Clive Staples Lewis

Clive Staples Lewis s-a născut în Belfast, Irlanda, la 29 noiembrie 1898. Fiul al lui Albert James Lewis (1863–1929), descendentul unor fermieri galezi, şi Flora Augusta Hamilton Lewis (1862–1908), fată de preot.
În tinereţe, C. S. Lewis s-a îndepărtat de credinţa în Dumnezeu. În timpul studenţiei, a publicat o colecţie de poeme cu titlul 'Spirite înrobite' (Spirits in Bondage), din care face parte şi 'Pâinea noastră cea de toate zilele', unde spunea: „Nu avem nevoie de cuvinte barbare, nici de farmec sacru/ Ca să stârnim necunoscutul.” - traducere de Nicoleta Samson). Va deveni credincios în urma lungilor discuţii purtate cu prietenul său J.R.R. Tolkien, preferând însă cultul anglican celui catolic. O mare influenţă a avut şi Owen Barfield, cunoscut în 1919.
C. S. Lewis s-a căsătorit cu Joy Gresham. Aceasta avea doi fii (David şi Douglas) în urma căsniciei cu scriitorul William Gresham, de care s-a despărţit deoarece acesta era alcoolic. Însă, după ce s-a plâns de o durere de şold, a fost diagnosticată cu cancer osos. Ea a murit în 1960, dar Lewis a continuat să-i crească pe băieţii lui.

La începutul lunii iunie 1961, Lewis s-a îmbolnăvit de nefrită. Ca urmare a suferinţei, şi-a întrerupt activitatea la catedră. În primăvara lui 1963 părea că şi-a revenit în puteri, însă în 15 iulie s-a simţit din nou rău şi în ziua următoare a făcut un preinfarct. În august, şi-a înaintat demisia. Un blocaj renal i-a pecetluit soarta. A murit în 22 noiembrie, cu o săptămână înainte de împlinirea vârstei de 65 de ani, în ziua când a fost asasinat preşedintele american John F. Kennedy la Dallas. În aceeaşi zi a murit şi Aldous Huxley, autorul celebrului roman "Minunata lume nouă"". C. S. Lewis este celebrat în calendarul Bisericii Anglicane în data de 22 noiembrie.



Cronicile din Narnia

Calul şi băiatul
-fragment-


1. SHASTA PORNEŞTE LA DRUM


Aici începe povestea unei aventuri care s-a petrecut în Narnia şi Calormen şi în ţinuturile dintre ele, în Epoca numită de Aur, atunci când în Narnia domnea Marele Rege Peter, iar fratele şi cele două surori ale lui erau Rege şi Regine supuse lui.

În zilele acelea, departe, în sudul ţinutului Calormen, pe o limbă de pământ la malul mării, trăia un pescar sărman, pe numele său Arsheesh. Împreună cu el locuia un băiat care-i spunea Tată. Numele băiatului era Shasta. Dimineaţa devreme, Arsheesh ieşea în larg la pescuit, iar după-amiaza îşi înhăma măgăruşul la căruţa încărcată cu peşte şi pornea înspre satul aflat cam la o milă mai la sud. Dacă vânzarea era bună, pescarul se înapoia acasă bine dispus şi Shasta scăpa de bruftuială. Dar dacă vânzarea mersese prost, Arsheesh îi găsea mereu nod în papură şi nu de puţine ori Shasta mânca bătaie. Şi nu era greu să-i găsească pricină, căci numeroase erau îndatoririle lui Shasta: de la reparatul şi curăţatul plaselor de pescuit şi până la pregătirea cinei şi dereticatul prin colibă.

Shasta nu găsea nimic care să-l atragă prin părţile ce se întindeau la sud de coliba lor. O dată sau de două ori îl însoţise pe Arsheesh în târg şi nu văzuse nimic vrednic de interes. Bărbaţi asemeni tatălui lui, bărbaţi cu caftane lungi, soioase şi saboţi de lemn cu vârfurile întoarse în sus, cu capul înfăşurat în turbane şi obrazul acoperit de barbă, care-şi vorbeau unul altuia cu glas tărăgănat despre treburi plicticoase. Băiatul, în schimb, era foarte curios să ştie ce se află în părţile dinspre nord, căci nimeni niciodată nu mergea într-acolo şi nici el nu avea îngăduinţa de-a se duce. Şi nu de puţine ori, stând afară singur, reparând plasele pescarului, privirea i se îndrepta lung şi cu nesaţ înspre nord. Din locul unde se afla coliba, ochiul se oprea la un deal înverzit, cu coamă netedă, dincolo de care se înălţa doar cerul, brăzdat de câte o pasăre.

Uneori, dacă Arsheesh era acasă, Shasta îl întreba: „Spune-mi, Tată, ce se află dincolo de dealul acela?" Şi atunci, dacă pescarul era cu ţâfnă, îi trăgea o palmă şi îi spunea să-şi vadă de treabă. Dar dacă era bine dispus, îi răspundea: „Nu-ţi lăsa, Fiule, mintea să-ţi lenevească la lucruri de prisos. Căci, după cum spune poetul, «Hărnicia este izvorul limpede al bogăţiei, iar cel care cercetează lucruri ce nu-l privesc nu face decât să intre în apele tulburi ale sărăciei»".

Şi astfel, în mintea lui Shasta se formă gândul că dincolo de deal se află ascunsă o mare taină pe care tatăl său nu voia să i-o dezvăluie, în realitate însă pescarul vorbea aşa pentru că nici el nu ştia ce se întinde către nord. Şi, de altfel, nici că-l interesa. Pescarul era o fire foarte practică.

Într-o zi, dinspre sud, sosi un om care era altfel decât toţi oamenii pe care-i văzuse Shasta până atunci. Călărea un cal puternic, cu coama şi coada despletite. Scările şeii şi căpăstrul erau încrustate cu argint. Străinul purta cămaşă de zale şi un turban de mătase din mijlocul căruia se înălţa vârful ascuţit al unui coif de metal. La şold îi atârna un iatagan cu tăişul curbat, la spate avea un scut rotund cu ţinte din alamă şi în mâna dreaptă ţinea o suliţă. Pielea obrazului îi era întunecată, dar faptul acesta nu era lucru neobişnuit pentru Shasta, căci toti locuitorii din Calormen aveau pielea închisă la culoare; ceea ce-l surprinse însă fum barba străinului. Era o barbă vopsită în roşu-aprins, răsucită şi unsă cu uleiuri parfumate. După aurul care împodobea braţul gol al străinului, Arsheesh ştiu imediat că acesta era un Tarkaan, un mare nobil, şi se aruncă de îndată cu faţa la pământ, zorindu-l şi pe Shasta să îngenuncheze.

Străinul ceru găzduire pentru noapte, iar pescarul nu îndrăzni să-l refuze. Toate bucatele mai de preţ din casă fură aşezate înaintea Jarkaanului (şi acesta nici măcar nu fu impresionat), iar Shasta, cum se întimpla de obicei când pescarul avea oaspeţi, primi un colţ de pâine şi fu trimis afară din colibă, în împrejurări ca acestea, băiatul îşi încropea un culcuş în micul grajd acoperit cu paie, alături de măgăruş. Dar acum era mult prea devreme ca să meargă la culcare, şi Shasta, căruia nimeni nu-i spusese vreodată că nu e frumos să asculţi pe la uşi, se aşeză cu urechea lipită de o crăpătură din peretele de lemn al colibei, să audă ce vorbeau între ei oamenii mari.

- Şi acum, gazdă a mea, spuse Tarkaanul, am de gând să-ţi cumpăr băiatul.

- O, stăpâne al meu, răspunse pescarul (şi Shasta ştiu, după glasul mieros cu care vorbea, că în ochii lui Arsheesh se aprinsese o lumină lacomă), oare ce preţ l-ar putea îndemna pe servitorul tău, oricât ar fi el de sărman, să-şi vândă ca rob pe unicul lui fiu, trup din trupul lui? Căci, după cum spune poetul, „iubirea e mai hrănitoare decât supa, iar copiii mai preţioşi decât cel mai de preţ dintre nestemate".

- Ai grăit bine, răspunse sec oaspetele. Dar tot poetul spune: „Cel ce încearcă să-l înşele pe cel înţelept îşi dezveleşte singur spinarea pentru bici". Nu-ţi încărca buzele venerabile cu minciuni. E limpede ca lumina zilei că acest băiat nu este fiul tău. Obrazul tău este la fel de întunecat ca şi al meu, dar băiatul e bălai şi cu pielea albă, asemeni blestemaţilor, dar frumoşilor barbari care locuiesc în ţinuturile din nordul cel îndepărtat.

- Cât de adevărat ai grăit, zise atunci pescarul, scuturile pot sta pavăză împotriva săbiilor, dar ochiul înţelepciunii străpunge orice apărare! Află deci adevărul, binecuvântat oaspete al meu. Află că din pricina grelei mele săracii nu m-am însurat niciodată şi nu am nici un copil. Dar, în acelaşi an în care Tisrocul (fie ca în veci să trăiască) şi-a început augusta şi milostiva lui domnie, într-o noapte cu lună plină, a fost voinţa zeilor să nu-mi pot găsi somnul. Ci m-am ridicat din culcuşul meu şi mi-am îndreptat paşii către malul mării, să mă răcoresc privind la valuri şi la lună şi să respir aer proaspăt. Şi cum stăteam aşa, nu trece mult şi aud plescăit de vâsle venind înspre mine peste valuri, urmate, mi s-a părut, de sunetul unui scâncet slab de copil. Şi iată că valurile aruncă pe mal o mică barcă, în care era un bărbat vlăguit de foame şi de sete, care pesemne murise cu doar câteva clipe înainte (căci nu se răcise încă), un burduf de apă gol şi un copil, încă în viaţă. „Fără îndoială, mi-am zis eu atunci, aceşti nefericiţi au scăpat dintr-un naufragiu, dar prin voinţa minunată a zeilor, cel bătrăn s-a înfometat ca să ţină copilul în viaţă şi a murit când a văzut ţărmul aproape." Şi amintindu-mi că zeii nu uită niciodată pe cel ce-i ocroteşte pe nevoiaşi, şi fiind eu însumi cuprins de milă (căci umilul tău servitor este un om cu suflet milos)...

- Scuteşte-mă de aceste vorbe fără rost cu care te lauzi singur, îl întrerupse Tarkaanul. Îmi este de ajuns sa ştiu că ai luat copilul - şi e limpede că din munca lui câştigi de zece ori cât face pâinea lui zilnică. Limbuţia ta mă plictiseşte. Spune-mi cât vrei pe el.

- Chiar tu ai spus-o, preaânţeleptule, răspunse Arsheesh. Munca băiatului a fost pentru mine nepreţuită. Trebuie să ţinem seama de asta. Dacă-l vând, va trebui fireşte ori să cumpăr ori să tocmesc un altul care să-i ia locul.

- Îţi dau cincisprezece arginţi pe el, spuse nobilul.

- Cincisprezece! strigă Arsheesh cu un glas undeva între jeluire şi ţipăt. Cincisprezece! Pentru reazemul bătrâneţilor mele şi bucuria ochilor mei! Nu-mi batjocori barba căruntă, chiar de eşti tu Tarkaan. Preţul pe care-l cer e şaptezeci.

În momentul acesta, Shasta se ridică de la locul lui şi se îndepărtă în vârful picioarelor. Auzise tot ce voise să audă, căci ascultase adesea tocmeala bărbaţilor în târg şi ştia cum se face. Nu se îndoia că, în cele din urmă, Arsheesh avea să-l vândă pe un preţ mult mai mare decât cincisprezece arginţi, dar mult mai mic decât şaptezeci. Dar mai ştia şi că celor doi le vor trebui câteva ceasuri ca să ajungă la o înţelegere.

Nu trebuie să credeţi că Shasta se simţea la fel cum ne-am simţi noi dacă tocmai i-am fi auzit pe părinţii noştri plănuind să ne vândă ca sclavi. Oricum, Shasta trăia aproape ca un rob şi, cine ştie, poate că nobilul stăpân care călărea un cal atât de falnic, avea să se poarte mai bine cu el decât pescarul. Pe de altă parte, auzind cum fusese găsit într-o barcă, inima i se umpluse de emoţie şi de uşurare. Căci adesea se simţise ruşinat din pricină că niciodată, oricât de mult încercase, nu reuşise să-l iubească pe pescar, aşa cum ştia că un fiu se cuvine să-şi iubească părintele. Dar, din câte auzise acum, se dovedea că nu era nici un fel de rudă cu Arsheesh. Simţi că i se ia o mare piatră de pe inimă, „în felul ăsta, aş putea să fiu oricine! îşi zise el. Fiu de Tarkaan sau fiul Tisrocului (fie ca în veci să trăiască) - sau poate chiar fiul unui zeu!"

