Un an, de când cu tine pe-al vremii ocean Plutind, viaţa-mi pare un cântec...O ,ce an! Ce an de fericire! Şi noice putem oare? Să-l pironim?! ... În vremurire începute moare, Şi moartea-i ca calăul, de bine ne desparte! O, timp, Saturn! te-ndură, şi ţine-ne des parte! Rentinereşte visul, iubirea noastră mare- Un vas sub cer albastru şi pe-o albastrămare! Atâtea calde inimi ăstan trecu legând, Că parcă văd pe-acelaşi amant reculegând, Fugind de-a lungul vremii, pribagă, Messalina! Ce-mi pasă că la urmă mă bagă messa Lina? Amici! Ş-a voastre bunuri pe veciperdutc vi-s, Când ziceţi: “Taci, Chimeră, că nu sper! du-te vis!”
Mandatul
Mandatul este visul, Un vis realizat, Când fără-ntârziere Îl iei şi l-ai scontat.
Atunci de bucurie Să joci, să cânţi te-apuci, Şi ca să fii mai comod, Te laşi numa-n papuci.
Nimica nu te doare, Şi totul meprizezi, Căci posedezi mandatul Şi mergi ca să-l scontezi.
Da! da! el să trăiască! Sau daca nu, murim; Căci fără dânsul oare Putem noi să trăim?
Amor şi fericire Le ai în buzunar, Când ţi-ai scontat mandatul, Şi nu mai ai habar.
Tutunul abundează, Ţigări de Bektemis – O! te realizează Mai iute, dulce vis!
La minister cu toţii, Mandatul să luăm, Să ni-l scontăm degrabă, Şi-apoi... să ne-mbătăm!!!
Cameleon-femeie
Sonet decadent, simbolist-vizual-colorist.
Icoană străvezie, în cadrul sumbru-al vieţii, Cu părul ei sur-galben, cu ochi închis-albaştri, Sclipi deodată clară, vis roz al tinereţii, Cum în obscure-azururi apar pribegi blonzi aştri.
O văz fugind prin codrul cel verde de jugaştri — Era Erato albă iluminând poeţii. — De-a ei priviri focoase ar fi roşit sihaştri Păliţi, chlorotici, vineţi de greul bătrâneţii.
Purta bacanta-mi nuferi, bujori şi violete, Învesmântată magic în daurite plete Şi-n varii polichrome bibiluri şi altiţe...
Îmi arunca pupila-i divine curcubee; Dar eu, nebun! zic: „Spectru! Cameleon- femeie! Fugi! sufletul ţi-e negru şi maţele pestriţe!”
Din carnetul unui poet simbolist
O, rimă, Muza mea! O, rimă! A! pentru-o rimă-aş face-o crimă: De fac crima, Eu fac rima!
De ce mă tragi tu de păr, tată, Când mama, vai! e depărtată?
A! de n-aş fi fost un laş, Mă jur pe lira mea că l-aş... O! dar niciodată n-aş... Nu c-aş fi laş!... sunt fin, mi-e naş! Cu lumea trebui a fi fin: Nu mi-ar fi naş – nu i-aş fi fin.
Criticilor mei
De critică mi-e scârbă! Cunosc simbolul vorbii. Posteritatea dreaptă mă judece ş-acuze! Surâsul să se stingă pe veştedele buze: N-aud acorduri surzii, nu văd scânteia orbii!
Eu singur!... ş-apoi chorul întreg de nouă muze! Cu glasul invidiei să croncănească corbii, Eu am să strig, felibru trufaş,urbi et orbi A voastră larmă poate d-abia să mă amuze!
Mă duc în mantia-mi largă înfăşurat ca Dante: Când tactu-l bate-Apollo, maestrul meu divin, Viaţa-i sinfonie, amorul - sfânt andante...
Eu cânt! Ce-mi pasă mie! Nu ştiu de unde vin, Nici unde merg: traduc doar-un cântec din senin În rime simboliste şi abracadabrante!
S-a născut la 29 octombrie 1882, la Bellac, într-o familie modestă. Era fiul perceptorului Léger Giraudoux şi a soţiei acestuia, Anne, născută Lacoste. La botez a primit numele de Hippolyte-Jean. Originea modestă nu l-a împiedicat să facă studii strălucite. Învaţă la şcoala primară din oraşul natal, apoi Jean Giraudoux urmează cursurile liceului din Châteauroux, iar din anul 1900, îşi continuă studiile la Liceul Lakanal, din Paris. Între anii 1903 – 1905, Jean Giraudoux urmează studiile la Şcoala Normală Superioară, unde optează pentru studii germanice. La absolvire, a reuşit primul. Cunoaşterea temeinică a Germaniei, a literaturii sale şi a sufletului german i-a permis realizarea unor opere literare profunde: Siegfried et le Limousin, Siegfried, La Guerre de Troie n'aura pas lieu, Ondine.
Călătoreşte în Germania (profesor la o curte princiară), în America (lector la Universitatea Harvard), frecventează mediile literare pariziene. În anul 1909, publică primul său roman, Les Provinciales. În anul 1910, îmbrăţişează cariera diplomatică, în urma unui concurs primeşte funcţia de viceconsul. Jean Giraudoux activează în cadrul Ministerului de Externe. În această perioadă a publicat o singură cartte: L’École des Indifférents, în anul 1911. În anul 1914, la izbucnirea Primului Război Mondial, este mobilizat cu gradul de sergent, iar pe front este rănit în două rânduri, fiind citat prin ordine de zi. Primeşte Legiunea de Onoare. În anul 1916, este trimis în Portugalia şi în Statele Unite ale Americii, în calitate de instructor militar. Amintirile din război îi inspiră scrierea a trei opere, în aparenţă uşoare, dar, mai ales, pudice: Lecture pour une Ombre (1917), Amica America (1919) şi Adorable Clio (1920). În 1918, se căsătoreşte, iar în anul 1919, îşi reia cariera diplomatică, accedând la Quai d’Orsay, în posturi înalte. În privinţa scrierilor literare, în anul 1919 vede lumina tiparului lucrarea eroi-comică Elpénor, în care se narează războiul troian[6]văzut prin ochii unui soldat obişnuit. În Amica America, Giraudoux îşi narează impresiile despre continentul american. În Adorable Clio, sunt redate amintiri din războiul abia încheiat.
În 1921, îi apare romanul Suzanne et le Pacifique, iar în anul 1922, romanul Siegfried et le Limousin. Din romanul Siegfried et le Limousin, ulterior extrage o piesă, care este net superioară romanului: Siegfried. Juliette au pays des hommes (1924), Bella (1926), roman inspirat din realitate, Simon le Pathétique (1926), Églantine (1927) sunt romanele pe care Jean Giraudoux le-a publicat, în continuare. În 1928, leagă o strânsă prietenie cu actorul Louis Jouvet, care va deveni sfătuitorul său în domeniul teatrului. De atunci înainte, Jouvet va monta şi va juca, aproape în fiecare an o nouă piesă scrisă de Giraudoux. Între 1928 şi 1939, Jean Giraudoux scrie mai multe piese pentru Compania teatrală Jouvet: Siegfried (1928), Amphytrion 38, piesă inspirată din mitologia greacă, apărută în 1929, Judith, piesă inspirată din Vechiul Testament, apărută în 1931, Intermezzo (1933), unde Giraudoux scoate în evidenţă poezia vieţii de fiecare zi, Tessa, o adaptare a romanului scriitoarei engleze Margaret Kennedy, apărută în 1934, Supplément au voyage de Cook (1935), La Guerre de Troie n’aura pas lieu (1935), pledoarie convingătoare contra războiului, Électre (1937), tragedie, în care autorul tratează conflictul dintre Electra, doritoare a unei dreptăţi absolute şi regele Egist, care doreşte să se facă dreptate, ţinând seama de contingenţe. Autorul îşi manifestă solidaritatea faţă de toţi oamenii care luptă împotriva fatalităţii. În anul 1939, apare piesa Ondine, inspirată din miturile nordice.
