luni, 31 august 2009

Liviu Rebreanu


S-a născut la 27 noiembrie 1885 în satul Târlişua (din fostul comitat Solnoc Dăbâca - azi judeţul Bistriţa-Năsăud), fiind primul din cei 14 copii ai învăţătorului Vasile Rebreanu şi ai Ludovicăi (născută Diuganu). Din păcate, nu toţi fraţii sau surorile sale au supravieţuit până la majorat. În tinereţe, mama sa (1865/1945) era pasionată de teatru, fiind considerată "primă diletantă" pe scena Becleanului de baştină. Ambii părinţi constituie modelele familiei Herdelea care apare în Ion, Răscoala, Gorila, etc. În anul 1889 familia Rebreanu s-a mutat încomuna Maieru, pe valea Someşului. Potrivit afirmaţiei scriitorului: În Maieru am trăit cele mai frumoase şi mai fericite zile ale vieţii mele. Până ce, când să împlinesc zece ani, a trebuit să merg la Năsăud, la liceu.
În scrierile sale de sertar, la început în limba maghiară, şi apoi în limba română, multe amintiri din copilărie aduc pe oamenii acestor locuri în prim-plan. Deşi localizate în imaginarul Pripas (identificat de cercetători cu Prislopulîn care Rebreanu a locuit mai târziu), unele episoade din Ion au păstrat cadrul toponimic şi onomastic al Maierului (Cuibul visurilor, cum mai este intitulat într-una din povestirile publicate de scriitor).
A început cursurile şcolii primare în 1891. Autorul va rememora aceasta epoca:Cele dintâi plăceri ale slovei tipărite şi ale ştiinţei de carte tot în Maieru le-am avut, în forma primelor lecturi care m-au pasionat, Poveştile ardeleneşti ale lui Ion Pop-Reteganul, vreo cinci volume.
A urmat în anul 1895 două clase la Gimnaziul grăniceresc din Năsăud. În 1897 s-a transferat la Şcoala de băieţi din Bistriţa ("Polgári fiu iskola"), unde a urmat încă trei clase.
În anul 1898, îndrăgostit fiind, liceanul de clasa a IV-a, scrie "întâia şi ultima poezie". Fascinat de o tânără acriţă dintr-o trupă ambulantă ungurească (ingenua trupei, de care m-am îndrăgostit nebuneşte), scrie un vodevil după modelul celui văzut. Mai târziu, aflat în Budapesta, a cultivat, fără succes, acelaşi gen dramatic.




În 1900 a început să urmeze Şcoala reală superioară de honvezi din Sopron (Ödenburg, în nord-vestul Ungariei, lângă graniţa cu Austria). La sfârşitului anului I, a obţinut calificativul "eminent". Ca şi la Bistriţa, a manifestat o înclinaţie deosebită pentru studiul limbilor străine. La Braşov, a apărut povestea Armeanul neguţător şi fiul său Gherghel, folclor prelucrat de Vasile Rebreanu (într-o colecţie pentru copii). În 1902, după abateri de la regulamentul şcolii, a fost retrogradat din funcţia de chestor. La sfârşitul celui de-al doilea an de şcoală reală, a primit doardistincţia simplă. În cel de-al treilea an a pierdut şi distincţia simplă, din cauza mediei scăzute la "purtare". Din 1903 până în 1906 a urmatAcademia militară "Ludoviceum" din Budapesta (deşi s-a simţit atras de medicină, ale cărei cursuri presupuneau cheltuieli inacceptabile pentru familia lui Rebreanu). Din nou, în primul an, a primit distincţia de eminent.
La 1 septembrie 1906 a fost repartizat ca sublocotenent la regimentul al doilea de honvezi regali din Gyula, în sud-estul Ungariei. Aici, pe lângă îndeletniciri cazone, Rebreanu a avut numeroase preocupări literare: lecturi, conspecte, proiecte dramaturgice. În 1907 a conspectat numeroase opere din literatura universală, specificând, uneori, data lecturilor (25 aprilie, 2, 3, 7, 8 şi 16 mai, 1, 2 iulie). Între scriitorii excerptaţi au fost clasici francezi, ruşi, germani, italieni, englezi, unguri. Li s-au adăugat câteva proiecte de literatură dramatică: Vetélytársak - Örveny (Rivalii -Vâltoarea); Valkó föhadnagy (Locotenentul Valkó); Gigi (Ghighi), ultimul cu personaje inspirate din viaţa "intelighenţei" năsăudene.
La Budapesta şi Gyula a scris şi transcris cinci povestiri, în limba maghiară, din ciclul Szamárlétra (Scara măgarilor), satire cu caracter anticazon (volum nepublicat). Sub presiunea unor încurcături băneşti, a fost forţat să demisioneze din armată; în prealabil, scriind în "arest la domiciliu", s-a hotărât să se dedice literaturii (Journal-ul surprinde acest moment).
A revenit în Prislop, spre disperarea părinţilor, care l-au ştiut domn: Aici am luat contact cu ţăranul român, aici l-am cunoscut mai bine, aici m-am impregnat de toate suferinţele şi visurile lui - lucruri care aveau să treacă mai târziu în literatura mea ...
La începutul anului 1910 era funcţionar la primăria din Vărarea. În luna ianuarie 1910, pe baza convenţiei cu Austro-Ungaria, guvernul budapestan cere autorităţilor româneşti extrădarea gazetarului. În februarie Rebreanu a fost arestat şi deţinut la Văcăreşti. Într-un Memoriuadresat autorităţilor româneşti în luna mai, tânărul scriitor a menţionat că adevărata pricină a cererii de extrădare constă în activitatea sa publicistică pe care, anterior, a desfăşurat-o în slujba românilor de peste munţi. În închisoarea Văcăreşti, a terminat nuvela Culcuşul.
Publicând în Convorbiri critice nuvela Culcuşul, criticul Mihail Dragomirescu a ţinut să o prefaţeze astfel:
Deşi nu admitem crudităţile de termeni pe care autorul e nevoit să le pună în gura eroilor săi, totuşi, publicăm această novelă, şi încă la acest loc de onoare, fiindcă pe lângă o adâncime de concepţie puţin comună, e remarcabilă prin pitorescul lumii zugrăvite, prin spiritul de observaţie, prin energia decepţiei şi mai cu seamă prin originalitatea limbii.
După o lungă detenţie la închisoarea Văcăreşti, este întemniţat la Gyula. Aici scrie Golanii şi începe să traducă volumul de povestiri Lelki kalandok (Aventuri spirituale, Budapesta, 1908) al scriitorului maghiar Szini Gyula. Autorul îi era prieten şi – după mărturisiri datând din acele zile (epistola lui Rebreanu către Mihail Dragomirescu, la 7 august 1910) – împreună ar fi scris mai multe lucrări (pe când eram la Pesta). Câteva titluri din volum, îndeosebi din ciclul Biedermeier kepek (Tablouri Biedermeier) vor fi publicate, peste ani, la Bucureşti, în paginile Universului literar (1913) şi în Almanahul Adevărul (1914). A întocmit un proiect sumar al romanului Zestrea, datat în închisoarea din Gyula. La 16 august, eliberat din închisoare, Curtea tribunalului de Apel consideră că delictul a fost ispăşit după cele şase luni de temniţă.
În data de 27 august 1916 România a declarat război Austro-Ungariei. Fost ofiţer s-a oferit voluntar în armata română, dar nu i s-a aprobat cererea. În 6 decembrie armatele germane ocupă Bucureştiul. "Fugarul" se află într-o situaţie dificilă. Închis în casă, continuă să scrie la romanul Ion.
Între 12/13 mai1917, fratele său Emil, ofiţer în armata austro-ungară, este acuzat de crimă de dezertare şi spionaj, fiind condamnat la moarte (ecouri în lumea romanului Pădurea spânzuraţilor). În primăvara anului 1918 a fost arestat şi anchetat de autorităţile de ocupaţie, dar a reuşit în cele din urmă să fugă. În luna mai, ajutat de socialişti, a trecut în Moldova şi a locuit o vreme la Iaşi. În luna noiembrie a revenit în Bucureşti. În vacanţa din vara anului 1918 a călătorit cu soţia în Transilvania, Rebreanu documentându-se atent în legătură cu sfârşitul tragic al lui Emil. Reîntors la Bucureşti, prozatorul a încercat să scrie la Pădurea spânzuraţilor, fără să reuşească să finalizeze romanul.
În decembrie 1929 a fost numit director al Teatrului Naţional din Bucureşti, funcţie pe care a deţinut-o timp de un an. În 1929, la însărcinarea primului ministru, a lucrat la proiectele de organizare a Direcţiei Educaţiei Poporului, al cărei conducător a devenit la începutul anului următor. Pe 19 noiembrie 1930, în urma unor cumplite dezamăgiri înregistrate în conducerea treburilor publice, Rebreanu a demisionat din conducerea Direcţiei Educaţiei Poporului. A cumpărat o casă şi o vie la Valea Mare, lângă Piteşti, unde au fi scrise majoritatea cărţilor sale de acum încolo.
La începutul anului 1941 a fost numit din nou director al Teatrului Naţional. A acceptat numirea de director al cotidianului Viaţa (fără o participare esenţială). În luna ianuarie 1942, a luat parte la un turneu de conferinţe despre cultura românească la Berlin, München, Stuttgart,Leipzig, Dresda, Görlitz, Breslau, Viena. În luna martie a călătorit la Zagreb şi Weimar, călătorii prilejuite de constituirea societăţii culturale pan-europene. Aici a susţinut că nu vrem nici un fel de politică, ci numai literatură.
La 4 aprilie 1944 fiind grav bolnav, s-a retras la Valea Mare, fără să mai revadă vreodată Bucureştiul (un control radiologic a semnalat, încă din ianuarie, opacitate suspectă la plămânul drept). La 7 iulie Rebreanu scria în Jurnal: Perspective puţine de salvare, dată fiind vârsta mea, chistul din plămânul drept, emfizemul vechi şi bronşita cronică.
La 1 septembrie 1944 la Valea Mare, a încetat din viaţă la vârsta de 59 de ani. Peste câteva luni a fost deshumat şi reînhumat la Cimitirul Belludin Bucureşti.



Liviu Rebreanu- Rascoala



Chales Baudelaire



 1821: Se naşte la Paris, Charles Baudelaire.
 1827: Moare tatăl său, care era cu 30 de ani mai în vârstă decât mama.
 1828: Văduva Baudelaire se recăsătoreşte cu comandantul de batalion Aupick, un strălucit militar şi diplomat.
 1832-1835: Perioada de studii în Lyon, în garnizoana in care colonelul Aupick l-a trimis.
 1836-1840: Perioadă de studii la Paris, încheiate cu un bacalaureat. În acest timp Baudelaire a frecventat Cartierul latin, atunci sediul artiştilor din Paris, unde s-a îndatorat peste măsură. Îi întâlneşte pe de Nerval şi Balzac. Se crede că tot atunci a contractat sifilisul.
 1841-1842: Pentru a-l scoate din mediul boem, tatăl vitreg îl trimite în India, dar revine un an mai târziu la Paris, fugind de pe vas. La întoarcere, moşteneşte o avere considerabilă care-i va permite să ducă o viaţă de dandy parizian. Începe să iubească hainele şi îşi petrece zilele în galeriile de artă şi cafenelele din Oraşul luminilor. Începe să folosească drogurile, în special haşiş şi opium.
 Se îndrăgosteşte de Jeanne Duval, cea care îl va inspira când scrie poemele din secţiunea "Venus cea neagră" a volumului Les Fleurs du mal, o prostituată din Africa. Până în 1844, cheltuise aproximativ jumătate din moştenire. Primele datorii importante sunt originea viitoarelor sale dificultăţi financiare. Consiliul de familie îi impune un notar drept consilier judiciar, care va avea în grijă averea lui Baudelaire şi îi va plăti o mică rentă pentru tot restul vieţii. O tentativă de suicid se produce în anul 1845.
 Pentru a-şi suplimenta venitul Baudelaire scrie critică de artă, eseuri, şi cronici pentru diverse jurnale. Criticile pictorilor contemporani francezi Eugene Delacroix şi Gustave Courbet l-au ajutat să se impună drept critic cu idiosincrazii, dar care ştie să facă diferenţa între arta adevărată şi kitsch.
 1847: Publică nuvela autobiografică "La Fanfarlo". Primele versuri îi apar în reviste la jumătatea deceniului '40. Îl descopera pe Edgar Allan Poe.
 1848: Publică şi lucrează la variate gazete.
 1854 - 1855: Publică traducerea prozelor lui Edgar Allan Poe pe care îl consideră un suflet geamăn. Traducerea sa devine celebră.


În 1857, Auguste Poulet-Malassis publică prima ediţie din Les Fleurs du mal. Baudelaire era atât de îngrijorat de calitatea tipăriturii încât închiriază o cameră lângă tipografie pentru a putea supraveghea apariţia cărţii. În luna august, are loc procesul "Florilor răului" cu un rechizitoriu susţinut de acelaşi procuror care în anul precedent se ocupase de "Madame Bovary". Poetul şi editorii sunt condamnaţi, iar şase dintre poeme care descriau dragostea lesbiană sau vampiri au fost excluse din cadrul volumului. Interdicţia a fost ridicată în Franţa abia în 1949.


Portret de Gustave Courbet, 1848În 1861, Baudelaire a adăugat 36 de poeme noi la această colecţie. Florile răului i-au adus lui Baudelaire un oarecare grad de popularitate; scriitori ca Gustave Flaubert şi Victor Hugo i-au lăudat poemele. Flaubert i-a scris lui Baudelaire "Aţi găsit o cale de a injecta o nouă viaţă Romantismului, sunteţi diferit de toţi, şi aceasta e cea mai mare calitate". Spre deosebire însă de poeţii romantici, Baudelaire se inspira din viaţa citadină a Parisului. El argumenta că arta trebuie să creeze frumuseţe chiar şi din cele mai josnice şi non-poetice situaţii. Florile răului l-au transformat pe Baudelaire într-un poet blestemat.

În anii '60, Baudelaire a continuat să scrie articole şi eseuri ocupându-se de o mare varietate de figuri şi teme.

În 1869 a publicat şi poeme în proză, care au fost adunate postum în volumul Petits poémes en prose (Mici poeme în proză). Prin faptul că a denumit aceste compoziţii în vers alb poeme, Baudelaire a fost primul poet care a spart forma tradiţională a versificaţiei.

În 1862, Baudelaire a început să aibă coşmaruri şi temeri, iar sănătatea i s-a şubrezit brusc. A plecat la Bruxelles să ţină o serie de conferinţe, dar a avut câteva atacuri cerebrale care s-au finalizat printr-o paralizie parţială. În iulie 1866, mama sa îl aduce în Paris şi îl internează în diverse sanatorii pentru tratament.




Pe 31 august, 1867, la 46 de ani, după o lungă agonie, Charles Baudelaire a murit la Paris. Chiar dacă doctorii nu au declarat-o, moartea sa a fost provocată de sifilis.

Posteritatea sa de mare poet era însă asigurată. Poeţii timpului Stephane Mallarmé, Paul Verlaine, şi Arthur Rimbaud l-au considerat imediat un predecesor. În secolul al XX-lea, gânditori, critici sau poeţi celebri cum ar fi Jean-Paul Sartre, Walter Benjamin, Robert Lowell şi Seamus Heaney i-au celebrat opera. La noi voulumul poetului Tudor Arghezi, Flori de mucigai a fost influenţat de volumul lui Baudelaire, Florile răului.




Epigraf pentru o carte osândită

Tu, cititor, tacut, bucolic,
Naiv si sobru om de munci,
Aceasta carte s-o arunci,
Cu tot desfrau-i melancolic.