Se gândea la toate acestea şi stătea pe peticul de iarbă din faţa colibei, înserarea se lăsa repede şi pe cer răsăriseră primele stele. Dar, către soare-apune mai dăinuiau încă luminile apusului. Nu departe de unde sta, păştea calul străinului, cu funia trecută prin ochiul unui inel de fier prins în peretele grajdului. Shasta se apropie de el şi-l mângâie pe grumaz. Calul continuă să pască, nepăsător.

Apoi, un alt gând încolţi în mintea băiatului.

- Mă întreb ce fel de om este nobilul Tarkaan, zise el cu voce tare. Ar fi minunat să fie un om bun. Unii din sclavii marilor nobili nu fac mai nimic toată ziua. În schimb, poartă veşminte frumoase şi au carne în fiecare zi la masă. Poate o să mă ia cu el la război, îi salvez viaţa şi mă eliberează, apoi mă adoptă ca fiu al lui şi-mi dă un palat, un car şi o armură. Dar tot atât de bine ar putea fi un om crud şi rău, care m-ar trimite la munca câmpului, legat în lanţuri. Ce n-aş da să pot şti. Dar cum să aflu? Uite, calul acesta ştie, sunt sigur, măcar de mi-ar putea spune.

Calul îşi ridicase capul din pământ şi-l privea.

- Cât mi-aş dori să poţi vorbi, bătrâne, îi zise Shasta şi-l mângâie pe botul moale ca mătasea.

Apoi, preţ de o clipă, i se păru că visează. Căci auzi Calul zicând cu glas scăzut, dar limpede:

- Dar eu pot să vorbesc.

Shasta căscă nişte ochi aproape la fel de mari ca ai calului.

- Tu ştii să vorbeşti? întrebă el uluit.

- Şşşt! Nu vorbi atât de tare, zise Calul. De unde mă trag eu, aproape toate animalele vorbesc.

- Şi unde e asta? întrebă Shasta.

- În Narnia, răspunse Calul, în fericitul ţinut al Narniei - Narnia cea cu munţi acoperiţi de iarbă-neagră şi dealuri înmiresmate de lămâiţă, Narnia cea cu multe ape, cu văi mustind de umbră şi răcoare, cu peşteri căptuşite în muşchi şi codri adânci care răsună de ciocanele Piticilor. O, aerul îmbălsămat al Narniei! Un ceas de viaţă în Narnia e mai bun decât o mie de ani în Calormen.

Vorbele i se terminară cu un mic nechezat care aducea mult cu un oftat.

- Şi cum ai ajuns aici? întrebă Shasta.

- Răpit, răspunse Calul. Sau furat, sau prins - spune-i cum vrei. Pe atunci eram doar un mânz. Mama m-a avertizat să nu mă îndrept spre munţii din sud, din Archen şi de mai departe, dar eu n-am ascultat-o. Şi, pe Coama Leului, dacă n-am plătit scump pentru nebunia mea. În toţi aceşti ani, am fost rob al oamenilor, ascunzându-mi adevărata natură şi prefăcându-mă mut şi nătâng, ca un cal obişnuit."

— Dar de ce n-ai spus nimănui cine eşti?

- Atâta dram de minte am avut şi eu. Dacă s-ar fi aflat că ştiu să vorbesc, aş fi fost târât prin iarmaroace şi aş fi fost păzit mai straşnic ca oricând. Mi s-ar fi spulberat orice şansă de evadare.

- Şi de ce? începu Shasta, dar Calul îl întrerupse.

- Uite ce, zise el, hai să nu ne mai pierdem vremea cu întrebări fără rost. Vrei să ştii cum este stăpânul meu, Tarkaanul Anradin. Ei bine, e un om tare rău. Nu atât cu mine, căci un cal de luptă e prea scump ca să nu-i porţi bine de grijă. Dar tu, mai bine ai muri în noaptea asta decât să ajungi mâine rob în casa lui.

- Atunci mai bine fug, zise Shasta pălind.

- Da, mai bine, zise Calul. Dar de ce n-ai fugi împreună cu mine?

- Şi tu vrei să fugi? întrebă Shasta.

- Da, dacă vii cu mine, răspunse Calul. E o şansă pentru amândoi. Vezi tu, dacă eu fug fără călăreţ, oricine mă vede o să-şi spună: „Cal fără stăpân" şi o să fie pe urmele mele cât ai zice peşte. Cu un călăreţ, aş putea trece neobservat. Aici mă poţi ajuta tu. Pe de altă parte, nici tu n-ai să poţi ajunge prea departe pe picioarele alea caraghioase ale tale (ce picioare absurde au oamenii!) fără să fii prins. Dar dacă mergi cu mine, n-o să te poată ajunge nici un alt cal din ţara asta. Aici îţi sunt eu de ajutor. Apropo, bănuiesc că ştii să călăreşti.

- A, da, bineînţeles, spuse Shasta. Am călărit pe măgar.

- Ai călărit pe ce? pufni Calul cu un dispreţ covârşitor. (Cam asta a vrut să spună, dar de fapt vorbele lui au sunat ca un fel de nechezat prelung; „Ai călărit pe ce-he-he-he". Când sunt enervaţi, caii vorbitori capătă întotdeauna un accent mai apropiat de cel al cailor obişnuiţi).

- În concluzie, reluă el, nu ştii să călăreşti. Asta e un dezavantaj. O să trebuiască să te învăţ din mers. Dacă nu ştii să călăreşti, ştii măcar să cazi?

- Bănuiesc că oricine ştie să cadă, zise Shasta.

- Vreau să spun, poţi să cazi şi să te ridici din nou, fără să plângi, şi iar să încaleci, şi iar să cazi, şi totuşi să nu-ti fie teamă să cazi din nou?

- O - o să încerc, zise Shasta.

- Sărăcuţul de tine, spuse Calul pe un ton mai blând. Am uitat că nu eşti decât un mânz. Las' că, în timp, scoatem noi din tine un călăreţ pe cinste. Oricum, n-o să putem porni la drum până nu se culcă cei doi din colibă, între timp, haide să plănuim ce avem de făcut. Stăpânul se îndrepta către nord, spre marea cetate Tashbaan, la curtea Tisrocului.

- N-ar trebui să spui: „Fie ca în veci să trăiască!"? îl întrerupse Shasta puţin şocat.

- De ce? zise Calul. Eu m-am născut în ţinutul liber al Namiei. De ce să folosesc graiul sclavilor şi al nerozilor? Eu unul nu vreau ca Tisrocul să trăiască în veci, şi apoi nici nu va trăi în veci, fie că vreau eu sau nu. Şi dacă mă uit bine la tine, văd că şi tu te tragi din nordul cel liber. De acum înainte, între mine şi tine nu vreau să mai aud vorbe din astea de robi! Şi acum să ne întoarcem la planurile noastre. După cum ţi-am spus, stăpânul meu era în drum spre nord, spre Tashbaan.

- Asta înseamnă că noi trebuie s-o luăm spre sud?

- N-aş zice, răspunse Calul. Vezi tu, stăpânul mă crede neghiob, ca toţi ceilalţi cai ai lui. Dacă aş fi fost un cal obişnuit şi m-aş fi trezit dezlegat, m-aş fi întors

Într-adevăr acasă, la grajdul meu şi la păşunea mea, înapoi la palatul lui, care se află cale de două zile spre sud. Acolo o să mă caute, cu siguranţă. Nici prin cap nu i-ar trece că m-aş putea îndrepta singur spre nord. Şi apoi, va bănui probabil că cineva din satul vecin l-a văzut călare, l-a urmărit şi m-a furat.

- Ura! exclamă Shasta. Atunci ne vom îndrepta spre nord. Dintotdeauna mi-am dorit să merg în nord.

- Nu-i de mirare, zise Calul. Chemarea sângelui care-ţi curge prin vine. Sunt sigur că te tragi din nord. Dar să nu mai facem atâta gălăgie. Cred că se vor culca în curând.

- Mă duc să văd, spuse Shasta.

- O idee foarte bună, zise Calul. Dar ia aminte să nu fii văzut.

Se făcuse mult mai întuneric acum şi mult mai linişte. Singurul zgomot era al valurilor care se spărgeau de ţărm. Dar era un zgomot pe care Shasta nu-l mai lua în seamă căci, de când se ştia, îl auzise zi şi noapte. Pe măsură ce se apropia, desluşea coliba ce părea cufundată în întuneric, îşi lipi urechea de uşa din faţă. Nu se auzea nimic. Se apropie de singurul geam al colibei şi, după câteva clipe, auzi sforăitul subţire şi atât de cunoscut al pescarului.

Dacă totul ieşea bine, nu avea să mai audă niciodată acest sunet. Ţinându-şi respiraţia şi simţindu-şi inima puţin grea, dar nu atât de grea pe cât era de bucuroasă, Shasta se îndepărtă prin iarbă înspre grajdul măgăruşului. Pipăi prin întuneric după locul unde se ţinea de obicei cheia, descuie şi găsi şaua şi căpăstrul Calului, care fuseseră încuiate acolo pe timpul nopţii. Se aplecă şi sărută măgăruşul pe nas.

- Îmi pare atât de rău că nu te putem lua şi pe tine, zise el.

- În sfârşit te-ai întors, spuse Calul când băiatul se înapoie. Începusem să mă întreb ce s-a întămplat cu tine.

- Ţi-am adus lucrurile din grajd, zise Shasta. Îmi spui cum să le pun?

Preţ de câteva minute, Shasta fixă atent şaua, cu grijă, ca să nu zăngăne bucăţile de metal între ele, în timp ce Calul îi dădea instrucţiuni: „Strânge chinga aia mai tare" sau: „Vezi că e o cataramă ceva mai jos" sau: „O să trebuiască să scurtezi mult scările." Şi când totul fu gata, Calul zise :

- Trebuie să avem frâu doar aşa, de ochii lumii, dar n-o să-l foloseşti. Leagă-l de oblâncul şeii: nu-l strânge prea tare, ca să-mi mişc capul în voie. Şi ţine minte: nu trebuie să-l atingi.

- Atunci, la ce slujeşte? întrebă Shasta.

- În mod normal, frâul se foloseşte ca să struneşti şi să conduci un cal, răspunse Bree. Dar cum în călătoria asta intenţionez să fiu eu cel care va conduce, te-aş ruga să-ţi ţii mâinile pentru tine. Şi mai e ceva. Nu accept să te ţii de coama mea.

- Dar dacă nu mă ţin nici de frâu, nici de coamă, atunci de ce o să mă ţin? întrebă Shasta puţin speriat.

- Din genunchi, îi zise Calul. Asta e secretul călăriei. Mă prinzi între genunchi şi strângi cât poţi de tare; stai drept, băţos chiar, în şa, cu coatele pe lângă corp. Şi, apropo, ce-ai făcut cu pintenii?

- I-am pus pe călcâie, bineînţeles, zise Shasta. Atâta lucru ştiu şi eu.

- Te poftesc să-i scoţi şi să-i pui în desagă. S-ar putea să-i vindem la Tashbaan. Eşti gata? Acum încalecă.

- Uuu! Eşti groaznic de înalt, icni Shasta după prima încercare nereuşită.

- Sunt doar un cal şi nimic mai mult, veni răspunsul. Dar, după cum încerci să te caţeri pe mine, ai zice că sunt mai degrabă o căpiţă de fân! E, aşa e mai bine. Acum îndreaptă-ti spatele şi ţine minte ce ţi-ăm spus despre genunchi. Şi când te gândeşti că eu, care am condus şarje de cavalerie şi am ieşit învingător la curse, am ajuns acum să duc în spate un sac de cartofi! Dar asta e! Şi-acum, hai să pornim, încheie Calul chicotind, dar fără răutate.