Jean Giraudoux moare, potrivit versiunii oficiale, ca urmare a unei otrăviri alimentare, dar, cel mai probabil, ca urmare a unei pancreatite, la 31 ianuarie 1944, fără să fi trăit eliberarea Franţei de sub ocupaţia nazistă. La câteva zile după înmormântare, care a avut loc la 3 februarie 1944, în cavoul provizoriu al cimitirului Montmartre, se zvoneşte că Jean Giraudoux ar fi fost otrăvit de Gestapo. Louis Aragon reia ştirea, la 20 septembrie 1944, după eliberarea Parisului.
S-a născut la 16 octombrie 1906 la San Pellegrino (Belluno). Părinţii săi, Giulio Cesare Buzzati şi Alba Mantovani sunt de origine veneţiană având domiciliul stabil la Milano, Piaţa San Marco nr. 12. Dino este al doilea născut din 4 copii: Augusto (1903-?), Angelina (1904-2004) şi Adriano (1913-1983). Tatăl său este jurist şi profesor de drept internaţional la Universitatea din Pavia şi la Universitatea Comercială Luigi Bocconi din Milano. Mama sa, Alba, este descendentă a familiei nobile dogale Badoer Participazio. În 1917 casa familială din San Pellegrino este ocupată de către forţele austriece şi este considerabil deteriorată. O parte a bibliotecii familiei este transferată la Viena. Încă de la o vârsta fragedă Dino manifestă un interes deosebit pentru poezie, muzică (studiază vioara şi pianul), desen şi munte, pasiuni care îl vor însoţi pe tânărul scriitor până la sfârşitul vieţii sale. Într-un interviu acordat cotidianului Il Giorno la 26 mai 1959 Buzzati spune: „Cred că pentru orice scriitor primele amintiri ale copilăriei reprezintă o bază fundamentală. Copil fiind, am fost impresionat de pământul pe care m-am născut, de valea din Belluno şi de munţii sălbatici care înconjurau Dolomiţii din apropiere.”[1] Începând cu vara anului 1920 începe primele excursii în munţii Dolomiţi, începe să scrie si să deseneze, fascinat de ilustraţiile fantastice ale lui Arthur Rackham; citeşte Dostoievski şi este interesat de egiptologie. În acelaşi an 1920 survine moartea tatălui său, Giulio Cesare Buzzati, cauzată de o tumoare la pancreas. În luna decembrie, Buzzati scrie primul său text literar, Cântecul Munţilor.
În 1916 a fost înscris la unul dintre cele mai prestigioase licee din Milano, Liceul Parini. Aici îl va cunoaşte pe Arturo Brambilla care va deveni ulterior prietenul său cel mai bun. Cei doi se vor întrece în domeniul literar, întreceri din care va rezulta prima producţie literară a lui Buzzati. După terminarea liceului tânarul Buzzati începe să se gândească la realizarea unui roman. Totuşi, el se va înscrie la Facultatea de Drept din Milano, pentru a se supune voinţei familiale de a călca pe urmele tatălui său (fraţii săi urmaseră studii de inginerie şi biologie). Cu puţin timp înainte de absolvirea studiilor superioare, în 1928, intră ca şi stagiar la cotidianul Corriere della Sera, devenind ulterior redactor şi apoi corespondent. Tot în 1928 absolveşte facultatea realizând o teză de licenţă cu titlul: „Natura juridică a Concordatului”.
La data de 10 iulie 1928 Buzzati îşi începe activitatea la redacţia cotidianului Corriere della Sera. Va rămâne fidel acestei publicaţii în cadrul căreia va avansa pe scară ierarhică până la moartea sa. Doi ani mai târziu, realizează primele schiţe ale romanului Barnabo, omul munţilor care îi va fi publicat în 1933, an în care este trimis în Palestina ca şi corespondent pentru Corriere della Sera. În 1935 publică "Secretul pădurii bătrâne", cel de al doilea roman al său. În 1939 Buzzati încredinţează manuscrisul romanului "Deşertul Tătarilor" prietenului său Arturo Brambilla. În luna aprilie pleacă la Addis Abeba ca şi trimis special al ziarului Corriere della Sera. Prima ediţie a romanului Deşertul Tătarilor apare la editura Rizzoli din Milano la data de 9 iunie 1940. Între anii 1940 şi 1942 este corespondent de război la bordul crucişătoarelor Fiume şi Trieste participând la bătăliile de la capul Teulada şi Matapan şi la prima bătălie de la Syrte. Va publica "Cei Şapte Mesageri" (nuvele) şi este rechemat la redacţia principală din Milano. În anul 1945, a doua ediţie a romanului "Deşertul Tătarilor" este publicată şi marchează începutul notorietăţii autorului, iar în 1949 traducerea în limba franceză a romanului îi deschide porţile recunoaşterii internaţionale. Tot în 1949 publică "Paura alla Scala". Nouă ani mai târziu, în 1954, lui Dino Buzzati îi este decernat Premiul Napoli pentru "Il crollo della Baliverna". În 1955 Albert Camus adaptează în limba franceză "Un caso clinico"(Un cas intéressant), piesă de teatru scrisă de Buzzati în 1953. Piesa va fi jucată la Paris la Teatrul La Bruyère. În 1958 are prima sa expoziţie de pictură la Milano. În acelaşi an va publica "Sessanta racconti" pentru care primeşte Premiul Strega. În 1960 publică "Marele Portret", un roman stiinţifico-fantastic, iar în 1963, "O dragoste". Anul 1964 este dedicat călătoriilor; călătoreşte la Ierusalim cu ocazia vizitei Papei Paul VI, apoi face primele călătorii la New York şi Washington, iar în anul următor călătoreşte la Praga. În 1966 publică "Monstrul Colombre", o colecţie de nuvele. Scrie introducerea la opera completă a lui Hieronymus Bosch. La 8 decembrie se căsătoreşte cu Almerina Antoniazzi. În 1967 are loc un vernisaj al expoziţiei personale de pictură la Paris la galeria La Pochade. În 1970 îi este decernat premiul pentru jurnalism Mario Massai, pentru activitatea sa din vara anului 1969 cu ocazia aselenizării. În septembrie are o expoziţie de 39 de lucrări la Veneţia, ex-voto pentru Sfânta Rita. S-a stinge din viaţă doi ani mai târziu, la 28 ianuarie 1972, în urma unei tumori la pancreas (tumoare ce a cauzat şi moartea tatălui său în 1920), la clinica La Madonnina din Milano.