De nu stii slova si vorbirea
De la dibaciul mag, Satan,
Arunc-o! vei citi-o-n van
Sau imi vei crede sluta firea.

Dar daca, vrednic scormonesti
Cu ochiu-n rapi adanci, de freamat
Citeste si-ai sa ma iubesti

Tu, suflet, iscodind c-un geamat
Un rai ce deopotriva-l vrem,
Ma plange!…Altfel te blestem!


Fărămituri

Îngeri îmbrăcaţi in aur, purpură şi hiacint.
Geniul şi dragostea sunt datoriile-mi uşoare.
LACOMUL
Rumegand, eu rad de trecătorii flămanzi.
Ca un obuz aş exploda
De nu aş suge ca un cancer.
Noroi am frămantat şi aur am iscat
Avea in ochi puterea ce-n inimă-ascundea.
Deşert vivant, Parisul îl alunga mereu,
El: neanfrant ca fiara şi liber ca un zeu.
Privirea-i, nici timidă şi nici nepăsătoare,
Se răspandea in juru-i cu lăcomie mare,
Şi nări in fremătare drept griji, ca la artişti
Ce opera-şi mangaie cu degetele, trişti.
Da, tinereţea fi-va-ţi bogată-n mari furtuni
Ca Zodia Leoaicei cu ochii arzători
Ce ne alintă fruntea şi braţele-n sudori,
Călătorind în spaţii şi respirind frumos
Ea naşte-acele zane cu mersul amoros,
FARAMITURI
Ivindu-le-n oglindă, sterilă voluptate;
Ca fructe-n parguire a lor virginitate.
Dar eu zăresc in ochii Adinei, răscolitori,
Că inima-ţi nu-i pentru plăpande sărbători
Şi-această frumuseţe ca fierul in tenebre
Va rezidi Infernul cu nesecate febre,
Spre a-mplini desfraul cu groaznicele-i guri
Şi a-ntrista simţirea umilelor făpturi.
Da, doborand sub sine molaticele perne
Un trup superb ca noaptea odihnei se aşterne
Şi somnul podobindu-şi cu un suras total
A spatelui său urmă de pofte chinuit.
De-o patimă nebună sta aeru-mpregnat;
Ca spre o lampă fluturi se năvăleau, perdeaua
Sub nici o adiere, iar streaşina ca neaua.
Era o noapte caldă, o baie a iubirii
Tu, îngere puternic pe chipul mîndru-avînd
A Iadului pecete sub care te-ai nălţat,
Imblînzitor feroce, in cuşcă mi-ai băgat
Spectacol de ruşine cruzimii tale-oricand,
Coşmar în miez de noapte, Sirenă-n totul goală,
Tu ce mă-mpingi spre hăul din mine chiar stand drept
Purtînd veşminte sfinte sau barbă de-nţelept
Spre a-mi oferi otrava iubirii ce înşală.
BLESTEM
Bancul de peşti nestăpinit şi dur
Şi trecătoarea-ngustă, maelstromul vorace
Agită mai domol nisipul sur
Decît a' voastre inimi, dand cerurilor rază;
Ele-s o aruncare de nobilă putere
Acolo unde farul vedeta luminează
Dar care şi ucide moluştele-n tăcere;
Şi, încă a noastre inimi se-aseamănă c-un han
La care hămesiţii visandu-şi masa, patul,
La cei ce-s înlăuntru se roagă, ţipâ-n van:
Ci tac: studentul, popa, tac: tarfa şi soldatul;
Şi pleacă fără-ntoarceri; ce camere infecte:
Război, ştiinţă, amoruri; e-ngust al nostru unghi,
E rece vatra; patul şi vinul au insecte
Pe oaspeţii aceia eu i-aş servi-n genunchi!




Albatrosul

Pe punţi, spre a-şi trece vremea, adesea marinarii
Prind albatroşi de mare care se-aţin nebuni
De foame, după nave, în zbor, pe când pânzarii
Plutesc pe nesfârşirea albastrelor genuni.

Abia l-au prins matrozii şi l-au lăsat pe scânduri,
Că regelui din nalturi, stingher, şovăitor,
Aripile i-atârnă ca două albe rânduri
De vâsle de corăbii târâte-n urma lor.

Inaripatul oaspe e jalnic, fără vlagă,
El care mândre aripi în cer desfăşura!
O pipă-n gură-i pune un matelot, în şagă,
Şchiopând imită altul infirmul ce zbura.

Ca prinţu-acesta falnic, domnind prin vaste locuri,
Poetul, nalt prin geniu, domină-n univers,
Dar exilat în lume, în râset şi batjocuri,
Aripile-i gigante l-împiedică din mers.


Sonet de toamnă

Şi ochii tăi îmi spun, limpezi ca un cristal:
„– Pe tine-amant bizar, ce te atrage-n mine?”
– Să taci! A mea inimă ce totul o-nfurie
Cu-excepţia candorii din vechiul animal,

Nu vrea să îţi arate secretul infernal,
Leagăn al cărui pled la somnuri lungi mă-mbie,
Nici neagra sa poveste scrisă cu o făclie,
Urăsc afecţiunea, şi gîndul mi-e fatal!

Să ne iubim în tihnă, amorul din chindie
În taină pune laţuri şi-ntinde-un arc mortal;
Cunosc orice unealtă din vechiu-i arsenal!

O, pală florentină, crimă şi nebunie,
Nu eşti tu ca şi mine un soare-autumnal?
O, Florentină brună şi rece în gîndire!


Vinul amanţilor

Frumos e azi văzduhul! Sprinteni,
Fără căpăstru, fără pinteni,
Să ne-avântăm călări pe vin
Spre-un cer feeric şi divin!

Ca unor îngeri arşi de jarul
Lungoarei, iată, în cleştarul
Albastru-al dimineţii vraja
Mirajul ne-aruncă mreaja!

Domol alunecând împinşi
De mult isteaţa volburare,
De-un paralel delir cuprinşi,

O, sora mea, fără-ncetare
Vom alerga, scăpaţi de rele,
Spre raiul visurilor mele.


vineri, 28 august 2009

Lev Tolstoi


Născut într-o familie din nobilimea rusă, trăieşte o copilărie luminoasă şi o tinereţe aventuroasă, împărţită între studii literare şi juridice, încercări de reformare a vieţii ţăranilor, călătorii, activitate militară (participă la campaniile din Caucaz şi la Războiul Crimeei) şi scriitoricească. În ciuda problemelor familiale de mai târziu, Tolstoi a reuşit să creeze romane frumoase din care reies idealuri umanitare.
Lev Nikolaevici Tolstoi s-a născut la 28 august 1828 pe moşia Iasnaia Poliana, gubernia Tula, la aproximativ 190 de kilometri la vest de Moscova. Însemnând „poiană luminoasă” în rusă, Iasnaia Poliana era o moşie de mari dimensiuni, construită într-o pădure de foioase, în secolul al XVII-lea. Tatăl său, Nikolai Tolstoi, un conte provenind dintr-o familie de nobili germani din secolul al XVI-lea, a dus o viaţă specifică aristocraţilor. Nikolai a risipit averea familiei, majoritatea strânsă de strămoşul său Alexandru Ivanovici Tolstoi, care a fost colonel în Războiul Patriotic din 1812, război de apărare a ţării împotriva lui Napoleon. În 1822, el s-a căsătorit cu Maria Nikolevna Volkonskaia, devenind astfel posesorul unei însemnate averi, adusă ca zestre de către bogata prinţesă. Din cauza iresponsabilităţii sale, Nikolai a fost nevoit să folosească zestrea soţiei sale pentru a păstra situaţia financiara a familiei. Maria Nikolevna, mama viitorului scriitor, era, de asemenea, fiica unui general bogat, iar moşia Iasnaia Poliana făcuse parte din zestre, aparţinând la început părinţilor ei. Ea va muri când micul Tolstoi nu împlinise încă nici doi ani.Ulterior, mătuşa Tatiana Ergolskaia, va prelua rolul mamei. De atunci, în imaginaţia lui Lev nu se regăsea decat un portret idealizat al mamei sale, perfectă, bună şi iubitoare, si al tatălui respectat şi iubit, moşierul pe care guvernul refuzase să-l angajeze. De fapt, Nikolai, fiind un revoluţionar care împărtăşea dorinţa decembriştilor de înlăturare a familiei imperiale şi a sistemului de iobagie, era ţinut la distanţă de guvern.
Al patrulea fiu al lui Nikolai şi al Mariei, Tolstoi, a fost crescut şi îngrijit de bone şi servitoare. El şi-a petrecut copilăria la Iasnaia Poliana. Numele aceste localităţi este strâns legat de memoria marelui scriitor, care şi-a scris majoritatea operelor în locul care a constituit leagănul primei lui copilării.
După moartea Mariei Volkonskaia (mama scriitorului), de educaţia copiilor (Tolstoi avea trei fraţi mai mari: Nikolai, Dimitri şi Serghei) s-a ocupat o rudă a familiei, T.A. Ergolskaia, de care scriitorul aminteşte deseori cu dragoste şi duioşie. Ea a fost prima care i-a sădit în suflet iubirea pentru om şi frumos şi de la ea a primit Tolstoi cel dintâi îndemn de a scrie. Asemeni tuturor famililor de nobili înstăriţi, educaţia lui Tolstoi a fost încredinţată unor profesori particulari, de naţionalitate germană şi franceză, care locuiau la conacul familiei în tot cursul anului şi se străduiau să le asigure copiilor o educaţie demna de tinerii aristocraţi. Primele opere literare citite de Tolstoi au fost poeziile lui Puşkin. Într-o zi, i s-a cerut să recite o poezie în faţa unuia dintre prietenii tatălui său. În vârstă de numai opt ani, Tolstoi l-a impresionat puternic pe invitatul tatălui său, recitând fără greşeală şi cu patos două poezii.



În anul 1837, întreaga familie se mută la Moscova, pentru a înlesni copiilor continuarea studiilor în instituţiile de învăţământ superior. Încentul cu încetul, copiii s-au obişnuit cu viaţa de oraş. În acelaşi an tatăl lor moare iar orfanii sunt luaţi sub tutela contesei Osten-Saken, sora mai mare a tatălui lor. Nu după mult timp însă, moare şi contesa Osten-Saken, iar copiii trec sub tutela contesei Iuşkova, cea de-a doua soră a bătrânului Tolstoi şi soţia guvernatorului oraşului Kazan. În urma acestor evenimente, copiii s-au mutat în Kazan. Lev, care acum avea 13 ani, a început să studieze limbile turcă, arabă şi tătară împreună cu profesorul său particular. În aceeaşi vreme a citit şi operele complete ale lui Rousseau, toate cele 20 de volume, îndrăgostindu-se imediat de filozofia acestuia.
Aspecte foarte grăitoare din copilăria, adolescenţa şi tinereţea scriitorului se întâlnesc în trilogia sa autobiografică, opera cu care Tolstoi îşi face debutul în literatură.
În anul 1847, fraţii îşi împart între ei averea părintească. Lui Lev Tolstoi îi revine moşia Iasnaia Poliana. Când a preluat atribuţiile de moşier, avea tot felul de idei umaniste asupra modului de conducere a moşiei. Însufleţit de idei democratice, Tolstoi căuta să îmbunătăţească viaţa celor 330 de iobagi de pe moşia sa. Încercările lui au dat greş chiar de la început, deoarece iobagii îşi priveau noul stăpân cu neîncredere, iar tânărul Tolstoi nu înţelegea contradicţiile de neîmpăcat dintre iobagi şi moşieri (experienţa relatată în romanul Învierea). Retras la moşia sa, Tolstoi îşi alcătuieşte în această perioadă un vast program de studiu ce cuprindea un număr de materii foarte diferite unele de altele, menite să-i deschidă un orizont larg asupra cuceririlor omenirii pe tărâmul ştiinţei şi artei. În doi ani, el reuşeşte să realizeze o bună parte a planului său; acest lucru reiese din faptul că încă la începutul anului 1849, Tolstoi întreprinde o călătorie la Petersburg în vederea susţinerii examenelor de candidat la ştiinţe juridice. Tot în această perioadă, a şederii lui la Sankt Petersburg, se lasă în voia sorţii în orice făcea. A devenit dependent de jocurile de noroc şi, după multe partide pierdute, a realizat că era înglodat în datorii. Atunci părăseşte Petersburgul.Întors la Iasnaia Poliana, Tolstoi şi-a descoperit o nouă pasiune: muzica ţigănească. A chemat la conac un grup de muzicanţi şi le-a cerut să-i cânte melodii populare ruseşti. Serghei, fratele lui mai mare, venea şi el adesea să îi asculte, şi în cele din urmă s-a împrietenit şi s-a căsătorit cu una dintre cântăreţe. Însă dragostea lui Tolstoi pentru muzica lor era doar trecătoare.



Mereu frământat de necesitatea de a activa într-un domeniu oarecare, de a fi de folos societăţii, Tolstoi se înrolează în anul 1851 în rândurile armatei ruse care acţiona în Caucaz.Departe de lumea mondenă, în mijlocul sălbaticei naturi a Caucazului, cântată cu atâta măiestrie de Puşkin şi Lermontov, în mintea lui Tolstoi se înfiripa ideea „autodesăvârşirii”, care, cu timpul, va căpăta amploare, devenind baza filozofiei lui de esenţă mistică, religioasă şi, în ultima instanţă - reacţionară. Chemat la război de fratele său, care era ofiţer în armata rusă, Tolstoi a plecat pe front. Nu era câtuşi de puţin interesat să aibă o slujbă de birou la prefectură, dar când s-a văzut soldat, a fost pus într-o situaţie neaşteptată. Statutul său social nu conta în armata rusă, atâta doar că nu era pus la un loc cu soldaţii de rând. De obicei, putea recurge la influenţa politică a rudelor sale dar armata nu era nici pe departe le fel de îngăduitoare cu el ca şi cunoscuţii. În ianuarie 1853, tânărul soldat a trecut, în cele din urmă, examenul de cadet pentru a deveni subofiţer de artilerie, având astfel prilejul de a-şi dovedi vitejia şi a câştiga un renume glorios ca erou de război.
Tot în această perioadă, Tolstoi îşi începe activitatea lui de scriitor. A început să lucreze la primul său roman „Copilăria”, pe care îl schiţase în linii mari cu un an înainte. Era o povestire autobiografică a anilor copilăriei petrecuţi la Iasnaia Poliana. Odată terminat, el îl trimite, în 1852, redacţiei „Sovremennik”, o revistă de literatură editată de poetul Nicolai Nekrasov. Poetul a recunoscut talentul şi potenţialul literar al lui Tolstoi, şi i-a promis să-i publice lucrările în revistă, făcând-o în septembrie 1852. În acelaşi timp, Tolstoi a regăsit avantajele traiului printre cazaci. În ciuda vieţii lor simple, cazacii aveau un cod etic militar şi umanist la care ţineau cu înverşunare, iar Tolstoi îi admira. Îi vedea ca pe un model de urmat pentru toţi ruşii, şi un exemplu către care să tindă toţi tăranii şi chiar aristocraţia. Aşa că şi-a propus să scrie despre experienţele petrecute în mijlocul lor. Romanul s-a numit, după cum era de aşteptat, „Cazacii”, şi s-a bucurat de un succes imediat la publicare sa în 1863. Acum va scrie şi povestirile „Incursiunea”, „Tăierea pădurii” şi altele, cu subiecte luate din viaţa de campanie.
În anul 1854, Tolstoi este transferat în armata dunăreană şi locuieşte timp de câteva luni la Bucureşti.Referitor la această perioadă, într-o scrisoare adresata mătuşii sale, contesa T.A. Ergolaskaia, tânărul ofiţer descrie astfel Bucureştii: „Sunt năucit. Un oraş mare şi frumos, obligaţia de a te prezenta multora, opera italiană şi teatrul francez...” Se reîntoarce în patrie odată cu începerea războiului din Crimeea şi ia parte la apărarea Sevastopolului. Cu acest prilej Tolstoi se manifestă ca un devotat fiu al patriei, luptând alături de soldaţii de rând, în care vede întruchiparea vitejiei şi a abnegaţiei duse până la sacrificiul de sine. Scenele de bătălie, deosebite prin plasticitatea lor, pe care le întâlnim în epopeea „Război şi pace” sunt rodul observaţiilor proprii din timpul apărării Sevastopolului. De altfel Tolstoi imortalizează acest moment de cotitură în istoria Rusiei în ciclul intitulat „Povestiri din Sevastopol” („Sevastopol în decembrie 1854”, „Sevastopol în mai 1855” şi „Sevastopol în august 1855”).