Şi astfel îşi începură cei doi drumul prin noapte. Cu mare grijă, însă. Mai întâi, Calul se îndreptă spre un mic pârâiaş care se vărsa în mare puţin mai la sud de coliba pescarului. Acolo avu grijă să lase în malul moale urme clare de copite, care păreau s*ă se îndrepte spre sud. Intrară apoi în apă, dar când ajunseră pe la mijlocul pulului, Calul se întoarse şi o porni în susul apei. Merseră tot aşa, îndepărtându-se de ţărm, depăşiră coliba şi intrară mai adânc în interior. Căutară apoi o porţiune cu pietriş, în care nu se puteau lăsa urme, şi ieşiră pe malul dinspre nord. Şi, de acolo, o porniră tot înainte, spre nord, la pas, până ce singurele repere ale lumii lui Shasta de până atunci - coliba, pomul singuratic, grajdul măgarului şi limba de pămănt - rămaseră mult în urmă, înghiţite de noaptea lăptoasă de vară. Urcară dealul şi ajunseră pe coama netedă - aceeaşi coamă care fusese dintot-deauna hotarul universului lui Shasta. De partea cealaltă, până unde puteau zări prin umbrele nopţii, se deschidea un ţinut întins, de pământ şi iarbă; un ţinut nesfârşit: sălbatic, singuratic şi liber.

- Ia te uită! exclamă Calul. Ce de loc! Numai bine pentru un galop. Ce zici, încercăm?

- O, nu, te rog, se rugă Shasta. Nu încă. Încă nu pot, te rog, Calule. Nici nu te-am întrebat cum te cheamă.

- Breehy-hinny-brinny-huuhy-hah, spuse Calul.

- E prea greu de pronunţat, zise Shasta. Pot să te strig doar Bree?

- Dacă mai bine nu se poate, bănuiesc că trebuie să accept, zise Calul. Pe tine cum te cheamă?

- Mă cheamă Shasta.

- Hm, zise Bree. Iată un nume cu adevărat greu de pronunţat. Dar ce spuneai de ideea unui galop? Dacă ai şti... e mult mai plăcut decât să mergi la trap, pentru că nu mai trebuie să te salţi şi să cobori tot timpul în şa. Ţine-te strâns cu genunchii şi priveşte drept înainte printre urechile mele. Nu te uita în pământ. Dacă simţi că aluneci, strânge mai tare din genunchi şi îndreaptă-te mai mult de spate. Eşti gata? Şi acum la drum ! Spre nord, spre Narnia!

Titus Popovici

S-a născut la 16 mai 1930 la Oradea, avându-i ca părinţi pe Augustin Popovici, funcţionar la PTTR, şi Florica Popovici (înainte de căsătorie, Ciupe), învăţătoare.
După absolvirea Liceului "Em. Gojdu" din Oradea, urmează cursurile Facultăţii de Filologie a Univ. din Bucureşti (1949-1953); încă din timpul studenţiei, este angajat ca inspector la Ministerul Artelor (în 1952), la Direcţia Teatrelor.
Terminând facultatea renunţă însă la această funcţie şi la oricare alta, hotărând să trăiască din scris. Publicase deja în cursul anului 1950, în Viaţa Românească, mai multe schiţe scrise în colaborare cu Francisc Munteanu, iar aceste schiţe apăruseră în 1951 şi sub formă de volum, cu titlul Mecanicul şi alţi oameni de azi.
Patru ani nu are voie să publice, din motive obscure. În 1955 tipăreşte o carte de proză scurtă numai a sa, Povestiri, care trece aproape neobservată. în acelaşi an însă publică şi romanul Străinul, construcţie epică de mari proporţii şi satiră plină de sarcasm - spre satisfacţia ideologilor epocii - a stilului de viaţă burghez. Talentul literar evident, dar şi receptivitatea faţă de ideologia oficială îl aduc pe tânărul autor în prim-planul vieţii literare. Şi mai oportun este considerat romanul Setea, apărut în 1958, în care Titus Popovici evocă apologetic momentul împroprietăririi cu pământ a ţăranilor întorşi din război (trecând sub tăcere faptul că ulterior acelaşi pământ le va fi luat cu forţa de autorităţile comuniste, în procesul colectivizării agriculturii).

Descoperind că în cinematografie poate câştiga mult mai mulţi bani, scriitorul se dedică în continuare, pe parcursul câtorva decenii, scrierii unor scenarii de film proprii şi ecranizărilor după romanele altor autori. Critica îl consideră pierdut pentru literatură. în 1970, când publică pe neaşteptate o nuvelă de o neobişnuită forţă epică, Moartea lui Ipu, este sărbătorit ca o persoană dată dispărută care s-a întors acasă. în scurtă vreme, însă, sărbătoritul "pleacă" din nou. Face carieră politică (şi avere), ajungând membru al CC al PCR. Se bucură discret de banii şi de poziţia sa, ducând o viaţă retrasă şi ocupându-se cu predilecţie, ca Sadoveanu pe vremuri, de citit şi scris, de pescuit şi vânătoare. în ultimii ani ai deceniului nouă, lucrează de altfel ca redactor, cu un program foarte lejer, la Revista vânătorilor şi pescarilor.

Trăieşte discret (şi epicureic) şi după 1989. în 1990 publică un scurt roman, Cutia de ghete, în care este descrisă cu umor negru starea de spirit a românilor din timpul dictaturii lui Ceauşescu. La începutul lui 1994 este adus temporar în centrul atenţiei de un interviu acordat lui Mihai Tatulici şi difuzat sub formă de serial de Tele 7 ABC. Pe parcursul interviului, Titus Popovici face dezvăluiri în legătură cu ceea ce se petrecea cu ani în urmă în culisele CC al PCR şi dă dovadă de luciditate (şi chiar de cinism) în aprecierea propriului său mod de viaţă dinainte de 1989.

Moare la 29 noiembrie 1994 în urma unui accident de automobil, pe raza judeţului Tulcea (conducătorul autovehiculului, un bătrân de şaptezeci de ani, scapă cu viaţă). Se spune că accidentul a avut loc chiar în momentul în care scriitorul încerca să împuşte, cu o armă de vânătoare scoasă pe geamul deschis de lângă el, un iepure de pe şosea. Circulă în acelaşi timp zvonul că Titus Popovici a fost redus la tăcere pentru că ştia prea multe despre nomenclatura comunistă.
Două romane de o valoare excepţională apărute postum, Disciplina dezordinii şi Cartierul Primăverii (Cap sau pajură) fac senzaţie, ca Moartea lui Ipu pe vremuri.



DISCIPLINA DEZORDINII
-roman memorialistic-
-fragment-

Capitolul IX

Conspiraţii rurale


Ascultam ascuns după colţul bătrânei clădiri a şcolii din Mişca:
- Doamnă învăţătoare, spunea plutonierul Gociman Iosif, şeful postului de jandarmi din comună, ar fi bine dacă domnişoru' Titi nu s-ar tot învârti pe la batoză.
- De ce? se sperie mătuşa Ecaterina. Zburdă cu neruşinatele?
- Nu, râse măruntul plutonier sufocat de gulerul uniformei albastre. Nu. Nu face fapte. Numai că...prea se aţine cu ăla, cu mecanicul.
- Cu Crişan? Mătuşa mea râse uşurată. Dumneata le iei pe toate în tragic, domnule plutonier. Mecanicul este un băiat serios. Un necăjit pe care l-au gonit ungurii din Ardealul nostru vremelnic cedat. Doar ştii prin câte a trecut.
- Tocmai că ştim! Şi plutonierul şopti apăsat: îi un comunist, doamnă! De aia afugit peste Feleac aici la noi. Nici ungurii nu-i rabdă, batîr că de la "belakunul" lor se trage bolşevismul. Ăştia, doamnă Catarină, se bate-n piept că ei n-au patrie! Avem informaţii. Eu, orişicum, îl ţin sub ochi. Dar însă n-aş vrea ca domnişoruâ Titi, care recitează la serbări poezia "Eşti schilav tot, un cerşetor te-ntorci acum acasă", de plânge şi bărbaţii în toată firea, să intre în vreo încurcătură. Ştiţi cum îi azi vremurile.
- Bine, încuviinţă mătuşa mea. Am să-i vorbesc.
Dar nu mi-a spus nimic. Era mulţumită că mă interesez doar de chestiuni mecanice şi nu mă tăvălesc prin clăile de fân cu cine ştie ce nemernică,scăpată de sub supravegherea ei de dăscăliţă, care nu înceta o dată cu terminarea celor 7 clase şi nici chiar după măritiş, în unele cazuri.
Noaptea "aria" părea un sătuleţ, răsărit din senin şi tupilat în întuneric. În umbra mirosind a pâine caldă, umbre grăbite se fugăreau printre stogurile înalte, se îmbrăţişau pe snopi, iar râsetele şi gâfâielile se pierdeau în duduitul monoton al batozei McCormick, care lucra ziua şi noaptea. În jurul maşinii roşii, înaltă cât o casă şi parcă apucată de tremurici, foiau mai cu seamă femei: bărbaţii erau pe front şi ele trebuiau să aibă grijă să nu le fure "şogârţii" la uium şi la predarea cotelor de război, să împingă snopii în gura nesăţioasă a batozei, gata să înhaţe un picior ori o mână, aşa cum se întâmpla în fiecare vară; altele stăteau la "scurgătoare", ţinând căscate gurile sacilor în care se vărsau boabele sticloase şi calde şi plesneau fără supărare peste mâna vreunui fecioraş, rătăcită sub fuste. Mucoşi de 14-15 ani se ţineau aţâţaţi: ei erau doar "mascurii" satului şi uneori câte unul era miluit la repezeală şi apoi muierea, asudată şi nemulţumită, îl împingea cât-colo, cu un râs din guşă: "Uită-te la el, la ce-i umblă mintea!".
Din când în când pe cerul negru bombăneau avioanele care aprovizionau fronturile partizanilor din Iugoslavia. Atunci mecanicul oprea batoza, felinarele oarbe erau stinse şi bătrânii îşi aminteau de celălalt război, pe care-l făcuseră la K und K Hadsereg. "Cu sârbu' să nu te pui! Sârbu-i omul dracului, mai bine crapă el decât să se lase călcat în picioare!". Şi povesteau cum, nu o dată, intrând în vreo casă de înnoptat, găseau vreo babă pe moarte, ghemuită sub pocroviţă. Puneau puştile într-un colţ, în piramidă, se aşezau să îmbuce şi, când cu gândul nu gândeai, bătrâna ţâşnea de sub pături cu un revolver în fiecare mână şi âi împroşca cu gloanţe. Până apucau s-o ţintuiască de salteaua de paie cu baionetele tot prindea să omoare sau să rănească unul-doi. Ce să mai zici de copilaşii zdrenşăroşi, cu ochii măriţi de foame, cărora un honved mai milos se oprea să le dea o bucată de pită ori o "coţcă" de zahăr, iar pruncul primea darul cu o mână şi cu cealaltă înfigea cuţitul în burtă. "Da, da, sîrbu-i omu' dracului! tuşea vreun bătrân, lovindu-şi pipa de tocul papucului în degete s-o deştepte. Iacă, amu-s patru ani de când nemţii nu-i pot pune jos. Şi or adus divizii multe, numa alpăniegheri care-s cel mai prim, ca la noi Vânătorii de Munte!"
- Păi, de, se auzea atunci o voce uşor cântată, tinerească şi timidă, da' vezi dumneata că Tito o declarat că după război împarte la partizani toate pământurile ălora de au şezut acasă şi n-au vrut să vină-n munţi,să lupte cz fasciştii! Bocotanii, de! Ca la noi... Uite de-o pildă feciorii dumetale, bace Sâvule, batâr că-s cât bivolii şed acasă şi călăresc muierile ălora de-s pe front din '41!
Cineva schimbă vorba:"Te pomeni că Tito ăsta nici nu-i popă, cum umblă vorba, ce o fi vreon comonist!".
- De bună seamă că este, spunea mecanicul batozei. Şi nu se ascunde! Îi chiar fălos pe chestia asta!
- Tot ce se poate, se ridica atunci din întuneric cineva, ţinându-se de şale. Ei cu ale lor, noi cu ale noastre. Hai, că ne prinde sfânta dimineaţă...
...

