de nobleţea cuvintelor. Eduard nu se dovedea rege decât în clipa când înceta să mai fie.
Atunci, sir William Blount, marele şambelan, ieşi din umbra coloanelor de piatră, făcu câţiva paşi între Eduard al II-lea şi episcopi, şi-şi frânse de genunchi bastonul său sculptat, aşa cum ar fi făcut în faţa leşului unui rege dus la groapă, ca să arate că domnia acestuia s-a isprăvit.