În anul 1856, Tolstoi demisionează din armată şi se dedică activităţii beletristice. În această perioadă el colaborează la cele mai însemnate reviste ale timpului, printre care şi la revista „Sovremennik” - devenită tribuna de luptă a democraţilor-revoluţionari. De la „Sovremennik”, Tolstoi se retrage în acelaşi timp cu Turgheniev, după ruptura ce are loc între scriitorii aparţinând clasei nobiliare şi cei din rândul raznocinţilor.
În 1857, scriitorul a întreprins prima lui călătorie în străinătate. A călătorit mai întâi la Paris, unde a luat pentru prima dată contact cu o naţiune liberă. Aici a locuit pe Rue de Rivoli, într-un apartament mobilat, fiind vecin cu Turgheniev. Vizitează muzeele, frecventează teatrele, sălile de concert, merge la circ, urmează cursuri la Sorbona şi la Collége de France. Plimbându-se prin oraş, la un moment dat, asistă la spectacolul executării unei sentinţe capitale într-o piaţă publică, fapt ce i-a stîrnit un profund dezgust,odată ce va vedea ghilotina într-o piaţă publică. Din Franţa a mers în Elveţia, iar apoi în Germania, şi în cele din urmă s-a întors acasă, la Iasnaia Poliana. Odată ajuns aici, şi-a reluat încercările de reformă agricolă cu iobagii de pe moşia lui, iar în cele din urmă, a deschis o şcoală.
În august 1862, Tolstoi se căsătoreşte cu Sofia Andreevna Berg, fiica unui medic din Moscova. El avea 34 de ani iar ea doar 18. La început, îndragostit cu adevărat de tânăra femeie, au petrecut momente liniştite şi plăcute, iar viaţa de familie era fericită. A fost pentru Tolstoi o căsătorie ideală: soţia sa îi administrează moşia, îi recopiază manuscrisele (îi transcrie de 7 ori „Război şi pace”!) şi îi dăruieşte 12 copii. Curând după căsătorie, Lev îşi reia preocupările literare întrerupte de munca pedagogică, socială şi de gospodărirea moşiei, şi începe să scrie romanul „Război şi pace”.





În 1869, după terminarea marii epopei îşi reia activitatea pedagogică. Preocupat de educaţia poporului, Tolstoi scrie un abecedar şi predă el însuşi la şcoala de pe moşia sa, Iasnaia Poliana. În 1878 apare un alt roman reuşit al scriitorului, „Anna Karenina”, dramatică şi complexă analiză a vieţii de familie şi a sentimentului de dragoste.
Între anii 1881 — 1901 Tolstoi locuieşte mai mult la Moscova, pentru a înlesni copiilor posibilitatea de a urma şcoala. Îşi continuă munca literară şi felul de viaţă simplu, luând parte în acelaşi timp la viaţa obştească. În 1882, participă la recensământul din Moscova, iar în anii de foamete 1891 — 1894, ia parte la organizarea ajutorării ţăranilor. Între anii 1880 — 1900 Tolstoi scrie nuvelele: „Moartea lui Ivan Ilici”, „Sonata Kreutzer” şi operele dramatice: „Puterea întunericului”, „Cadavrul viu” şi „Roadele instrucţiunii”. Spre sfârşitul ultimului deceniu al secolului al XIX-lea, Tolstoi scrie romanul „Învierea” şi nuvela „După bal”, opere în care artistul realist ocupă din nou primul loc, lăsând în umbră pe filozoful moralist.
La 70 de ani Tolstoi e în culmea gloriei - o glorie universală, cum numai Voltaire şi Goethe o mai cunoscuseră. Dar în familie viaţa devine infernală.
În anul 1901, Tolstoi pleacă în Crimeea pentru a se lecui de pneumonie, după care se reîntoarce la Iasnaia Poliana, unde rămâne până în preajma morţii sale. În acelaşi an el este excomunicat din biserică (mai ales din cauza ultimului său roman - „Învierea” - unde atacă făţiş biserica). Guvernul ţarist, al lui Nicolae al II-lea, ar fi procedat, desigur, şi mai drastic, însă gloria lui Tolstoi era „prea mare - după spusele unui general de jandarmi - pentru ca închisorile ruseşti s-o poată cuprinde”. Şi într-adevăr, nu se putea trece cu vederea faptul că în ultimile decenii figura scriitorului de la Iasnaia Poliana a stat neîncetat în centrul atenţiei opiniei publice din lumea întreagă.
Revoluţia din anul 1905 l-a găsit pe scriitor preocupat de acelaşi frământări şi chinuit de contradicţia dintre sincera lui dorinţă de a veni în ajutorul ţăranilor şi teoria neîmpotrivirii la rău prin violenţă. Credinţa în eficacitatea acestei teorii îi este de multe ori contrazisă de mersul firesc al istoriei iar el nu poate să nu recunoască uneori binefacerile revoluţiei. Tolstoi nu poate rămâne indiferent la numeroasele execuţii din perioada reacţiunii stolîpiniste de după revoluţia din 1905 şi scrie plin de revoltă şi îndignare articolul „Nu pot să tac” (1908), în care atacă direct guvernul.
Contrastul dintre viaţa lui de liniştită bunăstare şi mizeria în care trăia poporul, îl face să sufere din ce în ce mai mult şi îl duce la obsedanta idee de a-şi părăsi familia şi de a se refugia undeva în sudul Rusiei sau în Bulgaria, pentru a duce o viaţă simplă şi liberă. Acest sfâşietor chin moral îl determină pe Tolstoi ca la 28 octombrie 1910, în vârstă de 82 de ani, să părăsească Iasnaia Poliana, şi să plece, împreună cu fiica sa, Alexandra, şi medicul D. Makoviţki. Nerezistând călătoriei, Tolstoi răceşte şi moare la 7/20 noiembrie 1910, în mica gară Astapovo.A fost înmormântat la Iasnaia Poliana, aşa cum ceruse, în locul unde în copilărie căutase beţişorul fermecat cu ajutorul căruia urma să dăruiască omeniri fericirea.







Anna Karenina
-fragment-





A mea este răzbunarea, eu voi răsplăti


PARTEA ÎNTÎI

I

Toate familiile fericite se aseamănă între ele.
Fiecare familie nefericită, însă, este nefericită în felul ei.
în familia Oblonski era mare tulburare. Soţia aflase că
bărbatul său avea legături de dragoste cu guvernanta
franceză care fusese în serviciul casei şi-1 vestise că nu
mai poate trăi sub acelaşi acoperămînt cu dînsul. Această
stare de lucruri ţinea de trei zile şi-i apăsa greu pe soţi, pe
ceilalţi membri ai familiei şi pe servitori. Toţi simţeau că
traiul lor laolaltă îşi pierduse rostul şi că sînt mai legaţi
între ei oamenii care se întîlnesc întîmplător într-un han
decît erau acum membrii familiei şi servitorii casei
Oblonski. Doamna nu mai ieşea din odăile sale. Soţul nu
mai dăduse pe acasă de trei zile. Copiii alergau descumpăniţi
prin toată casa. Englezoaica se certase cu menajera şi
scrisese cîteva rînduri unei prietene, rugînd-o să-i caute
un alt loc. Bucătarul plecase încă din ajun, la vremea mesei.
Ajutoarea de bucătar şi vizitiul ceruseră socoteala.
A treia zi după ceartă, prinţul Stepan Arkadici Oblonski
— Stiva, cum i se spunea în societate — se trezi la ora
obişnuită, adică la opt dimineaţa, dar nu în odaia de culcare
a nevestei sale, ci în birou, pe canapeaua îmbrăcată
în marochin. îşi răsuci pe telurile canartelei trupul împlinit
şi îngrijit, vrînd parcă cu tot dinadinsul să mai
doarmă ; strînse cu putere perna în braţe şi o lipi de obraz,
dar se ridică repede, rămase în capul oaselor pe canapea
şi deschise ochii.
«Da, da, cum a fost ? se gîndea Stepan Arkadici, încercînd
să-şi amintească visul. Da, cum a fost ? Ah, da ! Alabin
dădea o masă la Darmstadt. Ba nu, nu la Darmstadt...
ci undeva în America. Da ! Dar se făcea că Darmstadt-ul se
afla în America. Alabin ne dăduse un prînz pe nişte mese
de sticlă. Da, da, şi mesele cîntau II raio tesoro 1. Ba nu II
mio tesoro, ci un cîntec mai frumos, şi pe mese se aflau cîteva
garafe mici, semănînd cu nişte femei", îşi aminti el.
Ochii lui Stepan Arkadici scăpărară de veselie. Căzu pe
gînduri, zîmbind. „Da, a fost frumos, foarte frumos ! Mai
erau acolo multe lucruri atît de minunate, încît nici nu
sînt cuvinte care să le zugrăvească şi nici cu mintea nu le
poţi născoci cînd eşti treaz." Apoi, zărind o fîşie de lumină
ce se strecura la o margine a draperiei de postav, Stepan
Arkadici, plin de voie bună, îşi scoase repede picioarele
din aşternut, căutînd din degete papucii de marochin auriu,
brodaţi de soţia sa (un dar primit de ziua lui, anul trecut)
şi, fără să se scoale, după un vechi obicei dobîndit de
vreo nouă ani, întinse mîna spre locul unde, în iatac, îi
atîrna halatul. Deodată se dumiri de ce nu dormise în
odaia de culcare a nevestei sale, ci în birou. Zîmbetul îi
pieri de pe faţă. Fruntea i se încruntă.
„Vai, vai, vai..." gemu el, amintindu-şi cele întîmplate.
Din nou i se înfăţişară în minte toate amănuntele scenei cu
soţia lui, încurcătura în care se afla şi, mai chinuitor decît
orice, propria-i vină.
„Da ! N-o să mă ierte şi nici nu mă poate ierta. Şi — ceea
ce-i mai îngrozitor — tot păcatul cade asupra mea, măcar
că nu-s vinovat. Aici e toată drama", gîndi el. „Vai, vai,
vai !" repeta deznădăjduit, retrăind în minte momentele
cele mai chinuitoare ale acestei scene. Cea mai grea a fost
prima clipă, cînd Stepan Arkadici, întorcîndu-se de la teatru,
vesel şi mulţumit, cu o pară mare în mînă pentru soţia
sa, n-o găsi în salon. Spre marea lui mirare, nu era nici în
birou. O găsi în sfîrşit în odaia de culcare, ţinînd în mînă
biletul blestemat care-i dezvăluise totul.
Dolly cea veşnic copleşită de griji şi de treburi — o
femeie mărginită, după părerea lui — stătea ca o stană de
piatră, ţinînd scrisorica în mînă, şi-1 privea cu o expresie
de groază, deznădejde şi mînie.
— Ce-i asta ? Asta ? îl întrebă ea, arătîndu-i biletul.
Amintindu-şi toate acestea, Stepan Arkadici — cum se
întîmplă adesea — era chinuit nu atît de faptele petrecute
cît de felul cum răspunsese el însuşi la vorbele soţiei sale.
în clipa aceea se întîmplase cu dînsul ceea ce se petrece
cu oamenii prinşi pe neaşteptate asupra unei isprăvi prea
ruşinoase. N-avusese timp să-şi pregătească o mină potrivită
situaţiei în care se trezi în faţa soţiei după descoperirea
păcatului său. Ar fi trebuit să se arate jignit, să tăgăduiască,
să se scuze, să ceară iertare, să rămână chiar nepăsător
— orice ar fi fost mai potrivit decît ceea ce făcuse
el. Faţa lui, fără voie, prinse deodată a zîmbi (un „reflex al
creierului", se gîndea Stepan Arkadici, căruia-i plăcea fiziologia)
— obişnuitu-i zîmbet bun şi de aceea prostesc.
Nu-şi putea ierta acest surîs nerod. Văzîndu-şi zîmbetul,
Dolly tresărise ca străpunsă de o durere fizică. Izbucni cu
înflăcărare, ca de obicei, într-un şuvoi de vorbe amare şi
ieşi repede din odaie. De atunci nu vroia să-şi mai vadă
bărbatul.
„Zîmbetul ăsta prostesc poartă toată vina", îşi zicea
Stepan Arkadici.
„Dar ce-i de făcut ? Ce-i de făcut ?" se întreba deznădăjduit,
fără să găsească răspuns.


II




Stepan Arkadici se simţea sincer faţă de el însuşi. Nu se putea înşela singur, căutînd să se convingă că se căia într-adevăr de fapta lui. Nu se putea căi
de faptul că el, bărbat de treizeci şi patru de ani, frumos şi afemeiat,
nu era îndrăgostit de soţia sa, mai tînără decît dînsul numai cu un an, mamă
a cinci copii, fără să mai pună la socoteală pe cei doi care muriseră.
Regretă numai un lucru : că nu se ştiuse ascunde mai bine de ea.
îşi dădea însă seama de gravitatea situaţiei sale. Îi era milă de soţie, copii
şi de el însuşi. Ar fi ştiut, poate, să-şi ascundă mai bine păcatele faţă de
nevastă-sa, dacă ar fi fost în stare să prevadă că ştirea asta o
va zgudui atît de puternic ; dar nu se gîndise niciodată
serios la aşa ceva. Avusese oarecum impresia că soţia îl
bănuia încă mai demult de necredinţă, dar trecea cu vederea
acest lucru. îşi închipuise chiar că ea, femeie sleită
de puteri, îmbătrînită, urîţită, simplă — care nu avea nici
o altă calitate deosebită decît aceea de a fi o mamă bună —
trebuia, dintr-un sentiment de dreptate, să fie îngăduitoare.
Se dovedise însă că lucrurile stăteau cu totul altfel.
„Vai, ce grozăvie ! Vai, vai, ce grozăvie ! repeta Stepan
Arkadici, fără să poată născoci ceva mai mult. Şi ce frumos
fusese totul pînă acum ! Ce bine trăiam ! Dolly era
mulţumită, fericită chiar cu copiii săi. N-o stingheream
deloc. O lăsam să se îngrijească în voia ei de copii şi de
gospodărie. Ceea ce nu-i frumos, desigur, este faptul că
femeia aceasta a fost guvernantă la noi. Nu-i frumos
deloc. E chiar josnic, vulgar — să faci curte unei guvernante
din casa ta. Dar ce guvernantă ! (îşi aduse pe dată
aminte de ochii negri, drăcoşi ai domnişoarei Roland şi de
zîmbetul ei.) Cît timp a fost însă în casă la noi, nu mi-am
îngăduit nimic. Iar pe deasupra, nici nu mă mai... Parcă-i
un blestem ! Vai, vai, vai ! Dar ce-i de făcut, ce-i de făcut ?"
N-avea alt răspuns afară de acela pe care viaţa îl dă îndeobşte
problemelor celor mai complicate şi insolubile : să
te iei cu treburile zilei, adică să uiţi. Nu mai putea căuta
uitare în somn, cel puţin pînă la noapte. Nu mai era în
stare să se întoarcă la muzica pe care o cîntau garafelefemei.
Nu-i mai rămînea decît să caute uitare în visul
vieţii.
„Vom vedea !" îşi zise Stepan Arkadici şi, ridicîndu-se,
îşi puse halatul cenuşiu cu căptuşeală de mătase azurie. înnodă
ciucurii halatului şi, după ce trase adînc aerul în coşul
pieptului său lat, se apropie de fereastră, mişcîndu-şi
vioi, ca de obicei, picioarele vînjoase, ce-i purtau cu atîta
uşurinţă trupul împlinit. Ridică storul şi sună prelung. La
chemarea lui veni îndată valetul Matvei — vechi prieten
— care-i aduse hainele, ghetele şi o telegramă. După
Matvei intră frizerul cu sculele de bărbierit.
—• Am hîrtii de la birou ? îl întrebă Stepan Arkadici
luînd telegrama şi aşezîndu-se în faţa oglinzii.
— Sînt pe masă, răspunse Matvei, privindu-şi stăpînul
întrebător, cu compătimire ; şi după cîteva clipe de aşteptare, adăugă cu un surîs şiret : A fost cineva de la birjar.
Stepan Arkadici nu răspunse nimic. Se uită numai la
Matvei, în oglindă. După privirile pe care le schimbară
acolo, se vedea cît de bine se înţelegeau amîndoi. Privirea
lui Stepan Arkadici părea să întrebe : „De ce mi-o mai
spui ? Ce, tu nu ştii ?"
Matvei îşi vîrî mîinile în buzunarele hainei, îşi trase
îndărăt un picior şi-şi privi stăpînul în tăcere, binevoitor,
abia zîmbind.
— I-am spus să vină duminica viitoare. Iar pînă atunci
să nu se mai ostenească degeaba şi nici pe dumneavoastră
să nu vă mai supere, rosti el pesemne o frază dinainte
pregătită.
Stepan Arkadici înţelese că Matvei vroia să glumească
şi să-şi dea importanţă. Desfăcu telegrama, o citi, ghicind
cuvintele schimonosite ca de obicei, şi faţa i se însenină.