Nina Cassian

S-a născut într-o familie de origine evreiască (tatăl Ninei, I. Cassian-Mătăsaru, era un traducător cunoscut); avea apoi să se mute pe rând cu familia la Braşov, unde Nina Cassian intră la Liceul Principesa Elena, şi la Bucureşti, unde urmează cursurile Institutului Pompilian. Frecventează cercuri intelectuale de stânga şi intră la vârsta de 16 ani în organizaţia Tineretului Comunist, aflată atunci în ilegalitate, visând "să mântui lumea de toate antagonismele fundamentale dintre sexe, rase, popoare, clase etc." În paralel, primele ei încercări literare sunt generos încurajate de Tudor Arghezi şi Ion Barbu, ultimul fiind chiar îndrăgostit de tânara poetă.
Debutează editorial în 1947, cu volumul de versuri suprarealiste La scara 1/1. În urma unui atac ideologic lansat în ziarul Scânteia la adresa sa, începe să scrie treptat şi poezie proletcultistă. "După un ocol de aproximativ opt ani", cum singură avea să mărturisească, plin de avânturi naive şi compromisuri, începând din 1956 se întoarce la poezia autentică. Începe să scrie în paralel şi literatură pentru copii, atrasă de posibilităţile estetice ale evadării în fantezie şi candoare, precum şi două volume de "proză subiectivă", la persoana întâi. Realizează traduceri remarcabile din Shakespeare, Bertolt Brecht, Christian Morgenstern, Iannis Ritsos şi Paul Celan. Publică peste 50 de cărţi de poezie, eseuri şi proză, şi inventează o nouă limbă poetică, limba spargă. I se decernează în 1969 Premiul Uniunii Scriitorilor din România.

În 1985, Nina Cassian este invitată în Statele Unite ca visiting professor, în cadrul unei burse Soros, pentru a susţine un curs la New York University. După numai o lună află de arestarea şi uciderea în închisoare a lui Gheorghe Ursu, unul din prietenii apropiaţi, în al cărui jurnal confiscat de Securitate era menţionată "cu părerile mele politice, evident anticeauşiste". Ia hotărârea de a nu reveni în ţară. Imediat, apartamentul său din România este confiscat, iar cărţile îi sunt interzise şi retrase din biblioteci, până la căderea regimului Ceauşescu.

În Anglia îi apare volumul de versuri Call Yourself Alive şi, în Statele Unite, Life Sentence, traduceri reuşite ale volumelor din ţară, precum şi volumele inedite Take My Word for It!, Blue Apple şi Lady of Miracles, care se bucură de succes. Susţine recitaluri de poezie şi publică în reviste americane.
În prezent, poeta Nina Cassian trăieşte la New York, iar "proiectul major al vârstei şi vieţii" sale este scrierea memoriilor, oglindă a "anilor furaţi şi dăruiţi", proiect ale cărui prime două volume, Memoria ca zestre, s-au bucurat de un ecou important în ţară şi de numeroase cronici. În anul 1994 i se decernează "Leul literar" de către New York Library. În 2005 lansează la Institutul Cultural Român din New York al treilea volum memorialistic, Memoria ca zestre. Cartea a III-a.Prestigioasa editură americană Norton îi propune editarea poemelor sale scrise în limba engleză în cadrul seriei Selected Works, o performanţă pentru o poetă sosită din Estul Europei.
Poemele sale au apărut în revistele americane The New Yorker, Atlantic Monthly, New England Review şi American Poetry Review.


Aur şi umbră

Coastele mele ascund
o inimă sumbră.
Rămâi în aur rotund.
Nu intra-n umbră.

Nu deveni aproapele
unor zone funebre.
Rămâi pe clapele
dulcilor mele vertebre.

Pe coastele mele de soare,
acolo, rămâi,
pe suprafaţa strălucitoare
a mângâierii dintâi.

Din volumul
"Spectacol în aer liber - o altă monografie a dragostei",
Editura Albatros, 1961


Cearta cu haosul

Vizitatorii mei sunt:
un domn întrerupt la mijloc,
o doamnă continuă
şi fiica lor de tablă,
un profesor care predă brânză,
un asasin răcit, o droaie
de furnici necăsătorite,
un copac cu mustăţi,
o barză tânără,
un copil cu un picior de carton
şi trei ignoranţi ai legilor mişcării.

La sfârşit, apare
câinele de seară
care-i latră tare
şi-i pofteşte-afară.

Din volumul
"Cronofagie",
Editura Albatros, 1970


Muntele cu dragoste

Ce zgomot făceau pasărea şi ploaia!
În geam, în mîini, cerul mare spărgea!
Am supt covorul, rufele şi ce mai rămînea -
Noi amîndoi umpleam toată odaia.

Noi amîndoi. Era vînt. Nu era.
(Cine ţine minte? Cine vrea să mintă?)
Strîns ne-am ţinut ca un om în oglindă,
Unul în abruptul frig al altuia.

Mai plouă şi acum - auzi? - în grup de munţi.
(Brazi de apă neagră, coifuri de burgunzi)
Pasărea asurzitoare, ciocul de tablă
Crestează pe stîncă fosila ei slabă.

Unde sîntem acum? În gaura frunţii?
Fără noi doi, înnebunesc munţii!

Din volumul "La scara 1/1" (1947)


Zâmbind

Zâmbind cu umeri ascuţiţi,
cu părul, fără noimă încăierat la tâmple,
cu irişii albaştri-aurii
plin de tăcere, iată-te cum vii
şi te învecinezi cu mine.

Zămbind depun pe gâtul tău
sărutul înrudirii, şi mă îmbrac în seară
(în singurul veşmânt ce mi-a mai rămas)
şi tot zâmbind, tot fără glas,
întineresc a suta oară.

Din volumul
"Spectacol în aer liber - o altă monografie a dragostei",
Editura Albatros, 1961


Sărutul

Era iarnă-n păduri,
urşi albi - nămeţii
moţăiau în scorburi adînci.
Din negre şi crîncene crengi,
pădurea îşi suia pereţii.

Umblam, obosiţi de paşi
prin zăpada cea grea.
Lîngă noi străjuia
un copac, ca un cerb uriaş.

Gura ta pe-a mea s-a închis
şi o flacără mi-a lucit sub pleoape,
ca şi cînd, cu foşnet aprins,
o vulpe-ar fi trecut pe aproape.

Din volumul
"Spectacol în aer liber - o altă monografie a dragostei",
Editura Albatros, 1961

Eugen Ionescu

Tatăl său, Eugen Ionescu, român, era avocat, iar mama, Marie-Thérèse născută Ipcar, avea cetăţenie franceză. La vârsta de patru ani îşi însoţeşte familia în Franţa, unde va rămâne până în 1924. În copilărie Eugen Ionescu şi sora sa au simţit pe pielea lor drama destrămării căminului: mama a pierdut custodia copiilor, iar tatăl i-a readus pe amândoi copiii în România. În noua lor familie cei mici au fost supuşi la unele abuzuri fizice şi verbale, iar această traumă a marcat profund destinul artistic al scriitorului.
Marta Petreu susţine Marie-Thérèse Ipcar ar fi fost evreică, iar Florin Manolescu va relua această afirmaţie în capitolul consacrat dramaturgului din Enciclopedia exilului literar românesc. Fiica scriitorului, Marie-France Ionesco, a demonstrat însă cu acte că bunica sa, Marie-Thérèse, era de confesiune protestantă şi că nu este adevărată afirmaţia lui Mihail Sebastian din Jurnal că aceasta s-ar fi convertit la creştinism abia înainte să moară. Teza Martei Petreu era că tocmai acest amănunt al originii etnice l-ar fi împiedicat pe Eugen să se "rinocerizeze", într-o perioadă când colegii săi de generaţie cochetau deja cu ideile totalitare.

După ce mama sa a pierdut procesul de încredinţare a minorilor, copilul Ionescu şi-a continuat educaţia în România, urmând liceul la Colegiul Naţional Sfântul Sava din Bucureşti. Examenul de bacalaureat îl susţine la Colegiul Naţional Carol I din Craiova. Se înscrie la Facultatea de Litere din Bucureşti, obţinând licenţa pentru limba franceză. Terminând cursurile universitare în 1934, este numit profesor de franceză la Cernavodă; mai târziu este transferat la Bucureşti. În 1938 pleacă la Paris ca bursier. Acolo lucrează ca ataşat cultural al guvernului Antonescu pe lângă guvernul fascist de la Vichy. Tot acolo îşi scrie şi teza de doctorat "Tema morţii şi a păcatului în poezia franceză" pe care nu o va susţine niciodată. Numirea sa în postul de ataşat cultural la legaţia României din Paris se datorează politicii pe care Mihai Antonescu, ministrul de Externe a dus-o de a salva mai mulţi intelectuali români, trimiţîndu-i ca să lucreze în diplomaţie în ţările de care erau legaţi sufleteşte, pe filo-germani în Germania sau pe filo-francezi în Franţa. Activitatea politică a ataşatului cultural la Paris era însă minimală, Ionescu rezumîndu-se să traducă sau să faciliteze traducerea unor autori români contemporani sau să aranjeze publicarea lor în revistele literare franceze.
Primele apariţii ale lui Eugen Ionescu sunt în limba română, cu poezii publicate în revista Bilete de papagal (1928-1931) a lui Tudor Arghezi, articole de critică literară şi o încercare de epică umoristică, Hugoliada: Viaţa grotescă şi tragică a lui Victor Hugo. Volumul de debut e un volum de versuri şi se numeşte Elegii pentru fiinţe mici. Cele mai de seamă scrieri în limba română rămân eseurile critice, reunite în volumul intitulat Nu !, premiat de un juriu prezidat de Tudor Vianu pentru "scriitori tineri needitaţi". Desprindem deja o formulă a absurdului, cartea producând uimire, derută, comic irezistibil. Astfel, după ce atacă figurile majore ale literaturii române din acea vreme, Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Ionel Teodoreanu, Tudor Arghezi, Ion Barbu, Camil Petrescu pentru că nu ar fi creat o operă valabilă, Eugen Ionescu revine şi susţine că ar putea dovedi exact contrariul!

Întreaga operă ce va urma poate fi considerată ca un efort original şi reuşit de a desprinde din banalitatea contingentului sensul tragic şi absurd al existenţei, fatalitatea morţii, splendoarea şi neantul condiţiei umane.
Prima lui piesă de teatru, La Cantatrice Chauve ("Cântăreaţa cheală") a fost reprezentată la 11 mai 1950 la Théatre de la Huchette în regia lui N. Bataille, fiind primită cu răceală de public şi de critică. Piesa relua o alta, scrisă în limba română, şi intitulată Englezeşte fără profesor, publicată din nou în limba natală abia după 1990. Urmează o perioadă foarte fecundă, în care autorul prezintă, an de an, câte o nouă piesă. Sălile de teatru rămân goale, dar treptat începe să se formeze un cerc de admiratori care salută acest comic ivit din absurd, unde insolitul face să explodeze cadrul cotidian.
Teatrul cel mai de seamă al Franţei, La Comédie Française, prezintă în 1966, pentru prima dată, o piesă de Ionescu, Setea şi Foamea şi apoi piesa Regele moare. Anul 1970 îi aduce o importantă recunoaştere: alegerea sa ca membru al Academiei Franceze, devenind prin aceasta primul scriitor de origine română cu o atât de înaltă distincţie.
Opera lui Eugen Ionescu a constituit obiectul a zeci de cărţi şi sute de studii, teze de doctorat, colocvii internaţionale, simpozioane şi festivaluri. Criticii disting, în general, două perioade sau maniere ale teatrului ionescian. Prima cuprinde piese scurte, cu personaje elementare şi mecanice, cu limbaj aberant şi caracter comic predominant: Cântăreaţa cheală, Lecţia, Scaunele şi altele. A doua încadrează piese ca Ucigaş fără simbrie, Rinocerii, Regele moare etc., în care apare un personaj principal, un mic funcţionar modest sau rege visător şi naiv, cu numele de Beranger sau Jean. În aceste piese acţiunea şi decorul capătă importanţă, limbajul este mai puţin derutant şi comicul este înlocuit progresiv cu tragicul. Temele predominante sunt singurătatea şi izolarea, falsitatea, vacuitatea. Obsesia morţii este marea forţă motrice a operei lui Eugen Ionescu, de la moartea gândirii şi a limbajului la moartea neînţeleasă şi neacceptabilă a individului. Prin ce minune, atunci, geniul autorului creează în mod paradoxal comicul? Nici didactic, nici moralizant, antisentimental şi anticonvenţional, teatrul lui Ionescu este un teatru-joc, un joc adevărat, deci liber şi straniu, pur şi sincer, provocator, un lanţ pasionant, vertiginos şi în toate direcţiile. De fapt, comedia şi tragedia se împletesc necontenit: drumul luminos de comedie devine drumul spre întuneric, spre moarte.




SCAUNELE, Eugene Ionesco

Grete Tartler

S-a născut la 23 noiembrie 1948 la Bucureşti. A absolvit Facultatea de Limbi şi Literaturi Străine, secţia arabă-engleză, la Universitatea din Bucureşti, apoi Conservatorul "Ciprian Porumbescu".