Monstrul Colombre
Când Stefano Roi împlini doisprezece ani, îi ceru ca dar tatălui său, căpitan şi proprietar al unei frumoase corăbii cu pânze, să-1 ia cu el la bord. — Când voi fi mare, spuse, vreau să merg pe mare ca tine. Şi voi comanda nave mai mari şi mai frumoase decât a ta.. — Dumnezeu să te ajute, fiule, răspunse tatăl. Şi cum tocmai în ziua aceea vasul său trebuia să plece, îl luă pe băiat cu el. Era o zi minunată, cu soare şi mare liniştită. Stefano, care nu fusese niciodată pe corabie, umbla fericit pe covertă, admirând complicatele manevre ale velelor. Şi întreba de una şi de alta pe marinarii care, zâmbitori, îi dădeau toate explicaţiile. Când ajunse la pupă, băiatul se opri, plin de curiozitate, să privească ceva care ieşea din când în când la suprafaţă, la o distanţă de două-trei sute de metri pe dâra pe care corabia o lăsa în urmă. Deşi nava îşi luase zborul, dusă de un vânt care izbea puternic pupa dintr-o parte, obiectul îşi păstra mereu distanţa Şi, măcar că băiatul nu ştia să şi-1 explice, lucrul acela avea ceva indefinibil care-1 atrăgea grozav. Tatăl, nemaivăzându-1 pe Stefano prin preajma sa, după ce în zadar îl strigase cu voce tare, coborî de la puntea de comandă şi porni să-1 caute. — Stefano, ce faci tu acolo, aşa nemişcat? îl întrebă zărindu-1, în fine, la pupă, stând în picioare şi privind ţintă undele. — Tată, vino să vezi şi tu. Tatăl se apropie şi privi şi el în direcţia indicată de băiat, dar nu reuşi să vadă nimic. — E un lucru închis la culoare care iese din când în când din valuri în urma noastră, spuse băiatul, şi vine după noi. — Cu toate că am patruzeci de ani, spuse tatăl, cred că tot mai am vederea bună. Dar nu văd absolut nimic. Şi, fiindcă fiul său insista, se duse să ia ocheanul şi scrută suprafaţa mării în direcţia urmei pe care o lăsau. Stefano îl văzu pălind la faţă. — Ce e? De ce faci figura asta? — Oh, de nu te-aş fi ascultat, exclamă căpitanul. Acum mi-e teamă pentru tine. Lucrul acela pe care-1 vezi ieşind din apă şi care ne urmăreşte, nu e un lucru. E un colombre. Este un peşte de care marinarii se tem mai mult decât de orice, pe oricare mare a lumii. E un rechin înspăimântător şi misterios, mai viclean decât omul. Din motive pe care poate că n-o să le ştie nimeni, niciodată, el îşi alege victima şi, după ce şi-a ales-o, o urmăreşte ani şi ani de zile, o viaţă întreagă, până când reuşeşte s-o sfâşie. Şi ciudăţenia e asta: nimeni nu poate să-1 zărească în afara victimei însăşi şi a celor de acelaşi sânge cu ea. — Dar asta nu-i o poveste? — Nu. Eu nu l-am văzut niciodată. Dar l-am recunoscut numaidecât după descrierile pe care le-am auzit de atâtea ori. Botul acela de bizon, gura aceea care se închide şi se deschide fără încetare, dinţii aceia teribili. Stefano, nu încape nici o îndoială, din păcate; acest colombre te-a ales pe tine şi atâta vreme cât vei umbla pe mare nu-ţi va da pace. Ascultă-mă: ne întoarcem numaidecât pe uscat, vei debarca şi nu te vei mai îndepărta niciodată de ţărm, sub nici un motiv. Trebuie să-mi făgăduieşti asta. Meseria de navigator nu e pentru tine, fiule. Trebuie să te resemnezi. De altfel şi pe uscat poţi să-ţi găseşti norocul. Spunând aceasta răsuci numaidecât cârma, se întoarse în port şi, pretextând un rău neaşteptat, îşi debarcă feciorul. După care plecă din nou, fără el. Profund tulburat, băiatul rămase pe ţărm până ce ultimul catarg se scufundă pe după orizont. Dincolo de digul care închidea portul, marea rămase cu desăvârşire pustie. Dar, ascuţindu-şi privirea, Stefano reuşi să zărească un punctişor negru care apărea cu intermitenţe la suprafaţa apei: colombrele său care se deplasa încet de colo până colo, încăpăţânându-se să-1 aştepte. De atunci chemarea mării a fost alungată din inima băiatului prin tot felul de mijloace. Tatăl său 1-a trimis să înveţe într-un oraş din lăuntrul ţării, la o depărtare de sute de kilometri. Şi pentru un timp, absorbit de noua ambianţă, Stefano nu se mai gândi la monstrul marin. Cu toate acestea, în vacanţa de vară se întoarse acasă şi primul lucru pe care-1 făcu, de cum avu un minut liber, fu să se ducă degrabă la capătul digului, ca să facă un fel de probă, deşi de fapt socotea toate astea fără nici un rost. După atâta timp, monstrul colombre, admiţând chiar că toată istoria pe care i-o povestise taică-său era adevărată, renunţase, desigur, la asediu. Dar Stefano rămase locului înmărmurit, cu inima bătându-i puternic. La o depărare de două-trei sute de metri de dig, în larg, înspăimântătorul peşte umbla de colo până colo, fără grabă, ridicând din când în când botul din apă şi îndreptându-1 spre uscat ca şi când ar fi fost nerăbdător să vadă dacă nu cumva venea, în sfârşit, Stefano Roi. Astfel ideea făpturii aceleia vrăjmaşe care-1 aştepta zi şi noapte deveni pentru Stefano o tainică obsesie. Şi chiar în oraşul îndepărtat i se întâmpla să se trezească în puterea nopţii neliniştit. Era în siguranţă, fireşte, sute de kilometri îl separau de colombre. Dar el ştia, cu toate astea, că dincolo de munţi, dincolo de păduri, dincolo de câmpii, rechinul sta şi-1 aştepta. Şi, dacă el ar fi fost dus chiar şi în cel mai îndepărtat continent, monstrul colombre tot ar fi stat la pândă la suprafaţa apelor mării celei mai apropiate, cu inexorabila obstinaţie pe care o au uneltele destinului. Stefano, care era un băiat serios şi plin de bunăvoinţă, îşi continuă cu folos studiile şi, de cum ajunse bărbat, îşi găsi o slujbă onorabilă şi bine plătită la o întreprindere comercială din acel oraş. între timp tatăl muri din pricina unei boli, falnica lui corabie cu pânze fu vândută de văduvă şi fiul deveni moştenitorul unei averi modeste. Munca, prieteniile, distracţiile, primele iubiri: Stefano îşi avea acum viaţa lui, cu toate aceastea gândul la colombre îl asalta ca un funest şi totodată fascinant miraj; şi, cu cât trecea timpul. în loc să dispară, devenea tot mai insistent. Mari sunt satisfacţiile unei vieţi laborioase, aşezate şi liniştite, dar şi mai mare este atracţia abisului. Stefano abia împlinise douăzeci şi doi de ani când, luându-şi rămas bun de la prietenii din oraş şi părăsindu-şi slujba, se întoarse în oraşul natal şi-i aduse mamei sale la cunoştinţă hotărârea fermă de a urma meseria tatălui său. Femeia, căreia Stefano nu-i vorbise niciodată de misteriosul rechin, primi cu bucurie hotărârea lui. Faptul că fiul părăsise marea de dragul oraşului i se păruse întotdeauna, în adâncul sufletului ei, o trădare a tradiţiilor de familie. Şi Stefano începu să străbată mările dovedind calităţi marinăreşti, rezistenţă la oboseală, spirit