miercuri, 26 august 2009

Johann Wolfgang von Goethe


Născut la Frankfurt pe Main, fiu al lui Johann Kaspar Goethe (1710–1782), înalt funcţionar de stat, şi al Catharinei Elisabeth Textor (1731–1808).
Relaţia lui Goethe cu părinţii, nu a fost fără conflicte. Cu excepţia sorei sale născute la 7 decembrie 1750 Cornelia Friderike Christiana, ceilalţi fraţi toţi au murit timpuriu. În anul 1758 tînărul Goethe s-a înbolnăvit de variolă.
Din anul 1756 pînă 1758, el vizitase o şcoală publică. Un rol esenţial în educaţie religioasă luterană include lectură în Biblie şi duminică slujbele la biserică. Primind o educaţie aleasă, studiind desenul, muzica, scrima, călărie, literatura germană şi universală, limbi străine vechi şi moderne (greaca veche, latina, ebraica, italiana, franceza şi engleza).
Prima îndoială în credinţă, Goethe a avut-o în anul 1755 cu ocazia cutremurului din Lisabona, unde: Dumnezeu i-a pedepsit la fel pe cei nevinovaţi că şi pe cei vinovaţi şi nu s-a dovedit părinteşte.
Educaţia religioasă pe care a primit-o în Frankfurt de la Johann Philipp Fresenius, un prieten al familiei şi mai târziu de la unchiul lui, preotul Ioan Iacob Starck, nu prea i-au plăcut: Protestantismul Bisericii care ne-a fost predat, a fost doar o singură moralitate uscată; la un discurs înţelept nu s-au gîndit, şi doctrina nu era pentru inimă, nici pentru suflet.
Numai ocupaţia cu Vechiul Testament, mai ales de poveştile de Patriarhi Avraam, Isaac şi Iacob i-au sugerat imaginaţiile. Atitudinea sa faţă de Bisericiă şi dogma creştină, a rămas până mai târziu distanţată şi chiar ostilă.
Goethe a început să iubească de timpuriu literatura, pe care o putea găsi în vasta bibliotecă al tatălui sau. Fascinat era şi de teatru, în casa părintească, anual se prezenta un spectacol de teatru de păpuşi. În timpul ocupaţiei Frankfurtului de către trupele franceze, vizita des Teatrul Franţusesc. În anul 1763 a asistat la un concert al tânărului Mozart, care atunci avea şapte ani.
În anul 1765 începe să studieze dreptul la Universitatea din Leipzig de care nu era prea încântat, dar pe care termină în anul 1768. Mai întîi Goethe trebuia să se adapteze la haine şi maniere, stilul elegant de viaţă pentru a fi acceptat de noii concetăţeni. În acest timp o plăcere pentru el era, participarea la cursurile lui Christian Gellert, un poet şi filosof etic al iluminismului.
De asemenea participa şi la cursurile de desen ale pictorului şi sculptorului, Adam Oeser, care era directorul Universităţii din Leipzig. În acest timp scrie primele poezii, Neue Lieder („Cântece noi”), pătrunse de un lirism puternic şi elevat, precum şi o comedie întitulată Die Laune des Verliebten („Capriciul îndrăgostitului”).
Dar de asemenea tînǎrul Goethe se bucura de libertăţile departe de casa părintească. El vizita spectacole de teatru, sau petrecea serile cu prietenii la bere. Aici are şi prima deziluzie sentimentală, în iubirea neîmpărtăşită de Anna Katharina Schönkopf care după doi ani, este de comun acord desfiinţată. Acest eveniment l-a inclus în comedia Die Mitschuldigen („Vinovaţii”), scrisă la întoarcerea lui acasă.
Un an şi jumătate, perioadă de refacere după deziluzia sentimentală în care o prietenă a mamei sale Susanne von Klettenberg îi aducea la cunoştinţă conceptul pietetic al Herrnhuter Brüdergemeine, o derivaţie a Bisericii Protestante, Goethe se ocupa cu misticismul, alchimia şi cercetarea sufletului.
Refăcut sufleteşte, la presiunile tatălui, Goethe se transferă în anul 1770 la Universitatea din Strasbourg unde îşi continuă studiile juridice. Aici în Alsacia, care este şi regiunea cu mult drag descrisă mai târziu, îl întâlneşte pe filozoful Herder, teoreticianul mişcării Sturm und Drang („Furtună şi Avânt”), care va avea un rol hotărâtor în dezvoltarea intelectuală ulterioară a tânărului Goethe. De la acesta va învǎţa să perceapă lumea ca pe o imensă totalitate în care fizicul şi spiritualitatea sunt indivizibile: Nu arborii genealogici şi războaie sunt importante, ci numai devenirea şi existenţa popoarelori, vizibile în Vechiul Testament, Homer, mituri şi poveşti.



Tot Herder i-a explicat limba originală autorilor, cum ar fi Homer, Ossian şi Shakespeare, care i-au dat un impuls decisiv în dezvoltarea poetică a lui Goethe.
Cu ocazia unei călării în Sessenheim, tînărul Goethe a ajuns într-o casă parohială ospitalieră unde sa îndrăgostit de fiica pastorului, Friederike Brion. Poeziile dedicate Friederikei, care mai târziu a fost numite „Sesenheimer Lieder” (printre care Willkommen und Abschied, Mailied, Heidenröslein) au fost în puterea lor expresivă „începutul revoluţionar al unei epoci lirice noi” (der revolutionäre Beginn einer neuen lyrischen Epoche).
La sfârşitul lunii august 1771, el a primit la Frankfurt o licenţă de avocatură unde dorea să devină activ în sensul progresiv al legilor umane. Deja în primul său proces, fiind mai certăreţ, a primit o dojană după care şi-a pierdut dorinţa de a mai exercita această meserie. Cu acest proces, doar după câteva luni de profesare s-a încheiat carieră lui de avocat, chiar dacă firma lui a mai existat încǎ 4 ani, pînă la plecarea lui în Weimar. În aceastǎ perioadǎ Goethe se afla în legătură cu „Darmstädter Kreis”, un cerc literar de iluminişti, format în jurul filozofului Herder, unde mai sunt de amintit Johann Georg Schlosser (mai tîrziu cumnatul lui) şi Johann Heinrich Merck. În această perioadă, scrie drama intitulată Götz von Berlinchingen, prelucrare a unei poveşti scrise după o carte care descrie viaţa unui cavaler de jaf, Götz von Jagsthausen, din timpul războaielor ţărăneşti germane. Această piesă de teatru, prezentată pe o scenă făcută singur, ca în copilărie, va avea mare succes. Aceasta a fost prima dramă germană modernă şi a deschis calea teatrului istoric popular.
La 7 noiembrie 1775 Goethe ajunge la Weimar, unde în primele luni îşi petrece timpul cu petreceri, nebunii de toate tipurile etc., dar va folosi ocazia să îi facă o vizită în Leipzig lui „Käthchen” (Anna Katharina Schönkopf), căsătorită Kanne. În primăvara anului 1776 a început (neoficial) să participe la întâlnirile consiliului. În luna iunie eceluiaş an, în ciuda opoziţiei celorlalţi miniştri şi funcţionari, Goethe a fost numit ministru (Geheimer Rat) al prinţului Karl August cu drept de vot în Consiliul de Miniştri. De timpuriu Goethe a găsit în Anna Amalia, mama ducelui cu care curând a devenit un prieten apropiat, un aliat.
Eficacitatea lui Goethe în politică, în literatura de specialitate este apreciată cu diferenţe. De unii autori este considerat ca politician de reformă, care include printre altele, renunţarea recrutării ţăranilor pentru front, iar alţi menţionează că, Goethe în funcţia lui oficială a forţat recrutarea copiilor de ţărani pentru armată prusacă.
În octombrie al aceluiaşi an, Goethe s-a impus ca Herder să devină consilier consistorial superior la Weimar, oraş faţă de care simţea o veche afinitate.
Goethe o întîlneşte la Weimar pe Charlotte von Stein, o curteană a ducesei Anna Amalia. Fiind prietenă apropiată a lui Goethe, a familiei Herder şi a lui Schiller, a influenţat puternic viaţa şi lucrările acestora. Cu toate că doamna Stein avea şapte copii şi era cu şapte ani mai în vârsta ca Goethe, el se îndrăgosteşte de ea, iubire documentată în peste 1.700 de scrisori.
Din producţia literară a anilor petrecuţi la Weimar sunt de menţionat baladele Der Fischer(„Pescarul”), Erlkönig(„Regele ielelor”), poemele Wanderers Nachtlied („Cântecul nocturn al drumeţului”), Gesang der Geister über dem Wasser („Cântecul nălucilor deasupra apelor”) precum şi drama Iphigenie auf Tauris(„Ifigenia în Taurida”).
Această fructuoasă perioada din viaţa sa luă sfârşit când Goethe, spre stupefacţia tuturor, părăsi Weimarul şi plecă pe neaşteptate în Italia, unde contactul cu operele de artă şi vestigiile antichităţii face să se cristalizeze în opera sa de maturitate clasicismul, înţeles ca întoarcere la idealul de viaţă a culturii şi civilizaţiei elene. Lucrează la dramele Egmont şi Torquato Tasso, care vor fi definitivate mai târziu.
Anul 1786 se distinge prin faptul că Goetheva fi dezamăgit de situaţia sa, de relaţia cu doamna Stein, care devenea incomodă, de munca de guvern care nu îmbunătăţeşte situaţia lui financiară şi îi consumă doar timpul şi energia.
În septembrie 1786 Goethe pleacă, fără să-i spună doamnei von Stein, în Italia. În Weimar planurile lui de călătorie şi destinaţia, în afara ducelui, erau cunoscute numai de angajatul şi secretarul lui, Philipp Seidel. Călătoreşte la Regensburg, München, Mittenwald, Innsbruck, Pasul Brenner, lacul Garda şi Verona la Veneţia. Ajuns în Roma, pictorul Johann Heinrich Wilhelm Tischbein îl ajută să găsească o gazdă în Via del Corso 18, unde azi se află: „Casa di Goethe” (Muzeul Goehte).
Pentru Goethe, următorii doi ani această viaţă nouă în Italia, numită „Călătoria Italiană”, este prosperă şi reprezintă realizarea aspiraţiilor lui culturale - liber şi flexibil din punct de vedere financiar, pentru că salariul lui, i-a fost acordat în continuare.
La Roma Goethe se simţea ca acasă, picta şi modela, dar scria mai puţin. În această perioadă a scris totuşi „Iphigenia” în versuri, operă care nu a avut prea mare succes la prietenii lui. S-a împrietenit aici cu Johann Heinrich Meyer, un pictor elveţian şi bun cunoscător al istoriei artelori,cu care va rămâne prieten bun până la sfârşitul vieţii sale. Goethe se inspira din monumentele cele mai vechi: Pantheonul, Colosseum, Băile Imperiale din Roma etc. şi studia sculpturile antice: Apollo de Belvedere, Hercules Farnese, Juno Ludovisi etc. În plus el se ocupa de arta construcţiilor şi al picturii din antichitate şi al renaşterii. Simpatia lui Goethe era acordată în special pictor şi arhitectului Raffaello şi arhitectului Andrea Palladio. Sub îndrumarea prietenilor, cu mare ambiţie Goethe exersează desenul. Din această perioadă sunt menţinute în jur de 850 de desene.
Ajuns în Weimar, Goethe nu avea sentimentul de a fi acasă. Situaţia din Germania nu se potrivea cu cea din Italia („Din acea Italie aspectuoasă, m-am întors în această Germania fără chip, ... prieteni, care în loc să mă consoleze, ... mai degrabă m-au dus la disperare” 1817). În această perioadă Goethe o întâlneşte pe tînăra de 23 ani, Christiane Vulpius, o fată fără prea multă şcoală, care descindea dintr-o familie de academician sărăcit. În curând ea va deveni iubita lui - probabil pentru că semăna cu iubita din Roma.
În această perioadă publică versurile sale cele mai frumoase şi facile, Römische Elegien („Elegii romane”), cu care provoacă chiar indignare. Scandalul va culmina cu căsătoria lui cu modesta Christiane Vulpius cu care în decembrie 1789 primeşte unicul fiu, din cinci, care supravieţuieşte, August von Goethe. În această atmosferă aproape ostilă, intervine prietenia cu Schiller, care reuşeşte să-l reechilibreze sufleteşte. În acelaşi an, la doi ani de la venirea lui Schiller în Weimar, la recomandarea lui Goethe, Schiller primeşte un post de profesor la Universitatea din Jena. Cu toate acestea, relaţiile între cei doi rămân mai întâi distanţate.
O mare parte a publicului nu putea înţelege că Goethe, autorul lui Götz von Berlichingen şi Werther, s-a transformat în autorul lucrărilor Iphigenie şi Tasso. Nici comediile Der Groß-Cophta („Marele Cophta”), din vara anului 1791 sau Der Bürgergeneral („Generalul cetăţenilor”), scrisă între 23 şi 26 aprilie 1793 şi nici nou prelucrata piesă, eposul Reineke Fuchs („Vulpoiul Reineke”) nu a putut sa schimbe impresia acestora.
A două călătorie în Italia, în 1790, de data asta numai pînă la Veneţia, s-a încheiat cu o dezamăgire. Rezultatele poetice au fost Venezianische Epigramme („Epigrame Veneţiene”), şi convingerea că dezvoltarea craniului porneşte din vertebre.
În anul 1789, Goethe dotase la Universitatea din Jena („Friedrich-Schiller-Universität Jena”) un laborator, şi astfel fonda primul laborator de chimie din Europa. Catedra de chimie fiind ţinută de farmacistul Friedrich August Göttling.
Ca promotor al evoluţionismului, Goethe a emis ipoteze interesante privitoare la geneza diferitelor organe ale plantelor în lucrarea sa Die Metamorphose der Pflanze („Metamorfoza plantei”, 1790); cu aceasta lucrare el justifica locul morfologiei în domeniul botanicii. Publicul însă nu avea înţelegere pentru aceasta, astfel că Goethe a renunţat şi abia 30 de ani mai tîrziu a urmat „Învăţătura oaselor”.
În anul 1791 Goethe preia conducerea teatrului din Weimar, şi Christiane devine consiliera lui; prin felul ei plăcut, ea putea negocia cu, şi să se îngrijească foarte bine de actori. În 1792 Goethe ia parte la eşecul campaniei din Franţa, a coaliţiei conservatoare şi a emigranţilor. La 20 septembrie 1792, la Valmy, războaiele revoluţionare franceze iau întorsătura împotriva coaliţiei, unde Goethe într-un cerc de ofiţeri spunea renumita propoziţie: Von hier und heute geht eine neue Epoche der Weltgeschichte aus, und ihr könnt sagen, ihr seid dabei gewesen. („De aici şi de azi începe o nouă epocă a istoriei lumii, şi voi veţi putea spune, că aţi participat”.
La asediul Mainzului în 1793, Goethe scria la teoria culorilor. Valmy şi Mainzul devastat, îi devin lui Goethe simbolurile de turbulenţă din istoria lumii.
După o lungă boală, Christiane, soţia lui Goethe, moare în anul 1816. Drept urmare, în 1817, Goethe se retrage din conducerea teatrului din Weimar. Nora sa se îngrijea de bunăstarea lui. În acest timp, Goethe a început să facă ordine în lucrările sale.
În această perioadă scrie Geschichte meines botanischen Studiums („Istoria studiului meu botanic”), pînă în 1824, urmate de lucrările Zur Naturwissenschaft überhaupt („Către ştiinţe naturale”) gânduri despre morfologie, geologie şi mineralogie.
Goethe se imprietenise cu Karl Friedrich Reinhard şi Kaspar Maria von Sternberg. Temporar, se dedică aspectelor mistice. Agendele şi notiţele din anii din urmă îi vor servi la scrierea lucrării Italienische Reise („Călătoria Italiană”). În anul 1821 urmează o colecţie de romane scurte: Wilhelm Meisters Wanderjahre („Drumeţiile lui Wilhelm Meister”).
În anul 1823 Goethe, se îmbolnăveşte de inflamaţie a pericardului inimii. După ce s-a însănătoşit, a devenit mai spiritual decât înainte. În Karlsbad, bătrânul Goethe face cunoştinţă cu tînăra de 19 de ani, Ulrike von Levetzow, pe care o cere în căsătorie. Ea însă îl respinge, fapt pentru care Goethe scrie în drum spre casă cu dezamăgire Marienbader Elegie („Elegia din Marienbad”).
Cu ultimile puteri, reia să lucreze la Faust II. El însuşi nu mai scria, doar dicta, în felul acesta Goethe rezolvându-şi corespondenţa, dar şi mărturisind în discuţii lungi problemele sale poetului Johann Peter Eckermann, care scria.
În anul 1830, moare fiul său, August, în Roma. În acelaşi an încheiea lucrarul la a doua parte din Faust. Aceasta a fost o lucrare la care ani mulţi, «a deveni» a fost pentru el cel mai important lucru. Formal era o piesă pentru scenă, dar care de fapt abia dacă se putea juca pe aceasta. În ultimii ani s-a amestecat în controversele dintre cei doi paleontologi Georges Cuvier şi Étienne Geoffroy Saint-Hilaire referitoare la catastrofism, dezvoltarea continuă a speciilor etc.
În august 1831 va vizita din nou pădurea Turingiei din Ilmenau, acolo unde i-au venit primele idei ştiinţifice. 51 de ani mai târziu, după ce în 1780 a scris pe o scîndură a unei căsuţe de vânătoare pe Kickelhahn celebrul său poem Wandrers Nachtlied („Cîntecul de noapte al călătorului”), el a vizitat din nou acest loc.
La 22 martie 1832 Goethe a murit de pneumonie. Ultimile sale cuvinte, care se pare că ar fi fost: Mehr Licht! („Mai multă lumină!”), sunt relatate de medicului său, Carl Vogel, care în momentul decesului însă nu era în camera lui Goethe [24]. Goethe a fost îngropat pe data de 26 martie la Mormântul Prinţilor în Weimar.