Din 1976 a început să lucreze ca profesoară, apoi ca redactor la revista Neue Literatur. Din 1978 este membră a Uniunii Scriitorilor din România.

Din 1992 până în 2008 a lucrat în diplomaţie, ca ataşat cultural şi secretar I la Viena (1992-1995), la Direcţia Cultură din Ministerul Afacerilor Externe în 1996, ca ambasador la Copenhaga şi Reykjavík (1997-2001), ca ministru plenipotenţiar la Atena (2002-2006).

În prezent, este profesor asociat la Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative SNSPA din Bucureşti şi cercetătoare/colaboratoare la Centrul de Excelenţă „Paul Celan” al Universităţii din Bucureşti.


Siddharta

Poezia uneori mucedă, boantă,

alteori neastâmpăr şi adiere -

fii calea de mijloc, lăută perfect acordată:

nici absorbit de lume, nici singur.

Stelian ne povesteşte cum în primul război mondial

trebuiau strânse la aceeaşi intensitate

spiţele unor aripi de avion:

neavând aparate,

românii chemaseră un lăutar.

Au zburat avioanele, unele cu folos, altele în zadar.

Dar lăutarul?

Nimeni nu ştie cum îl chema.

Poate-a murit sub bombe, sub mărul

care înflorise pe când acorda.


Lacul

Îngheţat scânteie lacul. E Sfântul Ion

şi Ioanna pregăteşte masa – bulbii de lotus, ouăle lumii.

Până atunci ne-a trimis să încercăm gheaţa

destul de tare, prin care transpar

rădăcinile ca nişte semne din cartea

pe care încerc să o descifrez .

Şi Geo Bogza a fost în China,

el a adus aceşti lotuşi care au împânzit apa,

încât vara nici barca nu trece.

Acum, cioturi negre prin pagina albă.

Cobor neîncrezătoare,

lumina sub talpă alunecă,

cer sprijin,

sprijin mi-e fiinţa la ceea ce sprijin nu are.

Ioanna deschide fereastra, aburii, focul -

poate hotar, însă leagă ce n-are hotare.

Ne cheamă în casă.

Gustoase sunt zilele care-au rămas,

şi iepurele lunii şi broasca ţestoasă.


Qasida

Mikarrin mifarrin muqbilin mudbi‘in ma‘an

scandez despre calul în alergare -

Sângele udă deşertul, consoanele.

Gălbenuşul pământului de cer se separă.

Templul, o arenă părăsită.

Uitat, cuţitul de jertfă

Şi în cuţit o sclipire

şi pe cer guri de aur

şi în cerul gurilor de aur

alte guri de aur

Toate strigându-mă


Puls (în Murnul serii)

La Ierusalim am văzut un soldat cumpărând

o carte pentru copii,

un poştaş scăpat de toţi câinii din drum

dar muşcat de un băieţel;

la Atena, o femeie-aruncându-se

înaintea trenului

când lumea grăbea spre Olimpiadă

(şi toţi strigau: vai şi of,

tocmai acum şi-a găsit!);

în China, o gospodină

împrumutând câte-o oală de la vecină

cu promisiunea s-o dea înapoi

într-o altă viaţă.

Acestea şi multe altele se înşiră în urma mea:

sunt ca armata lui Darius adunând pământenii

de pe unde-a trecut -

care şi vite ca un nor de praf pe de laturi

(altminteri cu ce ne-am hrăni?)

mirosuri de animale, tămâie şi mirodenii,

cămile, monede şi praf.



Şi totuşi războiul n-a avut loc.

Şi nu s-a dovedit că există moarte.

Iar eu îmi scot mănuşa, învelişul de scoică,

teaca de sabie, şi-ţi întind mâna.

Caravana e tot mai departe.


Zeiţa

Legată la detectorul de minciuni, recunosc:

Am minţit că zeiţele

au nevoie de accesorii magice

că machiajul adânceşte privirea

şi straiele dezvăluie grandoarea

L’élégance sans nom de l’humaine armature

părăsind tomuri şi prăfuite prescrieri

pentru fericirea la îndemnă, la îndeinimă,

înotând într-un strop de apă:

Ce a câştigat neînţeleptul, ce a pierdut înţeleptul

Dar n-am vorbit celor

pe care nu-i pot salva,

n-am răspuns pădurii

cu miile ei de scrisori, frunze moarte

nu m-am oprit într-un fluier de salcie

am dat brusc de perete uşile-n magazia unui florar

am fost ţintă celor

pe care-i învăţ să tragă cu arcul

André Gide

S-a născut la 22 noiembrie 1869, la Paris. A fost unicul fiu al lui Paul Gide şi al soţiei sale, Juliette Rondeaux. Tatăl său se trăgea dintr-o familie de hughenoţi din sudul Franţei, mama sa, de ascendenţă normandă, chiar dacă crescuse şi fusese educată în religia protestantă, aparţinea unei familii Romano-catolice, stabilită la Rouen. Când Gide a împlinit 8 ani a fost trimis la Şcoala Alsaciană din Paris, dar educaţia sa a fost întreruptă de atacuri de natură nevrotică. După moartea prematură a tatălui său în 1880, mama sa a preluat frâiele educaţiei sale, a fost dat pe mâna unei guvernante indiferente şi a unor institutori. În perioada cât a locuit în Rouen Gide s-a ataşat puternic de verişoara sa, Madeleine Rondeaux.
Gide s-a întors la Şcoala Alsaciană pentru a-şi pregăti examenul de bacalaureat, şi după ce l-a trecut în 1889, şi-a dedicat viaţa scrisului, muzicii şi călătoriilor. Prima sa operă a fost un studio al unei tinereţi neliniştite intitulat Les Cahiers d’André Walter (1891) (Caietele lui André Walter). Scris la persoana întâi, ca majoritatea operelor sale de mai târziu, ea împrumută elementele confesiunii, cea care avea să-i aducă lui Gide faima care l-a consacrat.

În anul 1891 un coleg de şcoală, scriitorul Pierre Louÿs, l-a introdus în cercul După-Amiezelor de Marţi, patronat de poetul simbolist Stéphane Mallarmé iar pentru o vreme opera sa a fost influenţată de ideile curentului simbolist. Operele sale Traité de Narcisse (1891) (Narcis), Le Voyage d’Urien (1893) (Călătoria lui Urien), şi La Tentative amoureuse (1893) (Tentativa dragostei) aparţin toate acestei perioade. În 1893 Gide întreprinde prima sa călătorie în Africa, sperând că va scăpa astfel de restricţiile impuse de o severă educaţie protestantă. Contactul său cu lumea arabă l-a ajutat să se elibereze de convenţiile sexuale şi culturale ale epocii victoriene, recunoscută pentru puritanismul său excesiv. A rezultat o revoltă in statu nascendo împotriva propriilor înclinaţii homosexuale, existente la modul latent.
Poemul în proză Roadele pământului (1897) reflectă eliberarea sa din angoasele păcatului şi acceptarea propriilor impulsuri, indiferent cât de neconvenţionale ar fi fost acestea. Cu toate acestea, după întoarcerea la Paris, relaxarea aceasta s-a pierdut total, căci scriitorul s-a întors în saloanele pariziene, extrem de "înţepate". Va satiriza acest mediu în povestirea Paludes (Mlaştini) (1894) - o minunată parabolă a animalelor, care, deoarece locuiesc în peşteri întunecate sfârşesc prin a-şi pierde vederea şi a orbi. În 1894 Gide s-a reîntors în Africa de Nord unde a întâlnit cuplul format din Oscar Wilde şi Lord Alfred Douglas, care l-au încurajat să-şi recunoască homosexualitatea ascunsă cu mare grijă. A fost rechemat în ţară din pricina bolii mamei sale; aceasta a murit în luna mai 1895. În luna octombrie 1895 Gide s-a căsătorit cu vara sa Madeleine, care anterior îi refuzase cererea în căsătorie. În 1896 a fost ales primar al comunei La Roque - era în acel timp, la doar 27 de ani, cel mai tânăr primar francez. Deşi şi-a luat misiunea în serios a reuşit să termine Fructele pământului în 1897 şi nu a avut prea mare succes, deşi după cel de-al doilea război mondial a fost considerat cel mai influent dintre textele autorului. Se pare că generaţia de cititori se schimbase iar modul de valorizare a textului era diferit.
Cu Prométhée mal enchaîné (1899) (Prometeu rău înlănţuit), Gide se întoarce la stilul său satiric din Călătoria lui Urien şi Mlaştini, care constituie ultima încercare de a descoperi valorile individuale. Operele scrise în această perioadă fac parte din zona cea mai bogată în sensuri a creaţiei sale. L'Immoraliste (1902) (Imoralistul), La Porte étroite (1909)(Poarta îngustă) şi La Symphonie pastorale (1919) (Simfonia pastorală) reflectă încercarea lui Gide de obţine armonia în familia sa şi de studiere a relaţiilor interumane. Ele marchează şi un pas semnificativ în privinţa interesului pentru problemtica psihologică. Imoralistul şi Poarta îngustă au fost scrise sub forma unor proze, cărora Gide le dă numele de "récit" adică în aparenţă povestiri de o simplitate studiată dar foarte ironice în care un narator la persoana întâi revelează ambiguităţile morale înnăscute ale vieţii cu ajutorul unor amintiri. În aceste opera Gide realizează nişte capodopere ale construcţiei clasice şi foloseşte un stil pur, foarte simplu. În viaţa sa în această perioadă Gide trece printr-o perioadă de angoasă şi de adânci suferinţe sufleteşti.
Deşi dragostea pentru Madeleine i-a oferit ceea ce el numea "orientarea sa mistică", s-a descoperit a fi incapabil de a avea o relaţie apropiată şi permanentă cu aceasta, de a-şi reconcilia dragostea cu setea lui permanentă de libertate şi cu pornirile sale interioare sau cu setae sa insaţiabilă de experienţe noi. Les Caves du Vatican (1914) (Pivniţele Vaticanului) marchează tranziţia la a doua fază a carierei lui Gide. El a numit acest text o şotie, prin care desemna o operă satirică ale cărei personaje cam nebunatice sunt tratate în maniera unei farse în interiorul unei structuri narrative absolute neconvenţionale. Aceasta a fost de altfel prima sa operă cu caracter anticlerical.
La începutul anilor 1900 Gide a început să fie cunoscut şi în calitatea sa de critic literar şi de eseist şi în 1908 s-a aflat printre oamenii de cultură care au fondat faimoasa revistă literară La Nouvelle Revue Française, cea care a dat contur şi personalitate literaturii franceze până la declanşarea primul război mondial. În jurul revistei s-a creat o adevărată emulaţie şi a apărut şi editura N.R.F., care publica literatură franceză contemporană şi care avea să se transforme în prestigioasa editură Gallimard. În timpul războiului Gide a lucrat la Paris, iniţial pentru Crucea roşie, apoi într-o casă de convalescenţă pentru soldaţi, iar apoi a adăpostit în casa sa refugiaţi de război. În 1916 s-a reîntors la Cuverville, casa sa după căsătorie şi s-a reapucat de scris. Războiul i-a amplificat dramele interioare şi în 1916 începuse deja să scrie un al doilea Jurnal (publicat in 1916 sub titlul Numquid et tu?) în care a înregistrat căutarea sa permanentă a lui Dumnezeu. În final, incapabil să iasă din această dilemă, exprimată prin declaraţia "Catolicismul este inadmisibil, protestantismul este intolerabil, dar cu toate acestea mă simt creştin până în măduva oaselor"), s-a hotârât să-şi construiască o etică proprie, prin care să trasforme simţul vinovăţiei în Eul său cel mai profund. Acum, din dorinţa de rupe orice legătură de trecut, şi-a început autobiografia intitulată, Si le grain ne meurt (1926) (Dacă totul moare), o naraţiune a propriei sale vieţi, din copilărie până în epoca acestei maturităţi creatoare. În 1918 amiciţia cu tânărul Marc Allégret a produs cea mai serioasă criză din căsnicia sa, în care soţia sa într-un atac de gelozie a distrus cea mai dragă posesiune a lui Gide, scrisorile trimise ei în perioada lor de corespondenţă îndrăgostită.
După război tumultul său sufletesc s-a mai liniştit şi scriitorul a început să capete figura liniştită din pozele realizate la bătrâneţe. A luat decizia să-şi admită diferenţa şi a scris în 1918 Corydon (un dialog Socratic în apărarea homosexualităţii, anunţat încă din autobiografia sa). Publicarea lui Corydon în 1924 a fost dezastruoasă iar Gide a fost atacat chiar şi de cei mai apropiaţi dintre prietenii săi. Gide a scris în această epocă singurul său roman recunoscut ca atare de scriitor, Les Faux-Monnayeurs (1926) (Falsificatorii de bani). El înţelegea prin asta că prin scop, dimensiuni şi intenţii naraţiunea aceasta era diferită de celebrele sale şotii. E o construcţie complexă şi intricată în care rudele sau profesorii unui grup de adolescenţi exercită atitudini corupătoare, atât în săli de clase cât şi în exteriorul lor. Falsificatorii de bani reia toate temele preferate ale lui Gide printr-o progresie de scene, prin care acesta dorea să exprime structura fracturată a unei zile reale.
În 1925 Gide călătoreşte din nou în coloniile franceze din Africa ecuatorială. La întoarcere va publica Voyage au Congo (1927) (Călătorie în Congo), în care critic dur politica Franţei coloniale. Gide se implică activ în politică iar umanismul său se manifestă prin aceste luări de poziţie în favoarea celor obidiţi. Pentru un timp va crede şi în comunism, în 1936 va vizita Uniunea Sovietică, şi, deşi se declară iniţial încântat de cele văzute va reveni asupra impresiilor iniţiale în alte două cărţi, în care îşi exprima deziluzia faţă de Stalinism, şi anume în volumele Retour de l'U.R.S.S. (1936) (Întoarcerea din URSS) şi Retouches à mon retour de l'U.R.S.S. (1937) (Post-scriptum la Intoarcerea din U.R.S.S.).
În 1938 soţia lui Gide, Madeleine, a murit. După o lungă perioadă de separare, boala ei îi reduce împreună. Pentru scriitor ea fost marea sa dragoste. Odată cu izbucnirea celui de-al doilea război mondial, Gide a început să aprecieze valorile tradiţionale şi să aprecieze trecutul. Din 1942 şi până la sfârşitul războiului Gide va locui în Africa. Aici scrie piesa de teatru Tezeu, a cărei intrigă simbolizează chiar această întoarcere a lui Gide către trecut, căci Tezeu se poate reîntoarce la Ariadna doar pentru că este agăţat de firul subţire al tradiţiei. În iunie 1947 Gide a obţinut primul său titlu onorific, cel de doctor în litere la Universitatea din Oxford. În acelaşi an, în luna noiembrie, i se acordă Premiul Nobel pentru literatură,„pentru scrierile sale pline de înţelegere şi semnificative din punct de vedere artistic, în care problemele şi condiţia omului au fost înfăţişate cu o cutezătoare dragoste de adevăr şi o subtilă intuiţie psihologică”. În 1950 va publica ultimul volum din Jurnal, o înregistrare a vieţii sale din 1889 şi până la vârsta de 80 de ani. Jurnalul acesta, cu peste un million de cuvinte este o naraţiune în care a înregistrat experienţe, impresii şi crize morale, pe o perioadă care depăşeşte 60 de ani şi constituie un document de o bogăţie sufletească extraordinară. După publicarea sa Gide a renunţat complet la scris.
Gide a militat pentru cunoaşterea de sine şi sinceritate iar această credinţă a fost îmbogăţită de umanismul său şi de apelul continuu la toleranţă pe care l-a susţinut prin intermediul întregii sale opere. Deşi a fost o figură literară nu lipsită de controverse în plan biografic, Gide a fost considerat un spirit revoluţionar, care a sprijinit deschis calea libertăţii individuale şi a sfidat principiile moralităţii înguste, mic burgheze.
Încă înainte de moartea sa a fost recunoscut în unanimitate drept un umanist şi un moralist în descendenţa vechii tradiţii a moraliştilor francezi din secolul al XVII-lea. Caracterul nobil şi puritatea şi înălţimea stilului său i-au asigurat un loc în Panteonul literaturii franceze, dar şi universale din toate timpurile.