întreprinzător. Naviga, naviga, şi în urma lăsată de corabia sa, fie zi, fie noapte, pe furtuni sau pe vreme liniştită, înota neobosit monstrul colombre. El ştia că ăsta era blestemul şi osânda sa, dar tocmai din această pricină nu găsea puterea să se dea în lături. Şi nimeni de pe corabie nu zărea monstrul în afară de el. — Nu vedeţi nimic în partea aceea? îşi întreba din când în când tovarăşii, arătând dâra pe care o lăsa în urmă corabia. — Nu, nu vedem nimic. Dar de ce? — Nu ştiu. Mi se părea că… — Nu cumva vei fi văzut din întâmplare vreun colombre? ziceau ceilalţi râzând şi bătând în lemn. — De ce râdeţi? De ce bateţi în lemn? — Pentru că acest colombre e o fiară care nu iartă. Şi dacă s-ar apuca să urmărească această nava, ar însemna că unul din noi e pierdut. Dar Stefano nu da îndărăt. Neîntrerupta ameninţare care îl încolţea părea chiar să-i sporească voinţa, pasiunea pentru mare, îndrăzneala sa în ceasurile de luptă şi pericol. Cu puţinul pe care-1 moştenise de la tatăl său, de cum se simţi stăpân pe meserie, cumpără împreună cu un asociat o mică corabie de transport, după care ajunse singurul proprietar şi, mulţumită mai multor transporturi norocoase, putu apoi să-şi cumpere o adevărată navă comercială, pornind să întreprindă curse tot mai ambiţioase. Dar succesele, şi milioanele, nu reuşeau să-i smulgă din inimă acea continuă obsesie; şi, pe de altă parte, nici nu fu tentat vreodată să-şi vândă nava sau să se retragă pe uscat în vederea altor acţiuni. Să navigheze, să navigheze era unicul său gând. După ce făcea drumuri lungi, nici n-apuca bine să pună piciorul pe pământ în vreun port oarecare, că numaidecât îl şi împungea nerăbdarea de-a pomi din nou la drum. Ştia că afară, în larg, era monstrul colombre care-1 aştepta, şi că numele de colombre e sinonim cu acela de distrugere. Zadarnic. Un impuls de nesăvilit îl trăgea fără îndurare, de la un ocean la altul. Până când, pe neaşteptate, Stefano îşi dădu seama, într-o zi, că era bătrîn, tare bătrîn; şi nimeni din preajama lui nu pricepea pentru ce, bogat cum era, nu părăsea odată viaţa aceea blestemată de marinar. Bătrân şi amarnic de nefericit, pentru că întreaga lui viaţă fusese risipită în acel soi de fugă nebunească de-a lungul mărilor, ca să scape de duşmanul său. Dar mai puternică decât bucuria unei vieţi aşezate şi tihnite fusese întotdeauna pentru el tentaţia abisului. Şi într-o seară, în timp ce magnifica sa navă era ancorată în rada portului unde se născuse, se simţi pe pragul morţii. Atunci îl chemă pe secund, în care avea mare încredere, şi-i ceru să nu se împotrivească la ceea ce se pregătea să facă. Ofiţerul, dându-şi cuvântul, îi făgădui. Primind această asigurare, Stefano dezvălui secundului, care-1 asculta înmărmurit, povestea cu monstrul colombre, care-1 urmărise fără încetare timp de cincizeci de ani, zadarnic. — M-a escortat de la un capăt la altul al pământului, spuse el, cu o fidelitate pe care nici cel mai nobil dintre prieteni n-ar fi putut-o arăta Acum mă pregătesc să mor. Şi el, acum, o fi cumplit de bătrân şi de obosit. Nu pot să-1 trădez. Acestea fiind zise îşi luă rămas bun, porunci să se lase la apă o barcă şi se sui în ea, după ce mai ceru să i se dea un harpon. — Mă duc acum să-i ies în cale, spuse el. Nu-i cinstit să-1 dezamăgesc. Dar mă voi lupta cu el cât mor ţine puterile. Se îndepărtă de vas vâslind obosit Ofiţerii şi marinarii îl văzură dispărând în larg pe marea liniştită, învăluit în umbrele nopţii. Pe cer era o seceră de lună. Nu trebui să se ostenească prea mult Pe neaşteptate botul oribil al monstrului apăru lângă barcă. — Uite-mă, în sfârşit, spuse Stefano. Să vedem acum care pe care! Şi adunându-şi ce forţe îi mai rămăseseră, ridică harponul să lovească. — Uh! mugi cu voce rugătoare monstrul colombre. Ce lung a fost drumul până la tine. Şi eu sunt distrus de oboseală. Ce mult m-ai făcut să înot. Şi tu fugeai, fugeai. Şi niciodată n-ai înţeles nimic. — De ce? făcu Stefano, cu sufletul la gură. — Pentru că nu te-am urmărit prin lumea întreagă ca să te sfâşii, cum gândeai tu. Ci aveam numai îndatorirea să-ţi încredinţez asta din partea regelui mării. Şi rechinul îşi scoase limba, întinzându-i bătrânului căpitan o mică sferă fosforescentă. Stefano o luă în mână şi-o privi. Era o perlă de o mărime neobişnuită. Şi recunoscu în ea faimoasa Perlă a Mării care dă, celui care o stăpâneşte, bogăţie, putere, dragoste şi linişte sufletească. Numai că acum era prea târziu. — Vai! zise clătinând cu amărăciune din cap. Cât de greşită mi-a fost purtarea Şi n-am izbutit decât să-mi chinuiesc existenţa mea şi s-o prăpădesc pe a ta. — Adio, om nefericit, răspunse monstrul colombre. Şi se cufundă pentru totdeauna în apele negre. După două luni, împinsă de resac, o bărcuţă acostă lângă o stâncă prăvălită în apele mării. Fu zărită de nişte pescari; curioşi, se apropiară. In barcă şedea un schelet alb: şi printre oscioarele degetelor ţinea strâns o mică piatră rotundă.
Colombre este un peşte de mari dimensiuni, înspăimântător la vedere şi extrem de rar. După mările în care se găseşte şi popoarele care locuiesc pe malurile lor, mai este numit şi kolomber, kahloubrha, kalonga, kalu-balu, chalung-gra. în mod straniu, naturaliştii îl ignoră. Ba câte unii susţin chiar că nu există.
S-a născut la Reading, Pennsylvania, în data de 18 martie 1932. A fost fiul scriitoarei Linda Grace Hoyer Updike şi a lui Wesley Russell Updike, profesor de matematică. Până la vârsta de 13 ani a crescut în orăşelul Shillington, Pennsylvania după care familia s-a mutat la o fermă din Berks County, Pennsylvania, unde John devine interesat de literatură. După ce a absolvit cursurile liceului din Shillington, John Updike a intrat la Harvard pe care l-a absolvt summa cum laude în 1954. Studiază arta grafică la „Ruskin School of Drawing and Fine Art” la Universitatea Oxford. După întoarcerea în Statele Unite în 1955, a lucrat vreme de doi ani la revista „The New Yorker” unde a publicat editoriale, poezii, povestiri şi cronici literare.
A debutat editorial în anul 1958, cu volumul de versuri "The Carpentered Hen and Other Tame Creatures" iar în 1959 publică primul său roman, "The Poorhouse Fair". În 1976 a devenit membru al Academiei Americane de Arte şi Litere. De-a lungul timpului i-au fost decernate nenumărate premii (Pulitzer, National Book Award pentru "The Centaur", PEN/Faulkner Award for Fiction, American Book Award, National Book Critics Circle Award).
John Updike murit la vârsta de 76 de ani în data de 27 ianuarie 2009, într-un spital din Danvers, Massachusetts, din cauza unui cancer pulmonar.