Ucenicul vrăjitor

Iar s-a dus în târg batrânul
Maistru vraci, şi-s eu stapânul!
Hai, că pun eu azi la cale
Toate duhurile sale!
Ştiu pe dinafară
Farmecele lui,
Şi minuni, ca dânsul,
Fac, fără să-i spui.

Iute! iute
Adă apă,
Să înceapă
Rotitoare
Valuri-valuri pe-ntrecute
Să se verse-n scăldătoare!

Vino dar, mătură roasă!
Ia-ţi mantaua zdrenţuroasă!
Slugă-ai fost, fii iară slugă!
Fă-mi pe voie dintr-o fugă!
Capătă-ţi picioare,
Sus răsară-ţi cap.
Du-te, poartă-mi, adă-mi
Doniţele-n trap!

Iute! iute
Adă apă,
Să înceapă
Rotitoare
Valuri-valuri pe-ntrecute
Să se verse-n scăldătoare!
Iată-mi-l fugind pe cale!

Umple doniţele-n vale,
Ca un fulger mi se-ntoarnă,
Un potop de valuri toarnă,
Pleacă, vine iară!
Colcăie-n bazin,
Saltă, creşte apa,
A, dar este plin!
Ho! străine!

Scalda-i plină
La hodină,
Ca-nainte!
Ah, pricep... amar de mine!
Vorba mi-a pierit din minte!

Vorba, vai! ce cată spusă
Ca să-l facă iar ce fuse!
Fuge, vai, şi vine-n grabă!
Mătură, de-ai fi de treabă!
Tot mai mult aduce,
Toarnă tot mereu,
Vai, şi mii de râuri
Cad pe capul meu!

Şaga-i şagă,
Nu-mi mai place!
Stai, tu, drace!
Încă râde?!
Inima-n răcori mi-o bagă!
Ce ochi crunţi! Ce schime hâde!

O, dar ai ieşit din iaduri
Ca să faci prin casă vaduri?
Unde caut, pretutindeni,
Parcă-i un puhoi cu grindeni!
Mătură netoată,
Stai pe loc, îţi spun!
Băţ, ce-ai fost odată,
Nu mai fi nebun!

Nu ascultă?!
Hai tu numa!
Căci acuma
Cu toporul
Fără de zăbavă multă
Am să-ţi potolesc eu zorul!

Iată-mi-l! Târâş s-arată!
De m-arunc la tine-odată,
Nici nu mântui tot cuvântul,
Una fi-vei cu pământul!
L-am crăpat în două!
L-am lovit la mir!
Pot s-aştept acuma
Şi să mai respir!

Iată! Iată!
Că învie
Şi-mi îmbie
Doniţi pline
Doi acuma dintr-o dată!
Ajutor, puteri divine!

Şi aleargă! Curg pâraie,
Pretutindeni prin odaie!
Ce privelişte avană!
Vraciul! — Maistre, fă-ţi pomană!
Duhurile tale,
Doamne,-şi fac de cap
Le-am chemat, şi-acuma
Nu mai pot să scap!

— Măturice!
Stai cuminte
Ca-nainte...
Căci la vreme
Doar bătrânul vraci aice,
Duhuri, poate să vă cheme!


Graiul ielelor

Cin' zboară prin viscol aşa de târziu
În noapte? E tatăl cu scumpul lui fiu.
El ţine copilul lipit de-al său piept,
Veghează asupră-i cu ochiul deştept.

— Copile, tu tremuri; ţi-e frică; ce ai?
— Nu vezi, tată dragă, pe-al ielelor crai,
Cu lunga lui coadă, coroană purtând?
— Copile, e ceaţă purtată de vânt.

"O, dragă copile, o, vin ca să-ţi fac
La jocuri frumoase, să-ţi fie pe plac.
Flori mândre, pestriţe, din plai strânge-vei,
Şi maica te-mbracă în aur de vrei!"

— Ah, tată, ei, tată, auzi ce mi-a zis,
Ce craiul în umbră şoptind mi-a promis?
— Taci molcom, copile, şi fii liniştit
E vântul ce-n veştedul crâng a vuit.

"O, vrei tu, copile, cu mine să vii?
Surorile mele cu drag te-or păzi.
Din apă ies ele când este senin
Şi-n cânturi şi-n jocuri te leagănă lin!"

— Dar, tată, ah, tată, nu vezi la un loc,
Prin negură, ielele prinse în joc?
— Văd, dragă copile, eu văd lămurit
Cum ramii îşi mişcă un plop gârbovit.

"Frumos eşti, copile, şi drag tu îmi eşti;
Te smulg cu puterea, deşi te fereşti!"
— Ah, tată, iată-l, mă prinde-acum, vai!
Acum mă striveşte al ielelor crai.

Bătrânul cu groază fugaru-nteţeşte;
Copilul ce geme de sân şi-l lipeşte.
Abia el ajunge acasă cu chin...
Copilul de spaimă-i murise la sân.


Stropi de nectar

Când Minerva, ca s-arate
Preţuirea pentru-alesu-i
Prometeu, din cer i-aduse
De nectar o cupă plină,
Spre a-şi ferici pe oameni
Şi spre-a le sădi în suflet
Simţul artelor frumoase;
Sprintenă-şi zori ea pasul,
Nu cumva să prindă veste

Jupiter; şi cupa de-aur
Şovăi şi pe pământul
Verde câţiva stropi picară...
Iute-albinele-i luară
Urma, şi sorbiră harnic;

Fluturul s-află în treabă
Ca şi el un strop să fure;
Chiar năsâlnicul păianjen
Lunecă şi supse straşnic.
Norocoase-au fost acestea
Şi-alte gingaşe gângănii,
Căci împart cu muritorii
Astăzi deopotrivă cea mai
Mândră desfătare — arta.


Cântecul de amurg al artistului

O, fie ca al vieţii duh
În cuget să-mi vuiască
Şi-o plăsmuire grea de suc
Din mâna mea ţâşnească.

Eu tremur doar şi bâigui doar,
Ci nu renunţ şi stărui.
Te simt,natură, te văd clar,
Mi-e dat să te dezvălui.

Când mă gândesc cum an de an
Gândirea-i mai bogată
Şi unde-a fost doar bărăgan,
Izvoare se desfată,

Mi-e dor, natură,să te simt
Statornică, duioasă!
Din mii de guri să-mi joci ţâşnind
Fântână bucuroasă.

În forţa cugetului tu
Vei pune voioşie
Şi strâmta-mi viaţă, de acu,
Vei face-o veşnicie.


Prooemion

În numele acelui, ce însuşi s-a creat
Din veci drept creatoare chemare nencetat ;
În numele său, care credinţă naşte-n slăvi,
Încrederi şi iubire, putere şi isprăvi ;
Întru-acest nume,-a cărui, numită-atît de des,
Esenţă îi rămîne mereu de nenţeles :

Cît stăpîneşte ochiul, şi-urechea-n jur la fel,
Găseşti doar cunoştinţe ce seamănă cu el,
Iar naltul zbor în flăcări al spiritului tău
La chip şi-asemănare se-apropie de-al său ;
Răpit eşti, te tîrăşte mai luminos acum,
Pe unde treci podoabă devine loc şi drum,
Nu mai contezi, iar timpul în urmă a rămas,
Şi incomensurabil e fiecare pas.

traduceri de Şt.O.Iosif, Maria Banuş şi Şt. Aug. Doinaş

Rodica Ojog-Braşoveanu


S-a născut în Bucureşti; tatăl ei a fost avocat. A urmat primele clase la şcoala „Maison de Français” şi a continuat studiile la liceul „Domniţa Ileana” (azi „Eminescu”). În 1955 a început cursurile Facultăţii de Drept din Bucureşti, dar a fost exmatriculată în 1956 din motive politice. După un an de muncă necalificată la fabrica de medicamente „Galenica” a reluat studiile de drept la Iaşi. După terminarea studiilor de drept a început să profeseze avocatura.
În 1969 a debutat cu un scenariu la televiziune, iar primul roman poliţist, Moartea semnează indescifrabil, l-a scris la insistenţa soţului ei, actorul Cosma Braşoveanu, şi l-a publicat în 1971 la editura „Albatros”, colecţia „Aventura”.



În urma succesului publicistic a renunţat la avocatură, după şapte ani de practică, şi s-a dedicat scrisului. Până în 1999, după propriile declaraţii, a publicat 35 de romane, în majoritate poliţiste, dar şi câteva istorice şi unul ştiinţifico-fantastic.
A fost, incontestabil, marea doamna a policer-ului romanesc, dar, la o atentă şi savuroasă recitire a operei sale constatăm reale calităţi de scriitoare psihologică. Primul televizor si l-a cumparat in 1990, pentru a putea urmari evenimentele din Piata Universitatii. Pana atunci nici nu a vrut sa auda de un asemenea aparat considerand ca " Televizorul omoara conversatia".



Din punct de vedere stilistic, romanele din seria istorica sunt absolut unice, limbajul folosit coborand direct din autentice cronici. De remarcat dozarea de mare fineţe a arhaismelor, astfel încât lectura ofera delicii intelectuale autentice.