JURNAL, VOL.I
- fragment -


Jurnal 1895

20 iulie, ora 3 dimineaţa

Scularea. Dumnezeu este cel care trebuie să aştepte cel mai puţin. Poţi să te scoli oricât de devreme, deja simţi viaţa învârtindu-ţi-se dimprejur.
Trei sferturi din viaţă se scurg pregătind fericirea; însă nu trebuie să crezi că, pentru aceasta, cel din urmă sfert se scurge trăind plăcerea. Prea te-ai deprins cu acest soi de pregătiri şi, când ai isprăvit să te pregăteşti pentru tine, te pregăteşti pentru ceilalţi; în aşa fel încât clipita prielnică este amânată până dincolo de moarte. Iată de ce ai atâta nevoie să crezi într-o viaţă veşnică. O mare înţelepciune ar fi să pricepi că adevărata fericire nu are nevoie de pregătiri; sau cel puţin nu are nevoie decât de una intimă.
Omul se descurcă de minune în a pune obstacole dinaintea fericirii sale; cu cât e mai puţin în stare să îndure nenorocirea, cu atât e mai apt să şi-o îmblânzească, pare-mi-se. (Încă o dată, vorbesc despre ceilalţi oameni, căci eu am găsit întotdeauna că e foarte simplu să fii fericit, pentru că mi-am procurat fericirea întotdeauna cu totul independent de lucruri.
Oamenii sunt nefericiţi din lipsă de credinţă sau din egoism. Însă cum să-i faci să priceapă asta? Că un suflet care se socoate deopotrivă religios şi nenorocit este o găselniţă formidabilă. Şi înţelegem că, de multe ori, creştinismul însuşi duce la asta; şi încă printr-o formă foarte nobilă, care ia în considerare mai ales solidaritatea suferinţei întru Hristos. (Evanghelia după Ioan nu duce, totuşi, nicicum la asta).
Extrem de puţine suflete înţeleg că te poţi lecui de egoism printr-o altă iubire decât prin aceea pentru alte fiinţe (altfel spus, prin iubirea neprihănită faţă de Dumnezeu).
Păcatul este rău mai cu seamă prin grozăvia sau plăcerea pe care ţi-o lasă în ceea ce-l priveşte.
Acţiunile noastre se lipesc de noi precum flacăra de fosfor. E adevărat că ele ne dau strălucire, dar în funcţie de epuizarea noastră.
Poţi pricepe asta? Orice senzaţie are o prezenţă nemărginită.
Să înlături din tine ideea de merit. E o poticneală teribilă pentru spirit.
Ca să mai uit niţel de preocupările mele trecătoare, citesc eseul lui Rod despre Goethe. Nimic nu mă va fi calmat în viaţă aşa cum a făcut-o contemplarea acestei figuri ilustre. (În rest, articolul lui Rod este slab).
Patriotismul nu aduce nimic bun, pare-mi-se, decât deşertăciunea emulaţiei pe care o dă câtorva spirite, altfel prea adormite.
Să înlături ideea meritului celui mai mare sau mai mic. Admiraţia pentru ceilalţi este astfel micşorată; dar şi cea pentru tine însuţi, ceea ce e bine. Şi sporeşte în aceeaşi măsură cea pentru Dumnezeu, adică pentru frumuseţea însăşi a acţiunii, dincolo de greutăţile întâmpinate; aşa cum ai admira o operă de artă. De altminteri, orice acţiune frumoasă trezeşte invidii; în loc să o feliciţi, aş înţelege dacă ai invidia-o.
Să ajungi să faci din datorie ceea ce un altul ar fi făcut din iubire. Iubirea de Dumnezeu trebuie să domine întotdeauna iubirea oamenilor.
Să eviţi regretul morţilor de îndată ce se transformă în milă faţă de tine însuţi.
Căci tu nu regreţi moarta, ci fericirea pe care tu o simţeai de a fi fost iubit de ea.
Nobleţea cea mai înaltă din viaţă nu se cucereşte prin iubirea de ceilalţi, ci prin iubirea faţă de datorie.
Ceea ce în mod curent poartă numele de poezie este ceva slab şi mediocru. Sentimentalismul este o înfocare răsturnată. Sentimentalismul este întotdeauna jalnic; el slăbeşte sufletul sau revelează un suflet slăbit. Te lecuieşti de asta prin sentimentul datoriei, prin orgoliu şi printr-un egoism superior. Milostenia (pietà) nu face parte din sentimentalism, precum niciuna dintre „virtuţile angelice”.
Pentru că nu le-ai cruţat viaţa decât celor care s-au purtat cum trebuie, te-ai condamnat, o, Spartă, să întreţii numai fiinţe stupide.
Câţi poeţi, filosofi, artişti de toate soiurile nu ţi-ai fi descoperit, poate, precum în toate cetăţile Eladei, de-ai fi cruţat viaţa tuturor celor care păreau în ochii tăi infirmi întrucât nu te uitai decât la trupurile lor?

File de călătorie (1895-1896)
I
14 decembrie 1895
Alergare pe culoarele care unesc Oficiile de la palatul Pitti; formidabilă galerie Palatină. Chipul junelui din stânga, în Concertul lui Giorgione, este de o substanţă fermecătoare. Toate tonurile se confundă aici, contopite – pentru a da fiecărui loc de pe pânză o culoare nouă, neştiută, unică – şi atât de intim unite, că nu mai poţi să înlături nimic şi nici să adaugi nicio tuşă; privirea urmează fruntea, tâmpla, uşoara apropiere a părului, fără a sesiza nicio linie de sutură; pare un smalţ topit, întins pe pânză încă lichid.
În faţa lui, nu te mai gândeşti la nimic altceva; ceea ce este caracteristic unei capodopere: să fie exclusivă; să facă astfel încât orice altă formă de frumuseţe să fie considerată inferioară.

15 decembrie
Viale dei Colli, San Miniato, pe vremea cea mai minunată. Un cer când acoperit, însă plăcut, când aproape azuriu cu totul, care se colorează către seară din pricina brumei abundente; tot oraşul se topeşte într-o etuvă de aur; acoperişurile sunt de culoarea porumbei; domul şi clopotniţa sa, turnul de la Palazzo Vecchino domină; colinele par departe; înaltul munte din faţa Fiesolei se impune. Admirabilul Arno, din loc în loc, apare la intrarea şi la ieşirea din oraş. Soarele apune, înecând în măreţie domoală şi voalată tot ce vedem de pe terasele de marmură din ţintirim – într-o încadrare de chiparoşi mortuari, aproape negri, sobri şi aşa cum se cuvine pentru Florenţa.

16 decembrie
Plouă. Îi scriu lui Athman şi altora. Oră de italiană. Nimic mai interesant decât să înveţi.
Ieri seară, acel tânăr englez aşezat la masa comună, scriind pagini de jurnal într-un caiet gros şi-aproape plin, îşi arăta dorinţa de a vorbi cu mine. Având-o pe Medeleine ca interpret, am putut schimba câteva fraze.
Citit în Taine povestioara lui Boeţiu, despre fabula lui Orfeu etc.