O lună de duminici - fragment din roman -
Domnişoara Prynne îmi spune să scriu (după ce‑am întrebat‑o, îndrăznind să‑i opresc înaintarea pe holul maroniu‑silenţios şi uşor curbat) despre ceea ce mă preocupă cel mai mult. Ceea ce mă preocupă cel mai mult în dimineaţa asta – imaginea care se înalţă cea mai luminoasă şi mai albăstrie printre frunzele pătate ale acelei îndepărtate stări fără formă din perioada când aveam o profesiune, o parohie, o căsătorie şi o casă parohială, imaginea unui bărbat cu picioare albe ca de cretă (eu însumi), îmbrăcat în nimic altceva decât în cămaşa vărgată a pijamalei, ca o acadea zăcând pe gazonul brumat în dimineaţa de după Halloween. Acest bărbat se caţără pe gărduleţul care îi ajunge până la brâu şi, sfios, asemeni antilopei care îşi umezeşte botul la marginea bălţii bântuite de lei, îşi în dreaptă profilul printre tufe, în dreptul luciului ferestrei unei case fără etaj, pe vremuri garajul casei parohiale. Un bărbat şi o femeie se află în această casă. Bărbatul de afară, conştient de frecarea flirtantă a tufei japoneze de fesele golaşe (de la o vreme se culcă fără pantaloni de pijama pentru cel puţin trei motive: pentru a facilita accesul auto‑masturbator, pentru a evita strangularea burţii din pricina şiretului sau a nasturilor de la pantaloni, pentru a emite un semnal încurajator femelei în mini‑jupe, cea care, după ce a muşcat din mărul veninos în momentul orgasmului progenitor al tatăluimeu, există suspendată în mine), ştie acest lucru. Recunoaşte maşina femeii, un coupé negru, o clasică maşină americană. O zărise de la fereastra dormitorului, parcată pe o stradelă paralelă, vizibilă printre ramurile nude ale copacilor (vremelnicie! sunt deja în doliu pentru tine), al căror frunziş, în timpul verii, i‑ar fi obturat locaţia dureroasă. Luciul şerpuitor de pe spinarea formei de gândac, violaceu sub lumina sulfuroasă a lampadarului, care veghea deasupra stradelei, îl pătrunsese oţelit drept în inimă. Preţ de o oră sau peste, acest fabulos bărbat fantasmagoric se frământase (pe care jur că nu‑l voi uita în pofida tuturor forţelor terapiei instituţionale asmuţite asupra mea în aerul condiţionat din această cuşcă diabolică), încercând să trezească harponul din vizuina sinelui nevăzut. Se masturbase din nou, imaginându‑şi dinadins o femeie din trecut, o roşcată din podul trecutei tinereţi, părul ei pubian frumos împachetat în jurul comorii, asemeni rumeguşului fin protejând un medalion ancestral. Pe moment, după ce bietul complice sugrumat îşi slobozise din nou povara potentă, patul se înmuiase sub el dintr‑o absurdă recunoştinţă, iar sărmanul a crezut că poate să alunece în somn printre săbiile geloziei. Apoi, i‑a revenit în minte imaginea maşinii sub lumina lampadarului şi gândul vizavi de plânsetul şi mângâierile femeii şi a pielii de sub hainele ei, a vocii ei sub tăcere – pen ru că nu exista nici o îndoială, acest act al ei îi era adresat lui. Pentru că era amanta lui şi chiar în săptămâna aceea se culcase cu el. Se ridicase din pat. Soţia lui îşi reajustase poziţia înăuntrul marelui ou cenuşiu al inconştientului. El nu îndrăznise să pună la încercare uşa dulapului predispus să scârţâie; îmbrăcat la fel de parţial ca atunci când se ridicase din pat, coborîse pe treptele de stejar, tărcate de razele lunii, până în dreptul uşii de la intrare al cărei vitraliu reţinea cu o rigiditate bizantină stafiile culorilor împletite. Tremurând – întregul său trup era doar o tremurătură, aparent solidă, asemeni materiei solide – îşi apăsase degetele pe zăvorul masiv, desprinsese poarta gigantică a casei parohiale, trăgând‑o spre pieptul său neliniştit, păşise afară, pe granit, şi îşi scăldase picioa rele în aerul de iarnă. Ce minunat! La început scuturi marionetele, apoi le plimbi de jur împrejur. Gazonul era îngheţat. Totul era cufundat în întuneric. Luna se zgâia şaşiu peste umărul său îndeajuns de curioasă pentru a‑şi înclina capul. Reverendul Marshfield evită să calce pe cioburile unei mingi de plastic pe care fiii săi în mod regretabil o făcuseră bucăţi, pe o conservă pe care câinele o rosese şi o savurase ca pe‑un os, pe o tăviţă strălucitoare folosită de nevastă pentru cârligele de rufe, draga sfântă dezordonată care neglijase să le aducă în casă după ce uscase rufele în toamnă – cearşafurile albe înspumate, ultimul exod învolburat al graurilor punctând cerul incolor. Fusese de mult. Asta era acum. Odată ca niciodată stelele tainice ale îngheţului clipeau sub tălpile lui. Prevăzu apariţia gardului, chiar îşi reamintea nota de plată (bătută la o maşină de scris cu litere maro) primită de la constructorul (un şarlatan lugubru, de mult falit) care plantase gardul acolo prin votul comisei diaconilor (Gerald Harlow, preşedinte), şi alese ca loc de trecere porţiunea bordurii stratului de flori îngheţate, unde nici o aşchie a trandafirilor retezaţi n‑ar fi putut să‑l înjunghie („Cu ajutorul spinului din talpă“, scria Kierkegaard, „zvâcnesc mai sus decât oricine altcineva cu picioare nevătămate“) şi, dintr‑un singur lin pas parabolic, ex‑clericul şi voyeurul nostru îşi săltă mădularele golaşe câţiva centimetri aerieni peste scândurile albe ascuţite ale gardului şi cu tălpile înfrigurate păşi pe gazonul neîngrijit al pastorului asistent, efeminatul, bărbosul Ned (de la Thaddeus, cumva) Bork. Perfidie, numele tău ar putea foarte bine fi Bork. Prezentul scriitor, cu nasul şi globii oculari usturându‑l încă din cauza strălucirii deşertului, abia dacă poate să indice ce anume e mai odios în acest tânăr foarte îndepărtat. Onctuoasa, melodioasa lui pronunţare afectată, de absolvent de şcoală particulară? Obrajii îmbujoraţi? Tenul cu acnee? Tentele castanii ale bărbii lui linse? Culoarea de brotac a ochilor? Sau teologia molatec‑stângace, o cremă de zahăr ars perfectă a unui misticism Jungian‑Reichian înotând într‑o supă caramel Tillichian-Jasperian-Bultmanniană, toate astea servite într‑o strachină de mâna a doua acestei generaţii fără sânge? Chicotitul său contagios? Sau faptul că toată suflarea parohiei, de la proaspătul botezat scuturat de scâncete până la ultimul credincios muribund, cu mască de oxigen pe faţă, îl adora? De fapt, şi mie îmi plăcea de el. Şi doream ca el să mă placă. Era chiar el, acolo, înăuntru, împreună cu dragostea mea carnală. M‑am furişat de la fereastră la fereastră, încercând senzaţii tactile diferite printre varietăţile de tufe pe care sera locală (care proteja bujorii portoricani într‑o stare de intenţionată îmbujorare) le donase sfintei noastre cauze întru înfrumuseţarea casei parohiale. Erau