Să nu ne uităm la ceas
- fragment -





14 Iulie 1943. În faţa hotelului Athénée Palace parcă un automobil
sidefiu Hispano-Suiza de două locuri. La volan se afla o femeie. Portarul
înfiretat se precipită şi deschise portiera. Doi bărbaţi în haine uşoare de
lustrin, care rezemau zidul coaforului Ionică, urmăreau plini de interes
scena.
— Hm! Frumuşel obiect.
— Nici posesoarea n-arată rău...
— Cam coaptă...
— Amice, îmbătrâneşti. Când începi să cauţi doar sâni tari şi dinţi
sănătoşi...
Femeia înaltă, suplă, de o eleganţă sobră, pătrunse în hotel
azvârlind din mers portarului:
— Te ocupi dumneata de bagaje.
Avea un glas particular, deosebit de grav, bine timbrat. Nu dădu
nici o atenţie capetelor care se răsuciră în hol — înregistră în treacăt
multe havane, coafuri cosmeticate, efluvii de Narcisse bleu şi Mury,
uniforme germane — şi se îndreptă cu pas sigur spre recepţie.
— Mă numesc Elvira Manu. Am reţinut un apartament.
Directorul hotelului, ivit ca la comandă, se înclină plin de
reverenţă.
— Bine aţi venit, doamnă Manu. Suntem onoraţi de prezenţa
dumneavoastră şi sper să vă simţiţi bine la noi. Aveţi apartamentul 29,
la etajul I, cu privire la Calea Victoriei, aşa cum aţi solicitat .
Elvira Manu îi aruncă o privire scurtă, expertă. Directorul se
fâstâci uşor. Se simţea parcă dezbrăcat şi desculţ. Era un bărbat în jur
de patruzeci de ani, extrem de spilcuit în costumul gris-levănţică, bine
hrănit, cu un chip agreabil şi gesturi onctuoase.
"Arată exact ceea ce este!", califică mental Elvira Manu.
— Dacă-mi permiteţi, vă voi conduce personal...
— A, da... Perfect, mulţumesc. Se pare că hotelul e plin...
— Ca totdeauna, indiferent de sezon. Avem multă...
Era să spună nemţime, dar se cenzură automat. Nu ştia ce hram
poartă femeia.
— ... multă clientelă străină.
— Am băgat de seamă.
Când coborâră din lift, boyul, un puşti de vreo cincisprezece ani în
uniformă cărămizie cu nasturi aurii, ieşea din apartament.
Elvira Manu îi strecură o bancnotă:
— Aveţi un serviciu foarte prompt, domnule director.
Îşi scoase mănuşile glacé, plimbându-şi ochii primprejur. Încăperile
erau spaţioase, tapetate cu mătase Liberty vişinie şi argint. Mobila
albă, Louis XIV, bine întreţinută, se detaşa graţioasă. Trandafiri albi şi
roşii, în glastre de Bohemia, însufleţeau interiorul.
— Da... e agreabil.
— Acesta-i salonul, dincolo, desigur, dormitorul.
Directorul se agita inutil, deschidea dulapuri, uşi, trase draperiile...
— Aici, desluşi indicând un şir de butoane divers colorate fixate pe
o placă de celuloid în perete, aveţi dispozitivul de apeluri: camerista,
boyul, restaurantul, barul, recepţia. Personal, am plăcerea să vă stau
oricând la dispoziţie... Îmi permiteţi să mă retrag.
Elvira Manu şovăi câteva clipe.
— Aşteptaţi... Cred că voi apela la dumneavoastră mai curând
decât vă aşteptaţi...
Directorul se înclină, emiţând preţios:
— Servul dumneavoastră. Porunciţi!
— Mda... Domnule...
— Stănescu. Aristide Stănescu.
Elvira Manu se aşeză într-un fotoliu şi scoase pachetul de ţigări din
poşeta de crocodil. Directorul se apropie cu bricheta aprinsă.
— Mulţumesc, luaţi loc, domnule Stănescu. Este vorba despre o
chestiune absolut confidenţială. Sper că pot să am încredere în
dumneavoastră.
Stănescu se arătă vag ofuscat:
— Toţi angajaţii acestui hotel, până la cel mai modest funcţionar,
reprezentăm o casă de prestigiu. Discreţia şi satisfacerea impecabilă a
dorinţelor onoratei noastre clientele reprezintă deviza înscrisă cu litere
de aur pe blazonul nostru...
— Da, da, nu mă îndoiesc. Deci, domnule Stănescu, fac apel la
dumneavoastră într-o problemă relativ delicată. Mă aflu într-o vacanţă
de două săptămâni şi vreau să mă distrez...
— Vă stăm la dispoziţie... De-ajuns să vă cunoaştem preferinţele.
De pildă, la barul Monte-Carlo dansează celebra Alexandra Danilova...
Cunoaşteţi, desigur, baletul Djaghileff din Monte-Carlo... Sau poate
preferaţi muzică de café-concert... V-aş recomanda atunci să mergeţi la
Continental, unde cântă Grigoraş Dinicu. Un jazz de calitate — Leon —
vă poate oferi barul nostru. Muzică rusească, Vania Levcenko...
Elvira Manu îl opri, ridicând portţigaretul de baga. Surâse uşor:
— Destul! Nu m-aţi ascultat până la capăt, domnule Stănescu...
— Mi-aţi spus că vreţi să vă distraţi... Dacă sunteţi cumva
amatoare de clişee mai... exotice...
Elvira Manu avu un gest "nu ne înţelegem"!
— Domnule Stănescu, am spus că doresc să mă amuz. Sunt
singură, vreau să zic acum, în vacanţă, iar pentru o femeie în această
situaţie posibilităţile de divertisment sunt limitate. Am nevoie de ceea
ce americanii ar numi un extra-man. Un paj, să zicem, sau, şi mai clar,
un tovarăş de vacanţă.
Directorul rămase o clipă cu gura căscată. Lucra de la paisprezece
ani în industria hotelieră, era obişnuit cu tot soiul de excentricităţi din
partea clientelei, mai ales cea feminină, de la bătrâna doamnă din
provincie cu pelerinuţă clopoţind de jeuri, până la demimondena
arborând pe un singur deget mai multe carate şi nu putea fi luat uşor
prin surprindere. Femeia aceasta însă îl uimea. Avea clasă, un aer
inconfundabil care nu poate fi contrafăcut, de mare doamnă şi părea
ciudat s-o auzi cerându-ţi, să vorbim pe şleau, să-i faci rost de un
ibovnic. Instinctiv, o cuprinse într-o privire care evalua: siluetă fină,
fuselată, picioare impecabile, o figură delicată. Părul blond platin
strălucea lunar, într-o coafură savant neglijentă, toaleta din şantung
gris-perle purta semnătura uneia dintre casele ilustre ale Parisului:
Lanvin, Mollineux, poate Chanel... Anii patruzeci-patruzeci şi cinci se
desluşeau vag în uşoara nesiguranţă a pielii din jurul ochilor negri cu
privire pătrunzătoare, la poignet-ul mâinilor, unde osul începuse să se
reliefeze, străpungând rotunjimile tinereţii.
Elvira Manu îi sesiză privirea şi o interpretă exact. Râse uşor.
Gura, deşi bine desenată, comparată cu botişoarele inimioară lansate
şi impuse de Clara Bow sau Any Ondra, părea cam mare. Defectul nu
era deloc dezagreabil, conferind chipului o senzualitate deosebită. De
altfel, dantura puternică, bine îngrijită, o mobila admirabil.
— Nu e ceea ce vă închipuiţi dumneavoastră, domnule Stănescu.
Nu un amant vă cer...
Directorul îşi înghiţi replica: "Da' atunci ce naiba vrei, cucoană?"
— Desigur, înţeleg foarte bine...
— N-aveţi deloc aerul, continuă să zâmbească femeia. Doresc
efectiv un simplu însoţitor, o damă de companie cu pantaloni, un
"chevalier servant", pentru o perioadă de două săptămâni. Un bărbat
care să mă întovărăşească la plimbare, la un spectacol, într-un local.
Evident, cheltuielile mă privesc. Deci, ceea ce îi pretind eventualului
partener este numai timpul pentru care va primi o remuneraţie
corespunzătoare, fără nici un fel de obligaţii de... tandreţe. Acum aţi
înţeles?
— Perfect.. Ce calităţi trebuie să întrunească persoana? Vârstă,
fizic, studii, naţionalitate, limbi străine...
"Al naibii să fiu", îşi zise în gând Stănescu, "iau comanda ca un
negustor de sclavi. Doar că n-am întrebat de numărul dinţilor... E plină
lumea de smintiţi!"
— Mă mulţumesc cu orice bărbat între treizeci şi cincizeci de ani,
care să nu arate ca un urangutan, să nu folosească scobitori la masă şi
să nu fie prea imbecil. A! Să vorbească româna, franceza sau engleza.
Directorul se înclină:
— Prea bine, stimată doamnă. Veţi fi servită.
Elvira Manu îl concedie cu o mişcare scurtă a capului. Se apropie
de fereastră şi contemplă o vreme priveliştea. Calea Victoriei se
aşternea până departe, în Piaţa Teatrului, caleidoscop de culori şi
zgomote. Automobile, trăsuri, bastoane de bambus şi tocuri înalte,
pălării de pai şi borsaline, ciorapi Kaiser sau GBL, jabouri împovărate
de ani prinse într-o camee, rochii fluide de voile-Georgette. Expresia
chipului Elvirei Manu se însenină. Un surâs uşor înflori gura mare,
senzuală:
— Bonnes vacances!
***
Stăpân absolut asupra barului, oficiind cu impresionantă şi
studiată eleganţă, sugerând magia neagră ori măreţia de gestică a
unui preot brahman, era domnul Basile.
Avea o figură clasică de crupier şi un trup care înnobila orice
haină. Zâmbea rar, se îmbrăca admirabil şi constituia din toate
punctele de vedere o prezenţă desăvârşită. Un cunoscut regizor de film
şi asiduu client al Athénée Palace-ului afirma despre domnul Basile că
se comportă de parcă s-ar afla în permanenţă în faţa unui aparat de
filmat, fără să aibă aerul că o ştie.
Spre deosebire de ceilalţi colegi de breaslă, de regulă limbuţi,
joviali, duhovnici şi consilieri plini de răbdare ai muşteriilor, sac de
anecdote şi ştiri de ultimă oră, domnul Basile era sobru, rezervat şi de
o discreţie absolută. Nu se cunoştea nimic despre viaţa lui personală,
nici măcar unde locuieşte; singurul informat, dată fiind o amiciţie ce
data din copilărie, era directorul hotelului, Aristide Stănescu.
Ca totdeauna, la ora douăsprezece, barul era plin. Domnul Basile
îşi inventarie clienţii, împărţiţi pe categorii: permanenţii care se
prezentau conştiincios ca la slujbă, absenţa presupunând întâmplări
grave, frecvenţii — trei, patru apariţii pe săptămână — şi accidentalii.
Prinţul Ştefan Duca făcea parte din prima categorie. Era un bătrân
mărunt, cu un chip numai pliuri şi maniere de marchiz. Hainele,
totdeauna jachetă şi pantalon reiat, indiferent de sezon, acuzau
oboseala unor decenii, dar bacşişurile continuau să fie princiare.
Comanda invariabilă: un cointreau şi o cafea. Barmanul, care
întâmplător cunoştea gradul de pauperitate a bătrânului — locuia întrun
demisol mizer, vecin cu o spălătoreasă şi un misit fără noroc —, îl
considera cu compasiune, dar ştia că refuzul pourboire-ului l-ar fi jignit
până în adâncul sufletului.
Prinţului îi plăcea să stea singur la masă şi ivirea vreunui neavizat
îi crea o stare de panică. Achita nota fără să-şi termine consumaţia şi
pleca precipitat. În zilele când nu găsea o masă liberă, se retrăgea,
neacceptând cele mai îmbietoare invitaţii. Se scuza cu desăvârşită
politeţe şi trecea peste drum, la Corso.
Îl refuza constant şi pe Ticu Stratulat, un bărbat de circa treizeci şi
cinci de ani, cu întinse moşii în Oltenia şi una din vedetele localului.
Colportor de cancanuri, totdeauna informat, cheltuia cu dezinvoltură şi
nu se simţea în formă decât înconjurat de curte. La masa lui era
pelerinaj de ziarişti, actriţe, tineri avocaţi, rentieri de toate vârstele,
posesori de sinecuri confortabile, dar toţi, în primul rând, "băieţi dulci".
— Ce tot insişti, mon cher? îl întrebase Dinu Ionescu, un stagiar
frumuşel de la Naţional. Nu vezi că ne snobează?
— Tipu' nu-i comun... Vreau să-i cunosc ideile.
— Studiază-le pe ale mele. Te asigur că-s mai interesante.
— All right! Am să mă ocup chiar după-masă de chestia asta...
Un maior neamţ, din grupul celor rezemaţi de bar întoarse iute
capul. Îşi înfipse ostentativ monoclul şi mâna în şold şi se uită cu
aroganţă provocatoare la masa lui Stratulat.
— Mai uşor, Ticule, şopti un ziarist mărunţel cu ochelari. Te
devizajează neamţul...
— Dacă insistă, îi arăt şi părţile rotunde... Ce-o fi în capul ăstora?
Nu mai poate conversa Europa decât pe "O, Tannenbaum"? Încheie tare,
ostentativ: Good luck, gentlemen...
Barmanul se adresă oportun neamţului:
— Domnule maior, aveţi un mesaj din partea domnişoarei Stela. A
trecut azi-dimineaţă pe aici.
Maiorul se răsuci pe călcâie cu un zâmbet larg şi întinse mâna
după plic:
— O, mulţumesc, mulţumesc. Este o veste plăcută...
Domnul Basile răsuflă uşurat. Nu erau indicate incidentele cu
"prietenii" nemţi. Din fericire, camarazii maiorului, un colonel din
Luftwaffe şi doi căpitani din trupele de asalt SS cu capul de mort
strălucind sinistru pe chipiele negre, discutau cu aprindere despre
distinsa casă a doamnei Piţulea. Barmanul cunoştea stabilimentul. Se
afla chiar în spatele Ateneului, pe Nicolae Golescu, nu avea pensionare,
ci flotante, iar discreţia era absolută. Vizionările se făceau doar pe bază
de fotografii, rendez-vous-urile celor interesaţi se aranjau prin telefon.
La madame Piţulea nu se putea pătrunde decât în urma unor
recomandări serioase, iar preţurile ar fi speriat salariul unui director de
minister.
Ochii barmanului alunecară peste câteva mese neinteresante —
negustori bogaţi din provincie, agenţi imobiliari şi un grup de
magistraţi, jouisseuri păstrând însă în glasuri şi gesturi discrete
prestigiul togăi; aşteptau să se facă ora unu pentru a-şi muta sediul la
Dragomir Niculescu unde, la prânz, apăreau "friandizele": homari,
caviar, creveţi de Rusia, foie-gras-ul. Privirea domnului Basile se opri la
cele două mese din stânga barului.
Pe Viforeanu, cel puţin aşa susţinea că-l cheamă, un ins subţire ca
un ac, lustruit şi cu privire fixă, îl suspectase din prima clipă că este
agent de siguranţă. Avea o eleganţă construită şi, deşi schimba
costumele cu regularitate, îl simţeai "înduminecat", nelaîndemână în
straie care nu-i aparţineau. Intuiai că nu acesta este modul lui obişnuit
de a se îmbrăca, se mişca încorsetat ca în haine de împrumut, nu avea
acea nonşalanţă a individului care-şi comandă prin telefon la Londra o
semiduzină de costume.
"Ăsta", gândea domnul Basile care, în monologurile interioare, se
exprima cu mai puţină distincţie, "când vine la noi, îşi ia ţoalele din
depozitul Siguranţei, semnând inventarul".
Pe Viforeanu îl trăda în primul rând privirea scormonitoare, dură,
mereu la pândă, inconfundabilă: de sticlete.
În ultimele trei zile însă, curiozitatea domnului Basile era aţâţată
de un personaj nou în fauna barului. Se numea Sundlo, era neamţ şi,
deşi îmbrăcat în haine civile, toate amănuntele înfăţişării sale trădau
militarul de carieră. Închinase o garsonieră în hotel şi petrecea în bar
cam două ceasuri zilnic. În chip ciudat, evita compania nemţilor care
mişunau în local, mulţumindu-se să contemple în linişte cele ce se
petreceau în jurul lui. Femeile păreau să nu-l intereseze. Ochii îi
alunecau cu indiferenţă asupra lor şi nici măcar Lulu Dragu, irezistibila
steluţă în plină ascensiune de la Alhambra, nu izbutise să-i stârnească
măcar o scânteie de entuziasm, deşi desfăşurase în faţa lui cel mai
artistic şi de bună factură joc de gambe fine în ciorapi Elmett, etajate
pe tocuri de cristal. Sundlo îşi răsucise capul cu indiferenţă. Nu
ofensatoare, ci dând senzaţia că pur şi simplu nu observă ceea ce nu
există.
"Şi totuşi", îşi zise domnul Basile, apreciindu-i cu ochi de
profesionist aspectul viril, geometria nobil-bărbătească a chipului, "aici
se petrece ceva bizar. Boche-ul nu-i deloc genul care să doarmă în
paturi de o singură persoană şi nici pervers nu pare... Hm, rămâne de
văzut.."
La masa lui Ticu Stratulat izbucniră din nou hohote de râs...
— E formidabilă! Colosală!
— Staţi un pic... Ticule, Ticule! Fii atent! Jurnalistul cu ochelari îl
trăgea de mânecă... Fiţi atenţi, băieţi, să v-o spun pe ultima! Ştiţi
decretul lui Hitler din martie? Cui nu-i place de caporal şi ciripeşte
oarece, primeşte urgent un bilet fără retur pentru lagăr.
— Asta zic şi eu noutate, făcu actorul Dinu Ionescu.
— Ai răbdare, bre! Cică, după chestia asta, a apărut un anunţ în
unul din Zeitungurile lor: "Pereche bine situată caută servitoare surdomută"!...
Domnul Basile deschise aparatul de radio, dându-l aproape de
maximum. Rumoarea, râsetele şi fumul de ţigări — mai ales trabucuri
şi Lucky Strike — fură acoperite de glasul dulceag al lui Manuel Stroici
făcând reclamă cremei de ghete Gladys:
"...Ţi-ai făcut iar ghetele / Să te placă fetele. / Şi ai plecat mândru
prin sat / iar după vânat.."
Basile prinse privirea lui Ticu Stratulat şi-i arătă din bărbie grupul
nemţilor. Tânărul moşier ridică din umeri, "je m'en fiche!", apoi se
răzgândi brusc:
— Băieţi, hai să ne evaporăm, c-aci suntem indezirabili. Mai nou,
dacă Herr caporal dă ordin de guturai la Berlin, noi, dâmboviţenii,
trebuie să ne îndopăm cu Bayer la Bucureşti. Notează-ţi chestia asta,
Dobrine, şi bag-o la gazetă, să ştie tot românaşul!
— Unde mergem?
— Hai la Viticola! prefer cap de miel decât... de mort. Ce mă miră
e că pălăriile, vreau să zic chipiele, nu sunt... pătrate.
Se ciocniră la ieşire de directorul hotelului care, salutând cu
reverenţă, se interesă mecanic:
— Aşa de repede, coane Ticule?
— Mon cher, localul matale a devenit infrecventabil. Restu-ţi
explică — arătă cu degetul gros spre Basile — amicul.
Stănescu se apropie de bar:
— Ce-i cu ăsta?
Barmanul abia îşi mişcă buzele:
— Face pe nebunul...
— Vreau să-ţi vorbesc. Lasă-l pe Jean la bar zece minute şi vino în
biroul meu.