23 decembrie
Un guturai ne reţine în casă zilele astea. Abia câţiva paşi pe-afară, prin ploaie sau ceaţă. Lecturi. Ore de italiană. Cum-păr Carducci . M. Bertini vine zilnic. Citesc puţin din istoria Italiei din manualul consistent al lui Zeller . Îmi imaginez, în stilul unei poveşti de Voltaire, un Promethée mal enchaîné. Traversat o proastă perioadă, de voinţă desfrânată şi suferindă.
Frumoase coline pe malurile fluviului Arno, de la San Mini-ato la cele care se află faţă în faţă cu Cascine. Le reţin tot mai bi-ne liniile de uşoară sobrietate şi tonurile de verde şi de cenuşiu.
Îmi place, de pe malul fluviului Arno, să privesc îndelung valul puternic pe care îl produce apa în vâltoarea barajului; barajul vine oblic pe fluviu, în aşa fel încât apa se adună mai mult într-o parte; este o opritoare lipită de zid, care îşi macină propria albie; apa trece gâlgâind atunci peste ea în elice, imobilizând forma unui val. Grozav e să priveşti forma aceasta fixată, pe care o traversează o materie evanescentă şi fluidă. În mare, dimpotrivă, picătura de apă rămâne nemişcată, sau cel puţin îşi găseşte locul, ceea ce se mişcă fiind numai forma valului.
O mică ecluză alături, sub o înaintare în arcadă şi care formează pe fluviu un soi de balcon pe care îmi reazem coatele; ecluză în scară, îmi închipui, pentru bărcile mici, – şi după cum este deschisă sau închisă, linia talazului este modificată.
Apa este întotdeauna galbenă, argiloasă, dar fără niciun vârtej, nicio spumă la suprafaţă; curge iute prin baraj, pe un plan aproape brusc înclinat, neted, fără niciun impediment, dintr-o bucată şi regulat. E o lunecare.
Arno deja scade mult şi în dimineaţa asta au apărut iar căutătorii de nămol şi de nisip – mlăştinari care îşi umplu bărcile plate cu lopeţi de lut strânse din albia şi din taluzurile joase ale fluviului.
Alaltăieri, către sfârşitul nopţii, s-a iscat o furtună violentă; vijelie, grindină, fulgere uimitoare şi tunete asurzitoare – nimic nu lipsea, nici măcar ploaia de clopote de dinaintea
Crăciunului care au început să dăngănească, către revărsatul zorilor, complet înnebunitoare în teribila furie a furtunii, şi al căror sunet părea angelic în zori.
De cum te trezeai, părea că vezi un cer de azur spălăcit; nouri, nouri – un cer de dramă şi de potop.
Ieri, am visat că zburam şi (cum mi s-a mai întâmplat o dată) că urcam prea sus, de nu mai puteam coborî la loc; sforţări urieşeşti, ca să revin pe pământul care se vedea departe sub mine şi încă şi mai asemănătoare – angoasa – că nu mai recunosc locul de unde am plecat – ameţeală. Să te trezeşti îngrozit şi bolnav.
Dar ăsta nu e totuşi un coşmar în toată regula. De vreo zece sau doisprezece ani nu cred să mai fi avut vreunul. Bolnav, la Montpellier, la Lamalou, visam urât aproape în fiecare seară.
Ieri, plimbare la Cascine; soare prea arzător şi umiditate năucitoare a primăverii; cred că o să înceapă să mijească frunzele. Mergând pe malurile fluviului Arno, dai peste nişte trestii minunate care îl despart de drum; pe cealaltă parte, o lizieră tăiată, dominată uneori de nişte stejari uriaşi; nişte stejari uriaşi şi verzi, masivi, tăiaţi parcă cu sfoara şi care dau pe dinafară, aplecându-se pe alee.

26 decembrie
Azi dimineaţă, la muzeul Santa Maria dei Fiori şi la Muzeul Naţional. Privesc mai cu seamă Donatello, care îmi place cel mai mult dintre toţi. La această expoziţie a lui, opere originale sau mulaje, simţi o atât de extraordinară şi victorioasă luptă împotriva tradiţiei antice... Preferinţă uimitoare pentru corpul omenesc şi înţelegere stranie a formelor copilului. Acest Amoraş, cu un picior pe jumătate ridicat deasupra unui şarpe pe care celălalt îl sfarmă – picioarele scurte încă îndoite, deformate de nădragii legaţi prost, care îi cad şi îl descoperă pe jumătate, cu cingătoarea rămasă în dreptul pântecului – ca pentru o înfloritură ornamentală; gestul stângaci şi fermecător al mânuţelor sale ridicate.
Nuditate împodobită a Davidului său; desfătarea cărnii; camuflare a muşchilor îndărătul osaturii şi expresiei de ansamblu; scofâlcire, vigoare – partis pris etc. Să te întorci aici ca la studiu.
Mino da Fiesole 1431 – 1484.
Luca della Robbia 1400 – 1482.
Donatello 1386
Ghiberti.
Brunelleschi.
Verrocchio 1435 – 1488.
Cellini.
Michelangelo 1475 – 1564.

27 decembrie
Azi dimineaţă, am fost să citesc gazetele în cabinetul de lectură. La dus şi la întors, mă opresc fără doar şi poate în faţa barajului fluviului Arno, privind valul modificat de puterea mai mare sau mai mică a apei. Apele scăzute i-au lăsat pe culegătorii de nisip să-şi facă din nou treaba.
După dejun, vizită la Academia de Arte Frumoase. Privit mai ales operele lui Fra Giov. Angelico, a cărui viaţă tocmai o aflăm din conferinţa lui Diego Martelli.
Îngrozitoare perioadă de voinţă destinsă şi semi-vertij moral.

Fra Beato Angelico 1387 – 1455.
Lorenzo Monaco 1370 – 1425.
Gentile da Fabriano 1370 – 1450.
Benozzo Gozzoli 1420 – 1498.
Bigordi Domenico Ghirlandaio 1449 – 1497.
Botticelli 1447 – 1510.
Lorenzo di Credi 1460 – 1537.
Bigordi Rodolfo Ghirlandaio 1483 – 1561.
L. d. Vinci 1452 – 1519.
André del Sarto 1487 – 1534.
Luca Signorelli 1447 – 1532.
Piero di Cosimo 1462 – 1521.

28 decembrie
Văzut azi dimineaţă Roberto Gatteschi, care îmi vorbeşte de dorinţa sa de a fonda o revistă internaţională, despre volumul său de versuri, şi de un altul, de romanul său.
Ar dori o prefaţă de Coppée, de altminteri el este inteligent şi, dacă vorbeşte despre Coppée, e limpede că este prost instruit. La Paris, el ar face fără doar şi poate parte din Mercure...
Când îi vorbesc despre autorii francezi pe care îi cunoaşte, el îi enumeră pe Daudet, Coppée, Bourget, Zola.
Luat dejunul la restaurantul Donay, pe urmă vizitat capela familiei de Medicis şi galeriile Oficiilor, unde scriu aceste rânduri în faţa Naşterii lui Venus a lui Botticelli. Privit mai ales operele lui Fra Angelico; mă interesează mai mult cei de la Academie; Lorenzo di Credi – Venus a sa, pe fond negru.
Privit operele lui Rafael din tribună; umbrele constau cel mai adesea pentru el într-o simplă întunecare a părţilor luminate şi nu au vreo calitate deosebită; agreabilul modelului se trage mai cu seamă din oroarea de a brusca, din necesitatea de a rotunji fără a ascunde contururile; perfecţiunea cere să se obţină atunci o trecere delicată de la clarul cel mai puţin clar până la obscur. Nu are nimic din perfecţiunea căutată de colorist – veneţian sau spaniol, olandez sau englez – tot mai neliniştit, mai greu de cercetat şi mai discutabil. Giorgione, adesea încă şi mai abitir decât Tiţian, a pictat fiecare trecere cu o culoare care pare deosebită, unică, deşi de o calitate mereu reunită şi care se regăseşte numaidecât la cea de lângă ea.
Dinaintea unui tablou, îmi vine foarte rar ideea să scriu; ar trebui să caut critici şi asta nu-mi stă în fire, fire care socoate că înveţi mai puţin din a-ţi mărgini admiraţia decât din a o educa pentru a-ţi garanta exaltarea; astfel încât munca mea în faţa unui tablou, inconştientă sau nu, se rezumă la constatarea frumuseţilor.

29 decembrie
Santa Maria Novella. Ghid nesuferit, ale cărui indicaţii fac tablourile să crape. Nicio emoţie. Nu înţeleg prea bine înflăcărarea pentru capela Spaniolilor. Aici, totul este straniu, dar nu ieşit din comun. Povara construcţiei a fost depăşită doar cu preţul frumuseţii.
Fresce preţioase, şi deja baroc împodobite, dar cu o graţie rafinată, în capela din dreapta stranei. Sunt opera lui Filippino Lippi; la dreapta, un dragon exorcizat; la stânga, o înviere (istoria lui Ioan Evanghelistul). Extrem de plăcut chipul tânărului pe care îl doboară suflul dragonului. Foarte frumos grupul dimprejurul său – regele negru... Şi un grup frumos de femei în scena învierii; dar frescele astea nu au valoarea minunatelor fresce ale lui Ghirlandaio care umplu capela centrală.
După dejun, tânărul Roberto Gatteschi vine să mă vadă şi ieşim împreună. Îmi vorbeşte despre romanele pe care vrea să le scrie şi le zice tare bine.

...

Selma Lagerlöf

S-a născut în Mårbacka (Värmland) la 20 noiembrie 1858. Tatăl ei, locotenentul Lagerlöf, era vesel, activ, sociabil, cu o fantezie bogată, îi plăcea să cânte şi să se joace cu copii. Mama sa era serioasă, muncitoare, înţeleaptă şi avea o adâncă înţelegere pentru problemele sufleteşti ale celorlalţi. Bunica sa după tată era o adevărată comoară de legende şi cântece populare. Conacul părintesc din Mårbacka apare în toate amintirile ei din copilărie. Casa cu etaj, cu acoperişul învelit cu turbă, cu oameni veseli, cuvincioşi şi muncitori, apare uneori direct în opera sa. Când Selma avea trei ani, se trezi într-o dimineaţă cu un picior paralizat, maladie de care nu s-a vindecat complet niciodată. Din acest motiv, Selma nu a frecventat cursurile unei şcoli, ci a învăţat acasă. De mică a citit mult, cărţi de aventuri pline de fantezie, O mie şi una de nopţi, cărţile lui Walter Scott, povestirile lui Andersen. Încă de la 15 ani a început să scrie versuri (nereuşte) şi şi-a propus să devină scriitoare. Dorinţa de a-şi face o situaţie şi starea economică precară a familiei a determinat-o, în 1881, să plece la Stockholm, unde a urmat un an cursurile unui liceu pentru fete şi trei ani cursurile Şcolii pedagogice. Din 1885 până în 1895 a fost învăţătoare într-o şcoală de fete la Landskrona. În această perioadă a scris "Gösta Berlings saga" (1891). Cartea a fost foarte rece primită de critică; de exemplu Carl David af Wirsen face o recenzie nimicitoare. Faptul acesta se explică prin aceea că Selma Lagerlöf, începând să scrie cartea, a simţit că nu se poate încadra în canoanele literare ale epocii, povestirile ei, atât de intim legate de copilărie şi de adolescenţă, aveau nevoie de o libertate de expresie asemănătoare cu aceea a legendelor populare, aveau nevoie de aerul de saga, de libertate. Abia la doi ani după apariţia acestui "eşec literar", un traducător danez a tălmăcit cartea în daneză şi astfel "Gösta Berlings" a ajuns pe masa de lucru a lui Georg Brandes, cel mai autorizat critic literar din vremea sa, iar recenzia favorabilă a acestuia a adus consacrarea definitivă a cărţii. În opera Selmei Lagerlöf predomină povestirea, legenda. Din motive didactice, scrie o carte de lecturi geografice despre Suedia, plină de amintiri istorice şi de excelente descrieri ale pământului suedez. Micii sau marii cititori ai acestei cărţi, nici nu-şi imaginează că a fost scrisă pentru şcoala elementară. Cartea a fost tradusă în foarte multe limbi şi este cea mai cunoscută lucrare a Selmei Lagerlöf: Nils Holgersson underbara resa genom Sverige (Minunata călătorie a lui Nils Holgersson prin Suedia) (1907). Pentru deosebitele ei merite, Selma Lagerlöf a primit titlul de Doctor Honoris Causa şi a devenit membru al Academiei Suedeze (1914). Moare în 1940.