acolo, înăuntrul acestui garaj transformat în locuinţă de nefamilişti, organista şi curatorul, câte unul de fiecare sex, asemeni unor cercei împreunaţi într‑o cutiuţă prea încăpătoare unei astfel de depozitări. Doar o luminiţă palidă răzbătea dinspre Bork. Camerele lui, deşi nu multe şi toate la parter, erau aranjate cu înnebunitoare deşteptăciune: indiferent la ce fereastră mă căţăram, în nuditatea mea dosnică, întretăierea paravanelor îmi eclipsa ceea ce doream să văd. Totuşi, distingeam în pauzele dintre forfota produsă de picioare şi suflul vijelios al respiraţiei mele, distingeam voci – sau, dacă nu chiar nişte voci, atunci locul acela uşor erodat de pe suprafaţa liniştii care indică porţiunea în care vocile au fost şterse. Temător că ipotetica maşină de patrulare a poliţiştilor m‑ar putea surprinde, adică pe idealul hoţ cu fundul gol, m‑am tupilat pe alee şi m‑am uitat pe fereastra din stânga uşii de la intrare; la cealaltă extremă a imensului spaţiu din micuţa casă, în dreptul lămpii ce părea acoperită de o cuvertură trandafirie, am zărit, rapid ca un clic de Nikon, un triunghi alb chiar pe marginea canapelei, dispărând la fel de rapid. Prea ascuţit pentru a fi un genunchi, trebuie să fi fost un cot. Prea fin pentru a fi al lui, trebuie să fi fost al ei. Ea era deasupra lui, poziţia Herei şi a lui Zeus, a lui Shakti şi Shiva. Trăiască gaura cheii! Imaginea aceea m‑a ars pe dinăuntru aşa cum un strop de coniac arde în stomacul unui alcoolic de mult reformat. M‑am târât, literalmente („şi pe burtă vei merge înainte“), prin iarba congelată, pe sub pervazurile ferestrelor, până la fereastra cea mai apropiată de canapea. Cu o prudenţă excesivă, care îmi obligă încheieturile să se revolte împotriva gradualismului, m‑am îndreptat îndeajuns pentru a mă zgâi prin ochiul de geam de la rădăcina ferestrei. Deşi mă prevalam de întunericul învăluitor, puteam fi surprins de scăpărarea unui chibrit sau de o stea strigătoare, simţindu‑mi oricum faţa arzând ca aceea a unui ochi de cucuvaie. Am permis acestui ochi supradimensionat să privească spre folosul amândurora. Acolo, nu mai de parte de un stat de om, pârguindu‑se într‑o aură roz, zăcea un picior dezgolit. Al ei. Alicia avea picioare oarecare, cu vene îngroşate, iar unele degete de la picioare erau sticloase de parcă primenite pentru a creşte bătături. Era un picior de‑al ei. Incontesta bil. Şi incontestabil nud. Eram năuc. Am ascultat, încercând să aud gemetele tipice pe care obişnuia să le emită în timpul coitus‑ului. Însă Bork, ca mulţi alţii din generaţia lui aparent‑dezinvoltă, era foarte strict cu confortul şi îşi instalase geamuri duble rezistente la ploi şi furtuni. Apoi, chiar în faţa mea, exact la cealaltă extremitate a geamului dublu, se produse o învolburare de plete, ale lui sau ale ei, nu‑mi dădeam seama, atât de rapid clipeam, după care m‑am rostogolit într‑o parte şi am aterizat într‑un boschet care, după frunzele uleioase şi ţepoase, trebuie să fi fost ale unui trandafir sălbatic. Cretin şi perfid ca un arici, am zăcut acolo, acoperit de frunze şi aşchii, până ce am considerat că mă pot retrage într‑un dans împleticit – picioarele mele desenând arabescuri asemeni cretei pe tablă – pe gazonul îngheţat al lui Bork, spre foaierul meu fetid, scârţâitorul bârlog al iertării intime. Nici o sirenă nu se trezise pentru a mă urmări în noapte. Nici un înger nu se materializase pe traseul treptelor. Dungile de lumină lunară tărcau scara la fel ca înainte, ca spatele costeliv al unui sclav implorând clemenţă. În sinea mea, sub groasa crustă fierbinte de senzaţii născute pentru a ne apăra de înfrângerile atletice şi insultele făţişe, m‑am simţit oripilat în faţa confirmării vizuale a deja evidentei (date fiind maşina parcată, casa, ora, sexualitatea omniprezentă şi infailibila Providenţă se îngrijise să‑mi asigure disconfortul) certitudini. Dar, îngemănat cu oroarea şi cuibărit confortabil lângă ea, un trup călduţ de satisfacţie se tolănise tacticos înlăuntrul meu. Această plăcere, deşi un aliaj, era profundă, mai profundă decât masochismul credinciosului făţarnic, mai adâncă decât foamea codoşului pentru secrete, piciorul desculţ fiind acum unul dintre acelea. Într‑atât de profundă, de fapt, încât, privind în jos, dinăuntrul scărilor încălzite de radiatoare, pentru care nu plăteam întreţinerea, am văzut aievea covoarele confortabile şi duşumeaua tărcată de umbre a casei tatălui meu, care, de asemenea, nu‑i aparţinea. Însă braţele ceasornicului din motel s‑au mişcat deja dincolo de erectilitatea semnalului de prânz. Astăzi cred că se impune un daiquiri cu gheaţă şi spumă gazoasă deasupra romului catifelat, apoi un altul. Dar mai întâi va trebui să conducem păpuşelul nostru sus, pe scări, să‑l punem în pat. Împinge uşa dormitorului cu un gest cu greu perceptibil, care, ştie asta negreşit, va provoca deschiderea ochilor soţiei lui. „Dumnezeule, Tom. Unde‑ai fost?“ „Să văd de copii. Să scot pisica afară“. Alunecă la loc în locul liber, împingând într‑o parte caldele ei porţiuni care îşi permiseseră să‑i invadeze spaţiul. Îl întreabă: „De ce ai picioa rele atât de reci? Şi fundul? Eşti îngheţat“. „Am fost afară, pe iarbă“. „Fără pantaloni?“ „Mă uitam după OZN‑uri“. „Nu te cred“. „Şi am citit în ziar că trece o cometă. Sau un corp ceresc asemănător“. „Nu te cred. L‑ai spionat pe Ned. Nu eşti normal“. „Face parte din cura sufletu lui meu. Curo, curate, curare“. „Tom, eşti bol nav. Ce ne facem cu tine?“ Preţ de o secundă abisală am crezut că mâna ei, în timp ce mă cerceta cât de rece eram, va rătăci înspre penisul meu. Dar pericolul, aşa cum e cazul multora, trecu.