marți, 25 august 2009

Irving Stone


Pe numele său adevărat Irving Tennenbaum, s-a născut la 14 iulie 1903 în San Francisco. În 1923 a absolvit cursurile Univesităţii Berkley, iar în 1924 şi-a luat masteratul la Universitatea Southern California. S-a întreţinut scriind piese de teatru şi romane poliţiste.În 1934 a publicat romanul "Lust for Life" (Bucuria Vieţii, după ce fusese refuzat în prealabil de 17 editori.



Apoi a publicat pe rând lucrări pe care el le numeşte "bio-istorie": "Clarence Darrow for the Defense" în 1941 ; "They Also Ran" în 1943 ; "Immortal Wife" în 1944 bazată pe viaţa soţiei exploratorului John Frémont, Jesse Benton Frémont ; "President's Lady" în 1951 bazată pe viaţa lui Rachel Jackson soţia celui de-al şaptelea preşedinte al S.U.A. ; "Love Is Eternal" în 1954 bazată pe mariajul dintre Mary Todd şi Abraham Lincoln ; "The Agony and the Ecstasy" (Agonie şi Extaz - Editura Orizonturi 1993) în 1961 bazată pe viaţa lui Michelangelo Buonarroti ; "The Passions of the Mind" (Turnul Nebunilor şi Paria - Editura Orizonturi şi Lider) în 1971 bazată pe viaţa lui Sigmund Freud ; "The Greek Treasure" (Comoara Grecilor - Editura Meridiane 1981) bazată pe descoperirea Troiei de către Heinrich Schliemann şi în 1980 "The Origin" bazată pe calatoria lui Charles Darwin la bordul navei Beagle.
Toate marile lucrări ale sale s-au născut din ani de muncă în care a citit toată documentaţia disponibilă despre subiect incluzând scrisori,jurnale,note de cercetare chiar şi note de gospodărie, a călătorit încercând să pătrundă în lumea personajului istoric adunând şi reconstruind imaginar dialogurile personajului.De exemplu pentru Agonie şi Extaz a petrecut 5 ani în Italia.
În 1962 a înfiinţat Academy of American Poets.
În 1950 i-a fost ecranizat romanul Bucuria Vietii cu Kirk Douglas interpretându-l pe Vincent Van Gogh iar în 1965, Agonie şi Extaz cu Charlton Heston în rolul lui Michelangelo Buonarroti.
Irving Stone s-a stins din viaţă la 26 august 1989 la Los Angeles, în urma unui atac de inimă.