Minunata călătorie a lui Nils Holgersson prin Suedia

- fragment -

XXV
Împărţeala moştenirii

- Aici, în Vastmanland, trăia pe vremuri o bătrână care se trăgea dintr-un neam de uriaşi. Era atât de bogată, că stăpânea toată ţara. Ducea, bine'nţeles, o viaţă de huzur, însă avea pe suflet un mare necaz, neştiind cum avea să-şi împartă averea între cei trei feciori ai ei.
De cei doi mai mari nu prea îi păsa. Cel mai mic însă, era copilul ei răsfăţat. Bătrâna voia ca el să primească partea cea mai mare a moştenirii, dar se temea în acelaşi timp să nu se işe nemulţumiri între el şi fraţii lui, când aceştia ar fi băgat de seamă că mama lor nu împărţise averea în mod egal.
Într-o zi bătrâna a ssimţit că moartea i se apropia fără să fi luat o hotărâre. Atunci, ea şi-a chemat tustrei feciorii, ca să stea de vorbă cu ei în privinţa moştenirii.
- Eu mi-am împărţit întreaga avere în trei loturi - zise ea - şi rămâne acuma ca fiecare dintre voi să şi-l aleagă pe care îl vrea. Primul lot cuprinde toate dumbrăvile de stejar, toate ostroavele cu păduri şi toate izlazurile înflorite, pe care le-am strâns laolaltă în jurul lacului Malar. Cel care va alege acest lot va avea păşune bună pentru oi şi pentru vaci pe izlazuri, iar pe ostroave va avea lemne de tăiat şi se va putea ocupa cu grădinăritul. Ţărmurile au multe golfuri unde se pot face transporturi cu vase de tot felul. La gurile râurilor ce se varsă în lac se pot construi porturi minunate. Cred deci că pe meleagurile acestui lot vor fi clădite sate şi oraşe. Cui le va stăpâni nu-i va lipsi nici locuri bune de arătură, deşi pământul e prea fărîmiţat. Copiii vor trebui să înveţe de timpuriu să meargă pe apă de la un ostrov la altul, ca să poată ajunge buni marinari şi să plece în ţări străine să adune de acolo bogăţii. V-am spus acuma care e primul lot. Ei! Ce ziceţi despre el?
Toţi feciorii fură de acord că lotul acesta era minunat şi că oricare din ei l-ar fi căpătat s-ar putea socoti fericit.
- Da, n-arenici un cusur - zise bătrâna coborîtoare din uriaşi - dar nici al doilea nu e rău. În el am adunat tot pământul şesului şi toate ogoarele mele e pe câmp deschis, aşezând un câmp lângă altul de la Malar până sus în Dalecarlia. Cine va avea parte de acest lot nu cred că se va căi. Va putea să cultive câte grâne îi va pofti inima şi să-şi dureze case mari pe întinsul lui. Atât el, cât şi urmaşii lui, vor trăi liniştiţi şi îşi vor câştiga pâinea uşor. Ca să nu fie şesul mlăştinos, am săpat câteva şanţuri mari, unde am crezut de cuviinţă, iar unele dintre ele au căderi de apă numai bune pentru mori şi forje. De-alungul şanţurilor am pus maluri cu pietriş pe care pot creşte păduri pentru lemnele de foc. V-am spus acuma care este al doilea lot şi cred că acela care l-o căpăta o să aibă toate motivele să fie mulţumit.
Cei trei feciori fură de aceeaşi părere şi mulţumiră mamei lor că rânduise treaba atât de bine pentru ei.
- Am căutat să fac cum am putut mai bine - a zis bătrâna - dar acum ajung la partea care mi-a căşunat cel mai mult necaz. Căci, să vedeţi, dragii mei copii. Când am pus toate pădurile, izlazurile şi dumbrăvile de stejar într-un lot şi toate ogoarele şi pământurile desţelenite în cel de-al doilea, urmând să adun restul pentru al treilea, am băgat de seamă că nu mi-a mai rămas din toată averea decât nişte păduri de pini şi de brazi, nişte creste şi vârfuri de munţi, nişte stânci, nişte tufişuri slabe de ienupăr, câteva pădurici de mesteacăn şi câteva lacuri mici. Mi-am zis atunci cu strângere de inimă că nimeni dintre voi nu o să fie mulţumit cu aşa ceva. Oricum, eu am strâns toate sărăciile astea şi le-am rânduit în partea de sus şi de apus a şesului. Mă tem însă că cel care va alege acest lot n-o să aibe parte decât de sărăcie. Nu va putea să aibă alte vite decât oi şi capre. Încolo, va trebui să pescuiască pe lacuri şi să vâneze în pădure, ca să-şi facă rost de hrană.
Sunt şi destule căderi de apă cu ajutorul cărora vor putea fi pornite oricâte mori, însă mă tem că stăpânul lor n-o să aibă altceva de măcinat decât scoarţă de copac. În afară de asta, o va duce greu din pricina lupilor şi a urşilor care nu vor lipsi de pe pământurile lui necultivate. Iată deci din ce e alcătuit al treilea lot. ştiu bine că nu poate fi asemuit cu celelalte două şi, dacă n-aş fi atât de bătrână, aş fi făcut o nouă împărţeală, dar asta nu mai e cu putinţă. Iar acum, în clipa cea din urmă a vieţii mele, sunt zbuciumată neştiind căruia dintre voi să-i dau lotul cel mai rău. Aţi fost tustrei copii buni şi nu vreau să nedreptăţesc pe nici unul din voi.
După ce bătrâna a povestit cum stau lucrurile, s-a uitat cu spaimă la feciori. Nu mai ziceau ca înainte că făcuse împărţeală dreaptă şi că avusese grijă de ei. Tăceau chitic şi se vedea binecă oricare din ei ar fi căpătat lotul de pe urmă ar fi rămas tare cătrănit.
Şi aşa se făcu că bătrâna se frământa grozav pe patul de moarte, gândindu-se că trebuia să împartă averea fără să ştie pe care dintre ei era nevoită să-l oropsească şi să-l facă nefericit, dându-i partea cea mai rea. Iar feciorii bătrânei vedeau cu ochii lor cum se chinuie biata lor mamă înainte de a trece pe cealaltă lume.
Dar prâslea, care ţinea cel mai mult la maică-sa, nu mai putea răbda s-o vadă chinuindu-se atât şi zise:
- Nu te mai necăji, măicuţă, din pricina asta! Pune capul jos şi adormi liniştită. Dă-mi mie lotul acela rău, că n-o să mă plâng şi nici n-o să mă căiesc. În schimb, o să caut s-o scot la capăt cu el şi, oricum o să-mi meargă, n-o să am ciudă pe tine că ceilalţi doi au căpătat o moştenire mai bună decât a mea.
Auzindu-l spunând aceste cuvinte, bătrâna s-a liniştit, i-a mulţumit din suflet şi l-a lăudat peste măsură. Cât despre împărţeala celorlalte două loturi, nu mai vaea de ce-şi bate capul, căci erau aproape la fel de bune.
După ce s-a rânduit astfel totul, bătrâna i-a mulţumit încă o dată lui prâslea, spunând că se aşteptase s-o ajute chiar el, ca să nu stârnească dihonie între fraţi. Îl rugă apoi ca atunci când s-o duce pe locurile pustii pe care le primise ca moştenire, să-şi aducă aminte de marea dragoste pe care i-o purtase.
Pe urmă a închis ochii şi-a murit. După ce-au îngropat-o, feciorii s-au dus să-şi vadă fiecare ce era acum al său. Cei doi fraţi mai mari nu puteau să fie, debună seamă, decât foarte mulţumiţi.
Al treilea s-a dus şi el pe locurile date în stăpânirea lui, convingându-se că maică-sa spusese adevărul, căci mai toate nu erau altceva decât vârfuri stâncoase de munte şi lacuri mici. Cercetându-le mai bine, descoperi că erau străbătute mai pretutindeni de vine de minereu. Ea mult fier pe proprietăţile lui, dar şi argint şi aramă în cantitate destul de mare. Înţelese atunci că bogăţia pe care o căpătase era mai mare decât a fraţilor săi şi începu să priceapă din ce în ce mai bine care fusese tâlcul împărţelii făcute de mama lor.

Radu Tudoran

S-a născut în localitatea Blejoi, judeţul Prahova, la data de 8 martie 1910 Radu Tudoran, pe numele său adevărat Nicolae Bogza, fratele lui Geo Bogza. Nostalgia puternică manifestată faţă de călătoria pe mări a moştenit-o probabil de la tatăl său, Alexandru Bogza, funcţionar al marinei comerciale.
După ce termină Liceul Militar de la Mănăstirea Dealu în anul 1930 şi, apoi, Şcoala Militară de Ofiţeri de la Sibiu în anul 1932, funcţionează timp de şase ani (1932 - 1938) ca ofiţer al Armatei Române.
Renunţă la cariera militară în anul 1938, an în care debutează cu un reportaj în revista „Lumea românească”, condusă de Zaharia Stancu. Există, desigur, o relaţie evidentă între demisia sa din armată şi primele sale reuşite literare. Tot acum, îşi schimbă numele literar din Nicolae Bogza în Radu Tudoran, pentru a nu sugera nici un fel de legătură directă cu fratele său.
În 1940 i-a apărut prima carte, volumul de nuvele Oraşul cu fete sărace. În anul următor, 1941, îi apare romanul Un port la răsărit, roman care nu a fost remarcat de critica literară decât cu mare întârziere şi, mai apoi, din motive politice, trecut în conul de umbră al uitării. Din păcate, din cauza războiului, şi apoi după instaurarea comunismului în România, acest frumos roman, scris cu acea eleganţă firească omului Radu Tudoran avea să fie complet ignorat din două motive, care erau total opuse politicii noului regimului de la Bucureşti controlat de Kremlin. Unul era spaţiul evocat, Basarabia iar al doilea era, desigur, analiza lucidă, necruţătoare şi critică a lumii pan-slaviste, adică a lumii aflate sub controlul rus-sovietic.

În timp ce fratele său, Geo Bogza, s-a descurcat cu abilitate în meandrele tulburi ale anilor 1945 - 1947, fiind un militant de stânga, Radu Tudoran mult mai sincer şi mai puţin abil, a scris articole în care critica în mod egal extremismul de dreapta, dar şi politica Uniunii Sovietice.
Tot în această perioadă tulbure pentru România, 1945 - 1947, a continuat să scrie şi să publice, a strâns bani, s-a stabilit la Brăila, şi a construit o corabie cu care voia să plece în lume.
Dintr-o dată, spre sfârşitul anului 1947, când controlul sovieticilor asupra României devenise total, Radu Tudoran a fost rapid trecut pe o linie total moartă. Conform spuselor sale, citat fiind dintr-un interviu acordat Marinei Spalas şi publicat în Revista „Contemporanul” numărul 15 din 1992: „După 1947 am fost înmormîntat, nimeni n-a mai pomenit de mine decît dacă îşi mai aducea cineva aminte să-mi vîre o suliţă în coaste.” Totuşi, nu este supus nici persecuţiilor şi nici raidurilor Securităţii sau închisorii. Aflat în conul de umbră al dizgraţiei alege traducerile, în special din autori ruşi şi sovietici, ca mijloc de menţinere a contactului cu literatura şi ca mijloc de existenţă.
Revine pe scena literară cu un aparent anodin şi inofensiv roman pentru tineret, Toate pânzele sus! în anul 1954, care devine aproape instantaneu un succes răsunător la publicul de toate vârstele, aprinzând imaginaţia a milioane de tineri români pentru câteva generaţii. Romanul, scris cu mare talent narativ şi descriptiv, este puternic influenţat de pasiunea pentru aventură a autorului. Descrie călătoria pe care Radu Tudoran nu a mai putut să o facă în 1948, deşi corabia sa, propria sa goeletă „Speranţa”, fusese construită şi îl aştepta să plece în rada portului Brăila. Modelul său de navigator l-a constituit Joshua Slocum, aidoma căruia ar fi vrut să plece în jurul lumii.
Radu Tudoran a trăit retras mereu, până la sfârşitul vieţii sale, dar a publicat de fiecare dată best-seller-uri. În 1977, numărul total al exemplarelor din cărtile sale – aproape fiecare reeditată de mai multe ori – depăsea cu mult 1.500.000 de exemplare tipărite. Cu banii aduşi de romane, scriitorul şi-a construit din nou o ambarcaţiune pentru excursii, mai mică însă decât prima sa corabie, pentru că aceasta era destinată unor călătorii mult mai puţin temerare.
Proiectul său cel mai ambiţios din punct de vedere literar ramâne ciclul de şapte romane Sfârşit de mileniu, scris cu o transparenţă şi o naturaleţe atât de firească încât un cititor mai puţin experimentat nu va sesiza puterea şi eleganţa stilului ce l-au caracterizat pe Radu Tudoran încă de la publicarea romanului Un port la răsărit. Sfârşit de mileniu este o frescă complexă a societăţii româneşti a secolului XX, fiind ciclul căruia talentatul prozator i-a închinat toată puterea sa creatoare a ultimilor săi 20 de ani de viaţă.
A avut întotdeauna, precum scrisul său cizelat, elegant şi complex, faima reală a unui bărbat distins si cuceritor. În ultimul an al vieţii lucra la al şaptelea roman din ciclul Sfârşit de mileniu, Sub zero grade, în care era vorba de perioada de ocupatie sovietică, din 1944 şi pînă în 1953.
A murit în dimineata zilei de 18 noiembrie 1992, la Spitalul Fundeni, din cauza unei boli a arterelor, după mai multe intervenţii chirurgicale care n-au reuşit să-l salveze. Fratele său mai mare, Geo Bogza, a murit un an mai tîrziu.



Radu Tudoran - Toate pînzele sus