Soarele se afla în plină amiază. Nu mai era doar pe jumătate zărit, doar bănuit din străluciri abia cutezate, ca şi cum o fată culcată pe o saltea de valuri şi-ar fi împovărat fruntea cu nestemate rotunde ca picătura de apă, care aruncă săgeţi de lumină opalină fulgerând în văzduhul tremurat, ca scânteierea unei lame de cuţit. Lumina soarelui era acum neândoielnică şi neânduplecată. Cădea asupra nisipului aspru, şi stâncile se făceau cuptoare încinse; cerceta fiecare ochi de apă, descoperind plevuşca ascunsă printre crăpături, aducând la iveală câte o roată ruginită, câte un os albit, sau câte o gheată fără şireturi, neagră ca fierul, înfiptă în nisip. Dădea fiecărui lucru măsura lui cuvenită de culori; dunelor de nisip licăriri nenumărate, buruienilor de pe ţărm verdele lucitor; sau cădea asupra aridelor pustietăţi ale deşertului, care ici se întindeau în brazde săpate de vântul biciuitor, colo stăteau îngrămădite în gorgane singuratice, iar mai încolo erau presărate cu arbori de junglă piperniciţi, de un verde închis. Soarele lumina moscheile poleite cu aur neted, lumina casele meridionale, albe şi trandafirii, clădite parcă din cărţi de joc, lumina femeile cu sânii căzuţi şi cu părul alb care, îngenuncheate pe malul râului, băteau de pietre rufele încreţite. Vapoare care înaintau în mare, despicând cu zgomot valurile, erau cuprinse în lumina uniformă a soarelui aţintită asupra lor; razele cădeau, prin baldachine galbene, asupra pasagerilor care moţăiau sau se plimbau pe punte, cu mâna streaşină la ochi, să vadă uscatul după ce, zile în şir, comprimându-i în adâncul lui uleios şi zvâcnitor, vaporul îi purtase monoton pe ape. Soarele se revărsa peste culmile dese ale sudului şi îşi arunca strălucirea asupra unor albii adânci şi pietroase cu ape, atât de sărace pe sub podurile suspendate, încât femeile, îngenuncheate pe bolovanii fierbinţi, abia aveau în ce să-şi înmoaie rufele; catâri slăbănogi, cu desagi aruncaţi pe spinările înguste, îşi căutau cu grijă calea printre pietrele cenuşii care se ciocneau unele de altele. În căldura de amiază, munţii păreau cenuşii, parcă ar fi rămas aşa, sparţi şi arşi, după o explozie. Dar spre nord, sub ceruri mai înnourate şi mai ploioase, munţii erau ca nişte lespezi netede, tăiate cu fierăstrăul, purtând în ele o lumină ca şi cum în adâncul lor un paznic ar fi trecut dintr-o grotă în alta ducând o lampă verzuie. Soarele, printr-o pulbere albastră-cenuşie, se revărsa asupra câmpiei, luminând mlaştini şi iazuri, un pescăruş alb oprit pe un par, zborul lent al umbrelor deasupra pădurilor cu coroana teşită, a lanurilor de grâu tânăr şi a fâneţelor unduitoare. Bătea în zidul livezii, şi toate asperităţile cărămizilor erau stropite cu punctişoare aprinse, argintii şi purpurii, care păreau a le face plăcute la atingere, dar gata, odată atinse, să se dizolve într-o pulbere incandescentă. Coacăzele se prelingeau pe zid, în valuri şi în cascade stacojii, lăcuite; prunele se împlineau sub frunze, şi toate firele de iarbă erau topite într-o singură undă curgătoare de vâlvătaie verde. Umbrele copacilor erau ca iazuri adânci la picioarele lor. Lumina care îi inunda confunda toate frunzele într-o singură masă verde. Păsările cântau imnuri pătimaşe adresate unui singur auz, apoi se opreau dintr-o dată. Exuberante, ciripeau ducând câte un pai mărunţel sau câte o rămurică sus, în crengile noduroase din vârful copacilor. Împodobite cu aur şi purpură, se aşezau prin grădină, unde glicina curgea în valuri aurii şi liliachii, fiindcă la ceasul acela de amiază, grădina era toată o bogăţie de flori; până şi bolţile de sub flori şi frunze se luminau în verde, purpuriu sau roşu ca rugina, când soarele străbătea până la ele, trecând printr-o petală roşie, sau printr-alta lată şi galbenă, sau când îi stătea în cale câte o tulpină verde, groasă şi ţepoasă. Soarele cădea drept pe casă, făcând să lucească pereţii albi între ferestrele întunecate. Geamurile, acoperite cu o reţea groasă de crengi groase, ţineau în ele cercuri de umbră de nepătruns. Unghiuri tăioase de lumină se aşezaseră pe pervazul ferestrei şi scoteau la iveală, în camere, farfurii cu margini albastre, ceşti cu mânere rotunjite, un castron masiv, desenul complicat de pe covor şi scrinurile şi bibliotecile cu nesfârşitele lor unghere şi înşiruiri. Dincolo de îngrămădeala lor se întindea o zonă de întuneric, unde se mai afla poate câte o formă care să fie slobozită de umbrele ei sau câte un adânc de beznă mai deasă. Valurile se spărgeau pe ţărm şi, într-un ritm vioi, îşi răsfirau apele pe maluri. Veneau repede, unul în urma altuia, şi se izbeau de ţărm; iar spuma lor se arunca îndărăt, tot mai repede. Valurile ascundeau în ele genuni intens albastre; doar deasupra se întindea un desen ţintuit cu lumini de diamant, pe crestele lor care tresăreau unduit, ca muşchii pe spinarea unor cai voinici, porniţi în goană. Valurile se izbeau de ţărm; se retrăgeau, apoi din nou se izbeau de ţărm, bubuind ca şi cum o sălbăticiune uriaşă ar fi bătut din picior.
Şi noaptea doarme liniştită Şi n-o trezeşte un ecou... Gheţarii albi, în auroră Sunt galbeni ca un aur nou.
Ca nişte clopote de aur Răsună lung, răsună grav, Şi cânta imnurile vieţii, În ochii tristului bolnav...
Şi pe când clopotele vieţii Vibrează-n sufletul sonor, Fecioarele cu mâini de ceară Se roagă palide – şi mor…
De nu mă poţi iubi...
De nu mă poţi iubi frumoaso, - Căci altul ţi-e stăpân pe veci - De ce, când te-ntâlnesc în cale O clipă - ochii nu ţi-i pleci ?
De nu mă poţi iubi, frumoaso, Întoarce-ţi ochii de la mine ; Tu ştii ispita ce se-ascunde În fundul apelor senine ;
În prefăcuta-mi nepăsare, În genele mereu plecate, Tu nu-nţelegi mărturisirea Iubirii mele zbuciumate?
De nu mă poţi iubi, femeie, Întoarce-ţi ochii - căci mă tem Să nu le-ntunece lumina Întâiul dragostei blestem !…
Vulturul
Vulturul m-a muşcat de mână când l-am încătuşat, Dar s-a-nvăţat cu mine şi stă legat în curte; Un câine l-a umplut de purici, pisica l-a scuipat. Îi place viaţa nouă... În grohăituri scurte,
Mănâncă mult... i-e lene... începe să se-ngraşe. În ochii mici şi roşii zadarnic caut cerul; Aripa i-e greoaie, privirile sunt laşe, Vulturu-şi pierde zilnic simbolul şi misterul.
Găinile trec calme, cotidiane, proaste, Pe lângă el. Vulturul ia graţii de păun; Imperial se uită la păsăreasca oaste, Căci el numai cu porcul se simte frate bun...
Îl oboseşte bolta de-atâtea ori brăzdată, De nu-şi înalţă ochii spre cerul azurat? Vulturul nu-şi ridică privirea niciodată, Căci a lăsat-o veşnic spre stârvul căutat...
Acuma plouă-n curte şi curtea-i o băltoacă... Cu gheara-ncătuşată - sinistru epitaf - E fericit vulturul... s-alintă şi se joacă În ploaia care-l spală de purici şi de praf...
Parisul acuma...
Parisul acuma-i o carte închisă, Nu-i nimeni la pândă sub vechile-arcade, Nu-i nimeni în parcuri, pe poduri nu-i nimeni Şi nici o lumină pe ape nu cade...
Începe un clopot prelung şi răsună... Din clopot în clopot chemarea pătrunde, Şi-n unde, sub bolţile vechilor poduri, Profunde acorduri ecoul răspunde.
Crizanteme
Aşteaptă-mă diseară la fereastră Cu ochii trişti, cu fruntea visătoare ... Am să-ţi aduc un braţ de crizanteme, Să-mpodobim iubirea care moare ...
Am să-ţi aduc un braţ de crizanteme ... Sunt flori târzii, sunt florile din urmă, În viaţa lor e moartea primăverii, Cu viaţa lor iubirea ni se curmă ...
Aşteaptă-mă diseară la fereastră Cu fruntea-n mâini, cu ochi pierduţi în vis – Am să-ţi aduc un braţ de crizanteme Şi cel din urmă cântec ce ţi-am scris ...