PASIUNILE MINŢII
1971

TURNUL NEBUNILOR
- fragment -




Se mişcau vioi în sus, pe potecă, siluetele lor tinere şi zvelte înaintând
în pas cadenţat. În poiana din apropiere licăreau floricele galbene
care contrastau plăcut cu verdele ierbii. Deşi florile multicolore, cu
petale de mătase muriseră după Paşti, erau o mulţime de buruieni,
primule şi măceşi, care aşterneau un covor vesel pe sub mesteceni.
Bărbatul nu era foarte înalt, abia dacă măsura un metru şaptezeci
când stătea drept. Însă simţea că are exact statura potrivită pentru
fata care păşea cu graţie alături de el. Aruncă pe furiş o privire spre
profilul Marthei Bernays, cu bărbia ei puternică, cu nasul şi fruntea bine
conturate. Îi venea greu să creadă ceea ce se întâmplase. Avea numai
douăzeci şi şase de ani, era pasionat de munca de cercetare de la
Institutul profesorului Brücke şi numai după cinci ani îşi putea permite
să iubească, iar de căsătorie îl despărţeau zece ani încheiaţi. Fusese un
student mediocru la chimie, dar învăţase că dragostea şi timpul
calendarelor nu se pot amesteca.
— Imposibil. Nu-mi vine să cred că mi s-a întâmplat tocmai mie
lucrul ăsta! spuse bărbatul.
Fata se întoarse mirată spre el. Lumina din crâng părea blândă
pentru că mestecenii cenuşii ca nişte elefanţi îşi pierduseră crengile de
jos şi umbrele mari de frunze îi apărau de razele soarelui. Poate că
tocmai umbra molatică a arborilor din crângul de la Mödling dădea un
farmec aparte chipului Marthei. Fata nu se considera frumoasă, dar lui i
se părea extrem de atrăgătoare cu ochii ei mari verzui-cenuşii. Avea o
fire blândă, sensibilă, priviri pătrunzătoare şi spirit de independenţă.
Părul ei castaniu, des, era despărţit printr-o cărare pe mijlocul capului
şi pieptănat apoi după urechi. Avea un nas frumos, puţin cârn şi o gură
încântătoare, sau cel puţin aşa considera el, cu buze roşii, pline. Bărbia
părea neobişnuit de voluntară pentru un chip atât de blând.
— Ce ţi se pare imposibil?
Ajunseseră la o cotitură a potecii unde razele soarelui străpungeau
acoperişul verde.
— Am vorbit cu glas tare? Probabil că e din cauza liniştii din pădure.
Trebuie să fiu mai atent.
Se aşezaseră pe o stâncă ce domina un mic platou aflat la mijlocul
drumului, de unde puteau să admire priveliştea asupra aşezării Mödling
care se întindea la picioarele lor. De la orchestra care cânta în Kurpark
se auzeau frânturi de melodie. Mödling era un orăşel încântător, aflat la
distanţă de o oră cu trenul de Viena. Devenise o staţiune la modă
pentru vienezi: acoperişurile de ţiglă străluceau în soarele de iunie. Mai
departe, viile se căţărau pe pante, purtând ciorchinii grei şi umflaţi al
căror vin nou avea să facă deliciul vienezilor primăvara următoare în
vestitele Heurigen Stüberln din Grinzing.
Martha Bernays venise în vizită la nişte prieteni de-ai familiei care
aveau o casă pe Grillparzergasse din Mödling. Sigmund luase în
dimineaţa aceasta Südbahn-ul, trenul de sud de la Viena. Se
plimbaseră prin Piaţa Împăratul Franz Joseph, cu statuia frumos
ornamentată şi aurită, ridicată în memoria victimelor ciumei –
Pestsäule, trecuseră apoi pe Hauptstrasse pe lângă vechea primărie cu
ceasul ei şi spirala în formă de bulbi de ceapă suprapuşi. O luaseră
apoi pe Pfarrgasse, pe lângă biserica Sf. Othmar care se înălţa mult
deasupra oraşului. În faţa bisericii se afla un turn rotund de piatră.
— Seamănă cu un baptisteriu italian, remarcă Martha, dar cei din
Mödling susţin că este un osuar foarte vechi. În calitate de doctor în
medicină, poţi să-mi spui cum aruncau acolo oasele fără carnea de pe
ele?
— Ca doctor începător, lipsit de orice experienţă, îţi mărturisesc că
n-am nici cea mai vagă idee. Dar ce-ar fi să scrii tu o lucrare ştiinţifică
pe tema asta? Aş putea s-o prezint Facultăţii de Medicină şi să cer să ţi
se acorde diploma. Ţi-ar plăcea să fii doctoriţă?
— Nu, vreau să fiu gospodină la casa mea şi mamă cu o jumătate
de duzină de copii.
— Nu ai ambiţii ieşite din comun. În mod normal n-ar trebui să
întâmpini prea mari greutăţi în realizarea lor.
Ochii aveau un fel anume de a deveni verzi ca smaraldul când
priveau spre adâncul pădurii.
— De fapt, n-aş vrea să am probleme după realizarea lor. Nu-mi
doresc decât să-mi iubesc soţul şi să trăiesc în linişte cu el o jumătate
de veac.
— Eşti o ambiţioasă, Martha.
O cunoştea de prea puţin timp ca să poată enumera toate calităţile
care o făceau să-i fie dragă, dar acum se simţea fermecat de vocea ei.
Martha avea douăzeci şi unu de ani. Era din Hamburg, cel mai mândru
din toate oraşele hanseatice. Vorbea germana literară, curată, precisă,
atât de diferită de graiul lejer, grăbit al vienezilor, un Schlamperei
propriu lor. Martha îi explicase de ce îşi păstrase dicţia aceasta atât de
pură, deşi colegele ei de şcoală o învinuiau că este arogantă,
îngâmfată şi mândră, acuzaţii pe care le formulează în mod curent
vienezii împotriva burghezilor puternici, prosperi, mândri şi liberi de la
Hamburg. Tatăl Marthei, Berman Bernays, lucrase timp de zece ani ca
asistent deosebit de apreciat al vestitului economist Lorenz von Stein
de la Universitatea din Viena, până când murise pe neaşteptate, cu doi
ani şi jumătate în urmă, în 1879.
— Când m-am dus pentru prima oară la şcoală, la Viena, aveam opt
ani, îi spuse Martha lui Sigmund. Bineînţeles că am copiat imediat
pronunţia colegelor mele de clasă. În loc de Stadt spuneam Sch-tadt, în
loc de Stein – Sche-tein. Tatăl meu m-a luat la el în birou şi mi-a spus:
„Micuţo, tu nu vorbeşti limba germană. Nu se spune Sscch-tadt sau
Sscch-tein, ci S-tadt şi S-tein. Asta este germana adevărată." În ziua
următoare le-am spus părinţilor mei că ni se servise o prăjitură nouă,
numită Schtrudel. Tata a spus: „Nu ştiu ce este asta, dar, indiferent ce
ar fi, îi vom spune S-trudel". Colegele mele de clasă au decis, în cele din
urmă, că era vorba de un defect asemănător balbismului, pentru care
se cuvine să fiu compătimită.
Şi-au continuat plimbarea pe o potecă ce şerpuia printre copacii
marcaţi cu dungi de diferite culori, în aşa fel încât turiştii să nu se
rătăcească în pădurea splendidă şi deasă care se întindea la sud-est de
Viena. Poteca era acoperită cu cetină alunecoasă, şi Sigmund o ţinea
pe Martha de cot ca să nu cadă. Acum soarele era fierbinte, însă din
straturile de cetină se ridica un miros îmbătător de răşină. De undeva,
de sus, se auzi o chemare:
— Alo! Unde sunteţi? Mai repede, leneşilor!
Îşi imaginau că Eli, fratele Marthei, mai în vârstă decât ea cu un an
şi jumătate, o luase înainte ca să nu-i inoportuneze. În realitate, Eli
avea o adevărată pasiune pentru ocolişuri şi trebuia să umble de două
ori mai repede decât toţi ceilalţi pentru a străbate aceeaşi distanţă.
Mai aveau de mers un sfert de oră până în creastă. De acolo aveau
o privelişte încântătoare: Kallenberg – socotit muntele Vienei – se înălţa
la vreo cincisprezece kilometri spre nord, stând de strajă oraşului.
Sub coroanele îngemănate ale copacilor se afla o micuţă cafenea;
grupurile de excursionişti veniţi în familie duminica se aşezau pe bănci
la mese rustice şi beau cafea sau bere. Sigmund descoperi o măsuţă
cu tăblia de piatră şi cu scaune împletite şi comandă trei sticle de
Kracherl cu aromă de zmeură. Eli înghiţi limonada pe nerăsuflate, sări
imediat în picioare ca un ţap şi plecă în căutarea altor poteci. Le
aruncă peste umăr în ultima clipă:
— Să nu hoinăriţi prin pădure. O să mă întorc să vă iau.
2
Şedeau cu feţele întoarse spre soarele blând, a cărui căldură le
lipsea aşa de mult în timpul asprei ierni vieneze.
Sigmund întinse braţul şi puse mâna cu palma în sus în mijlocul
mesei. Fata îşi lăsă uşor mâna într-a lui. Palma ei era răcoroasă,
liniştită, cu pielea proaspătă şi umedă în încleştarea lui. Martha îl privi
de aproape, drept în ochi, pentru prima oară. Deşi familiile lor se
cunoşteau, ea şi cu Sigmund se întâlniseră pentru prima oară cu
aproape două luni în urmă. Sigmund avea un nas puternic, cam osos,
care-i domina figura, părul negru, des şi lucios, pieptănat într-o parte,
spre urechea dreaptă. Purta bărbuţă şi mustaţă. Avea o frunte înaltă,
ochi negri, mari, puţin saşii, care îi luminau faţa atrăgătoare.
— Vorbeşte-mi despre munca dumitale. Nu vreau să par indiscretă,
dar nu ştiu despre dumneata decât că eşti tehnician preparator la
laboratorul de fiziologie al profesorului Brücke.
— Da, eu prepar lamele pentru prelegerile profesorului. Îşi trase
scaunul mai aproape şi picioarele acestuia scrâşniră pe pietriş. Să
încep cu începutul sau cu sfârşitul?
— Cu începutul, aşa cum e firesc.
— Primii mei patru ani de studii medicale nu au fost străluciţi, cu
excepţia perioadei în care, pe când aveam douăzeci de ani, profesorul
meu de zoologie, Herr Carl Claus, m-a trimis de două ori la Triest, unde
înfiinţaseră o staţiune experimentală de zoologie. Am lucrat atunci la
structura gonadică a ţiparilor.
— Ce înseamnă „gonadic"?
Eli veni în pas rapid spre ei, strigând:
— Gata, e timpul să pornim înapoi! şi dispăru aproape imediat în
umbra pădurii. Martha şi Sigmund îl urmară fără tragere de inimă,
pornind pe poteca verde. Câteva clipe mai târziu dădură peste un
copac căzut de-a curmezişul cărării. Sigmund o ajută să treacă peste
trunchiul gros. Şi nu se putu abţine să nu observe că fata avea glezne
zvelte, elegante. Drumul coti brusc, şi cei doi tineri se treziră într-o
poiană înecată în soare, care lumina o prăpastie. Tăietorii de lemne
stivuiau butucii cu precizie matematică în şiruri de o sută douăzeci de
centimetri.
— Ce bine ar fi, murmură el, dacă am putea şi noi să ne aranjăm
zilele şi rezultatele vieţii aşa cum îşi stivuiesc buştenii aceşti tăietori de
lemne.
— Şi nu putem?
— Putem oare? Să fie posibil? Eu aşa cred, Martha. Cel puţin aşa
sper. Este în firea mea să iubesc ordinea şi să fug de haos.
Merseră un timp în tăcere. Întrebările de mai înainte rămăseseră
parcă suspendate deasupra lor. Dacă Sigmund refuza să-i răspundă, nu
intenţiona să mai abordeze problema însă, dacă o trata ca pe o
persoană egală în grad cu el, Martha avea să-şi dea seama că o
judecase şi o găsise pe potriva lui. Sigmund începu să vorbească pe
tonul calm, academic, pe care îl folosea atunci când mediciniştii mai
tineri veneau la el la consultaţii.
— Dicţionarul defineşte gonada ca o „glandă sexuală
nediferenţiată, care conţine şi ovulul şi spermatozoidul". Sarcina mea
era să localizez testiculele ţiparului. Numai un singur om, dr. Syrski, a
găsit nişte vagi urme. Trebuia ca eu să confirm sau să infirm
descoperirea lui.
Martha fu cât pe-aci să se împiedice când el rostise cuvântul
„testicule", dar se ţinu bine. Se întoarse spre el şi întrebă:
— Ce este aşa de important în localizarea testiculelor unui ţipar? Şi
de ce n-au fost descoperite acum o mie de ani?
— Bună întrebare. Îşi strecură uşor braţul pe sub al ei. Numai că în
sezonul de împerechere nu există nici o modalitate de a identifica
organul masculin. Înainte să se împerecheze, ţiparii se duc în mare.
Nimeni nu i-a prins niciodată asupra faptului. Până acum nu s-a găsit
un ţipar mascul matur. Dar poate că lucrul acesta nu a interesat pe
nimeni.
— Şi dumneata ai găsit ceea ce căutai?
— Aşa cred. Dr. Syrski a avut dreptate şi eu am contribuit la
demonstrarea teoriei lui. Profesorul Claus a citit lucrarea mea la o
întâlnire a Academiei de Ştiinţe şi a publicat-o după aceea în Buletinul
Academiei. Asta a fost acum cinci ani. Nimeni nu mi-a contestat
descoperirea.
În vocea lui se simţea o notă de mândrie, ca şi când cel mai bun
lucru pe care ar fi putut să-l facă un om pe lumea aceasta ar fi fost să
muncească conştiincios. Aprobarea care se citea în ochii ei îl îndemnă
să continue. Se trezi că îşi expune convingerile intime cu naturaleţe,
aşa cum nu mai comunicase niciodată cu o femeie, tânără sau
vârstnică.
— Întreaga problemă depăşeşte aplicaţia practică a teoriei
profesorului Claus cu privire la hermafroditismul la animale, deşi se
pare că ţiparul ar intra în această categorie. Cercetarea ştiinţifică
trebuie să se desfăşoare în afara moralei convenţionale. În ştiinţă,
ignoranţa este dăunătoare şi cunoaşterea e benefică. Noi am apărut pe
această lume cu mult timp în urmă – Charles Darwin sugerează că este
vorba de câteva milioane de ani. La început nu ştiam nimic despre
forţele care ne înconjurau. Dar în toate aceste milioane de ani, creierul
omenesc a alungat puţin câte puţin ignoranţa, acumulând înţelepciune
câştigată cu multă trudă. Aceasta este cea mai mare aventură a
omenirii: să găsească ceva ce nu s-a mai ştiut sau nu s-a înţeles mai
înainte. Nu fiecare cunoştinţă nouă trebuie neapărat să aibă o
aplicabilitate în practică, cel puţin nu pe moment. Este o victorie
suficientă dacă am descoperit ceva şi am reuşit să confirmăm acest
lucru pe bază de documente, împrăştiind o părticică din întunericul
care domnea acolo mai înainte.
Fu rândul ei să se întindă şi să-l apuce de mână: o mână caldă,
osoasă, noduroasă, tremurând de emoţie în faţa viziunii pe care
încercase s-o schiţeze pentru noua sa prietenă.
— Mulţumesc. Nimeni n-a mai discutat cu mine asemenea lucruri.
Mă face să mă simt... ca o persoană importantă. Nu, ca un adult. N-ai fi
putut să-mi oferi un cadou mai preţios nici dacă l-ai fi cumpărat pe
Kärntner Strasse.
Se întoarseră la timp în casa de pe Grillparzergasse, pentru Jause,
cafeaua de după-amiază. Sigmund şi Martha preferau să bea cafeaua
în grădină. Eli rămase înăuntru cu gazdele. În grădina micuţă,
împrejmuită de ziduri din spatele casei se simţea parfumul greu al
teilor înfloriţi. Martha aduse un platou plin cu flori de soc prăjite în
aluat. Se aşeză alături de el pe banca rustică. Sigmund îi urmărea
braţele şi umerii care se mişcau graţios pe sub rochia uşoară de batist
cafeniu cu guler alb mare, în timp ce ţinea cu îndemânare ambele
ceainice – şi pe cel cu cafea, şi pe cel cu lapte. Alături se afla un bol
mare de argint plin cu alune.
— Uite, exclamă ea, o Vielliebchen, o alună dublă. Acum trebuie să
facem schimb de cadouri.
— Îmi plac semnele care prevestesc viitorul, mai ales dacă sunt de
bun augur. Aşază-te mai aproape de mine, dacă vrei să-mi oferi ceva
mai mult decât un cadou cumpărat de la Graben.
Martha îi împlini voia, astfel că, dacă se apleca puţin, umerii lor se
atingeau. Ochii lui Sigmund înotau în lacrimi de bucurie. O iubea pe
fata aceasta, deşi până atunci simţise numai o dată ce înseamnă
dragostea. Părinţii îl trimiseseră într-o vacanţă la Freiberg. Avea
şaisprezece ani pe atunci şi stătea la nişte prieteni vechi ai familiei, pe
nume Fluss. Sigmund se îndrăgostise până peste cap de fiica lor, Gisela,
în vârstă de cincisprezece ani. Se plimbase cu ea prin pădurea
pitorească, visând la viaţa frumoasă pe care aveau s-o ducă după
căsătorie. Dar nu-i spusese nici un cuvânt Giselei, şi gândurile la
frumoasa fată îi zburaseră din minte când se întorsese la Viena şi se
lăsase angrenat în vârtejul emoţiilor penultimului an de la
Sperlgymnasium. Învăţa împreună cu un coleg spaniola ca să-l poată
citi pe Don Quijote al lui Cervantes în original.
Nu îndrăznea să-i vorbească Marthei despre dragostea lui. Era prea
curând, nu se cunoşteau decât de şapte săptămâni şi ar fi putut să-l
suspecteze de superficialitate. Şi apoi, nu-i oferise nici un fel de
încurajare. Sigmund îi murmură la ureche:
— Cupa mea s-a golit.
— E un citat din psalmi.
— Tata obişnuia să-mi citească din psalmi când eram mic. „Tu
pregăteşti o masă pentru mine în prezenţa duşmanilor mei. Tu îmi ungi
capul cu ulei..."
— Ai duşmani?
— Numai pe mine însumi.
Râsul ei încântat îi răsună în urechi precum clopotele de la St.
Stephanskirche. Simţea că nu-şi mai poate stăpâni avalanşa emoţiilor.
— Am să-ţi vorbesc despre un semn adevărat. Îţi aminteşti prima
seară când te-am cunoscut, când m-am întors acasă cu o întreagă
bibliotecă de cărţi sub braţ, nerăbdător să ajung în camera mea ca să
mă cufund în lectură cel puţin patru ore? Dar tu erai acolo, la masa din
sufragerie, împreună cu surorile mele, şi spuneai lucruri de bun-simţ în
timp ce curăţai un măr cu degetele tale delicate. Am fost atât de
tulburat, încât m-am oprit brusc din zborul meu şi m-am aşezat alături
de voi.
— Din cauza mărului. Îţi sugerează Grădina Edenului.
— Era pentru prima oară când nu mă rezumam doar să dau din cap
către prietenele surorilor mele. Aveam senzaţia că de pe buzele tale
picură petale de trandafiri şi perle, aşa cum se spune despre prinţesa
din poveste, şi nu eram sigur dacă la tine prevalează bunătatea sau
inteligenţa.
Sigmund nu anticipase reacţia ei la ceea ce alte fete ar fi putut
considera un avânt romantic, un zbor al fanteziei. Roşeaţa îi acoperi
imediat pomeţii, apoi păli brusc şi în ochii ei străluciră lacrimi. Întoarse
capul într-o parte. Când se uită din nou la el, ochii ei îl priveau cu
seriozitate.
— De cât timp eşti la universitate?
— De aproape nouă ani.
— Îţi mai aminteşti de ziua când ne-am plimbat în Prater cu mama?
Când ne-am întors acasă, am întrebat-o pe sora mea Minna: „De ce s-a
interesat Herr dr. Freud de persoana mea?". Acum mi-a venit mie
rândul. Eşti doctor în medicină, dar nu practici. Cum vine asta?
Sigmund se ridică brusc în picioare şi începu să se plimbe agitat
prin grădină. Pentru el era important ca Martha Bernays să-i înţeleagă
raţionamentul şi să fie de acord cu alegerea lui. Aceasta şedea liniştită,
cu mâinile în poală, privind în sus spre el cu o expresie serioasă şi
receptivă.
— Este adevărat că am obţinut diploma de medic, însă trebuie să
recunosc că am fost cam nepăsător şi am prelungit cu trei ani durata
studiilor; dar chiar şi atunci le-am abandonat numai pentru că prietenii
şi cunoştinţele mele de la universitate începuseră să mă acuze că sunt
leneş sau împrăştiat.
— Pari o persoană cu o mare putere de concentrare.
— Numai atunci când fac ceva ce îmi place. Am studiat timp de
cinci ani la Şcoala de Medicină pentru că era cea mai bună modalitate
de a obţine cunoştinţe ştiinţifice temeinice. Cred că avem cea mai
bună şcoală medicală din Europa. În ultimii doi ani am lucrat „cu normă
întreagă" la Institutul de Fiziologie al profesorului Brücke. Brücke este
unul din fondatorii acestuia, alături de Helmholtz, Du Bois şi Ludwig,
precursorii fiziologiei moderne. Sub îndrumarea lui am elaborat patru
lucrări ştiinţifice originale şi am publicat câteva articole pe marginea
acestora. În 1877, înainte să împlinesc douăzeci de ani, am scris o
lucrare despre originea terminaţiilor nervului posterior din măduva
spinării la amocete. În anul următor mi-am publicat descoperirile
legate de ganglionii spinali şi de măduva spinării la petromizone. Un an
mai târziu, Centralblatt für die medizinische Wissenschaften mi-a publicat
observaţiile cu privire la una din metodele de prelevare a ţesutului
nervos.
Martha zîmbi în faţa acestei combinaţii de exuberanţă tinerească şi
terminologie tehnică precisă.
— Am mai făcut un studiu asupra structurii fibrelor nervoase şi a
celulelor nervoase la racul de apă dulce. Acesta este genul de lucrări la
care mă pricep cel mai bine. În plus, o asemenea muncă îmi oferă cele
mai mari satisfacţii: în fiecare zi aflăm câte ceva nou despre
organismele vii. N-am avut niciodată intenţia să îngrijesc pacienţi. Ştiu
cât de nobil este să alini suferinţele semenilor tăi, dar prin cercetările
efectuate în laborator şi prin acumularea unor cunoştinţe mai ample
asupra mecanismelor care pun în funcţiune corpul omenesc, sau care îl
împiedică să funcţioneze, putem găsi modalităţi de eradicare a unor
boli.
— Ai putea să-mi dai un exemplu?
— Da. Profesorul Robert Koch de la Şcoala de Medicină din Berlin a
prezentat anul acesta dovada descoperirii bacilului care provoacă
tuberculoza. Apoi mai este profesorul Louis Pasteur, de la Sorbona din
Paris, care a izolat acum doi ani germenele ce provoacă holera găinilor.
De asemenea, le-a inoculat un ser oilor împotriva antraxului, o boală
mortală. Lucrând pe baza unei formule asemănătoare, am putea
eradica holera la oameni. Şi ar mai fi şi ungurul acela, dr. Ignaz
Semmelweis, care a absolvit facultatea noastră de medicină în 1844.
Semmelweis a descoperit de unul singur cauza febrei puerperale, febra
lăuzelor, care ucidea un mare procent din paciente. Doctorii de la
spitalul nostru general, împreună cu Colegiul Medical, l-au condamnat
pentru obstinaţia demersurilor lui, însă în lumea întreagă trăiesc mii şi
mii de mame pentru că Ignaz Semmelweis s-a dovedit un cercetător
imperturbabil şi un redutabil om de ştiinţă.
Vocea lui răsuna puternic în grădină, chipul îi strălucea, ochii negri
ardeau de emoţie. Martha vorbi blând:
— Încep să înţeleg. Speri ca prin munca dumitale în laborator să
contribui la eradicarea altor boli.
— O sumedenie de boli nu sunt provocate de microbi sau de viruşi
cunoscuţi de noi. Doctorul nu-i poate oferi pacientului decât îngrijire şi
întreaga sa compasiune. Dar te rog să nu mă înţelegi greşit, nu mă
consider un Koch, Pasteur sau Semmelweis. Ambiţiile mele sunt mult
mai modeste. Cea mai mare parte a tratamentelor se bazează pe
munca a sute de cercetători, fiecare având contribuţia sa măruntă.
Fără aceste crâmpeie de cunoştinţe sedimentate unele peste altele,
ultimul descoperitor n-ar putea să afle care este dramul spre
tratamentul corect. Vreau să-mi petrec viaţa ca unul dintre aceşti
cercetători.
Eli scoase capul pe uşa din spate şi strigă:
— Soarele e la asfinţit. E timpul să ne luăm rămas-bun şi să pornim
spre gară.
Începură să-şi strângă lucrurile. Martha se înălţă pe călcâie ca să
rupă o crenguţă de tei şi s-o ducă acasă. Stăteau foarte aproape unul
de altul, Martha cu ambele braţe în aer. Sigmund aruncă o privire spre
uşă, să se asigure că nu sunt văzuţi.
„Acum e momentul, îşi spuse el. Dar cu grijă, cu mare grijă. Dacă
nu este pregătită, dacă nu a început să mă iubească, ar putea să se
simtă jignită."
Deşi nu-i separau decât câţiva centimetri, i se păru că a trecut o
veşnicie până când reuşi să străbată distanţa dintre ei. Martha rupsese
deja crenguţa, dar nu lăsase braţele în jos. Ochii ei erau încă măriţi sub
impresia celor auzite de la el. Respira adânc, cu buzele uşor
întredeschise. Oare o să vină în întâmpinarea lui? Nu era sigur. Dar
Martha părea atât de plină de viaţă, de drăgălaşă, de caldă şi de
fericită!
Încet, cu mari precauţii, astfel încât să se poată opri în orice clipă
fără să-şi dea în vileag intenţiile, întinse mâinile, le aşeză în jurul taliei
ei zvelte şi o trase spre el. Cu buzele aproape de ale lui, Martha coborî
uşor braţele înconjurându-i gâtul ca o cunună din flori de tei. Buzele lui
se întâlniră cu ale ei, vii şi palpitând de seva dulce a vieţii.