Spre sfârşitul secolului XIX, mulţi gânditori au observat că schema se repeta. Astfel au apărut scoli filozofice care interpretau istoria ca pe un proces ciclic şi urmăreau să demonstreze că inegalitatea ar fi legea imuabilă a vieţii. Este de la sine înţeles că o asemenea doctrină şi-a găsit oricând adepţi, dar, în zilele noastre, ea se prezintă într-un mod esenţialmente diferit, în trecut, necesitatea ierarhizării societăţii a fost, în special, o doctrină a celor de Sus. Au propovăduit-o regii şi aristocraţii pe de o parte, iar pe de altă parte preoţii, avocaţii şi alte categorii care parazitau pe lângă cei dintâi, făgăduind, în acelaşi timp, o compensaţie în lumea fictivă de dincolo de mormânt. Cei de Mijloc au uzat întotdeauna de cuvinte precum „libertate”, „dreptate” şi „frăţie”, atâta timp cât erau angajaţi în lupta pentru putere. Acum, însă, ideea umanităţii fraternizate a început să fie asaltată de oameni care nu se aflau încă în situaţia de a dicta, ci doar sperau s-o atingă, această situaţie, în scurt timp. In trecut, cei de Mijloc au făcut revoluţii sub stindardul egalităţii şi, de îndată ce au răsturnat vechea tiranie, au instaurat una nouă, a lor. Noul grup de Mijloc şi-a proclamat, de fapt, tirania dinainte de a lua puterea. Socialismul, care a apărut la începutul secolului XIX şi a reprezentat ultima treaptă a unei direcţii de gândire ce îşi împinge izvoarele înapoi în timp până la răzvrătirile sclavilor din Antichitate, se găsea încă profund infestat de utopismul epocilor anterioare. Dar fiecare variantă de socialism apărută 1900 a abandonat, din ce în ce mai deschis idealul instaurării libertăţii şi egalităţii. Noile mişcări, apărute la mijlocul secolului -SOCENG în Oceania, Neo-Bolsevismul în Eurasia si, în Estasia, Adoraţia Morţii, cum este denumită frecvent - şi-au stabilit în mod conştient drept ideal perpetuarea ne-libertăţii, a ne-egalităţii. Evident că aceste mişcări au răsărit din cele vechi şi au avut tendinţa de a le păstra denumirea şi de a le prelua ideologia. Dar, totodată, scopul fiecăreia dintre ele era stagnarea progresului şi oprirea istoriei într-un moment anume ales. Obişnuita, de-acum, mişcare de pendul urma să mai aibă loc o singură dată şi apoi să se oprească definitiv. Ca întotdeauna, cei de Sus aveau să fie răsturnaţi de către cei de Mijloc, care ar fi devenit ei înşişi cei de Sus; dar, de această dată, printr-o strategie conştientă, cei de Sus aveau să-şi menţină poziţia definitiv. Noile doctrine au apărut, într-un anume sens, din cauza acumulării de cunoştinţe istorice şi a sporirii gradului de înţelegere a istoriei, care era aproape inexistent până în secolul XIX. Abia acum a putut fi înţeleasă evoluţia ciclică a istoriei; şi, dacă a putut fi înţeleasă, a putut fi şi modificată. Motivul esenţial a fost acela că, de la începutul secolului XX, egalitatea între oameni a devenit posibilă, cel puţin din punct de vedere tehnic. Deşi nimeni nu contestă că oamenii nu au, din naştere, aceleaşi calităţi şi că profesiile presupun specializare, ceea ce favorizează pe unii indivizi în dauna altora, totuşi distincţiile de clasă şi marile diferenţe de avuţie au încetat de a mai fi realmente necesare, în epocile anterioare, distincţiile de clasă fuseseră nu doar de neevitat, ci chiar de dorit. Preţul civilizaţiei a fost inegalitatea. Dezvoltarea, însă, a producţiei mecanizate a făcut ca situaţia să se schimbe. Chiar dacă a rămas necesar ca oamenii să presteze munci diferite, nu mai era necesar ca ei să trăiască la nivele sociale sau economice diferite. Iată de ce, din punctul de vedere al noului grup care era pe cale de a pune mâna pe putere, egalitatea între oameni nu mai constituia un ideal pentru care să lupte, ci o primejdie de care să se ferească, in vremurile primitive, era destul de uşor de crezut într-o societate a dreptăţii şi a păcii, care, de fapt, era imposibil de realizat. Imaginea paradisului terestru, în care oamenii trăiesc la un loc, înfrăţiţi, fără legi şi fără muncă brută, a bântuit închipuirea oamenilor timp de mii de ani. Această viziune aprins, întrucâtva, şi la grupurile care profitau concret de pe urma fiecărei schimbări istorice. Urmaşii revoluţiilor franceză, engleză şi americană credeau, oarecum, în propriile lor fraze despre drepturile omului, despre libertatea cuvântului, despre egalitatea în faţa legii şi aşa mai departe si, într-o anumită măsură, s-au lăsat influenţaţi de acestea. Dar, până la începutul deceniului patru al secolului XX, toate direcţiile mai importante din gândirea politică erau autoritare. Paradisul terestru a fost abandonat exact în momentul când a devenit realizabil. Orice teorie politic ă nou apărută, indiferent ce denumire îşi atribuia, se orienta către ierarhizare şi înregimentare, iar în contextul general de înăsprire a concepţiilor, care a apărut în jurul anului 1930, anumite practici care fuseseră abandonate de mult timp, unele de sute de ani - arestarea fără judecată, folosirea prizonierilor de război ca sclavi, execuţiile publice, stoarcerea de mărturisiri prin tortură, luarea de ostatici şi deportarea depopulaţii întregi -toate acestea nu numai că au redevenit obişnuite, dar erau tolerate şi chiar ocrotite până şi de oameni care se considerau progresişti şi luminaţi. A mai trecut un deceniu de războaie naţionale, războaie civile, revoluţii şi contrarevoluţii, în toate regiunile globului, până ca SOCENG-ul şi teoriile sale rivale să iasă la rampă bine închegate ca doctrine politice. Ele fuseseră, însă, prevestite de diversele sisteme numite, cu un cuvânt, totalitare, apărute în prima parte a secolului; de mult timp se conturase, în liniile sale generale, lumea care avea să iasă din haosul perioadei respective. Se conturase, de asemenea, şi tipul de oameni care aveau să controleze această lume. Noua aristocraţie era constituită, în cea mai mare parte, din funcţionari, oameni de ştiinţă, tehnicieni, activişti sindicali, experţi în publicitate, sociologi, profesori, jurnalişti, economişti. Toţi aceşti oameni, care proveneau din clasa mijlocie salariată şi din pătura de sus a clasei muncitoare, s-au format şi s-au unit în lumea despuiată a industriei monopoliste şi a centralismului guvernamental, în comparaţie cu omologii lor din epocile trecute, erau mai puţin zgârciţi, mai puţin ispitiţi de lux, mai setoşi de putere pură şi, în primul rând, mai conştienţi de ce făceau şi mai decişi să anihileze opoziţia, oricare ar fi fost ea. Această din urmă deosebire este crucială, în comparaţie cu cea de astăzi, toate tiraniile din trecut au fost timide şi ineficace. Păturile conducătoare au avut întotdeauna, într-o măsură mai mare sau mai mică, idei liberale şi şi-au permis să aibă puncte nevralgice peste tot, mulţumindu-se să considere numai actul în sine, fără să le intereseze ce gândeau cei pe care îi conduceau. După standardele de astăzi, până şi Biserica Catolică din Evul Mediu a fost tolerantă. Unul dintre motive, printre altele, este acela că, în trecut, nici un guvern nu avea puterea de a-şi ţine cetăţenii în permanenţă sub supraveghere. Apariţia tiparului, însă, a facilitat, iar filmul şi radio-ul au sprijinit manevrarea opiniei publice. O dată cu inventarea televiziunii şi cu acele progrese tehnologice care au făcut posibile recepţionarea şi transmiterea în acelaşi timp, cu ajutorul aceluiaşi aparat, viaţa particulară practic a luat sfârşit. Fiecare cetăţean sau, cel puţin, fiecare cetăţean care merită urmărit poate fi ţinut timp de douăzeci şi patru de ore din douăzeci şi patru sub ochii poliţiei şi în sunetele propagandei oficiale, cu orice alt canal de comunicare blocat. Acum a apărut, pentru prima oară, posibilitatea de a asigura nu numai o totală supunere faţă de voinţa Statului, ci şi o totală uniformitate a opiniei din partea tuturor cetăţenilor. După deceniile revoluţionare cincizeci şi şaizeci, societatea s-a restructurat, ca de obicei, într-o parte de Sus, una de Mijloc şi una de Jos. Numai că noul strat de Sus, spre deosebire de toţi predecesorii săi, nu a acţionat din instinct, ci ştiind cu siguranţă de ce anume avea nevoie pentru a-şi menţine poziţia. De mult timp devenise limpede că singura bază cu adevărat solidă, pentru oligarhie, este colectivismul. Bogăţia şi privilegiile pot fi apărate cum trebuie numai atunci când sunt o proprietate de grup. Aşa-numita „abolire a proprietăţii private”, care a avut loc la mijlocul secolului, a însemnat, în realitate, concentrarea proprietăţii în şi mai puţine mâini decât până atunci; cu diferenţa, însă, că noii proprietari formau un grup, şi nu un număr de indivizi. Nici un membru al Partidului nu posedă, separat, nimic altceva decât mici obiecte strict personale, în comun, însă, Partidul stăpâneşte totul în Oceania, pentru că el controlează totul şi dispune de produsul muncii aşa cum socoteşte necesar, în anii imediat următori Revoluţiei, Partidul a putut ajunge în această Postură conducătoare aproape nestingherit, pentru ca întregul proces a fost prezentat ca un act de naţionalizare. S-a pornit întotdeauna de la premiza că, după exproprierea capitaliştilor, trebuie să urmeze socialismul; iar capitaliştii au fost cu adevărat expropriaţi - nimeni nu poate nega acest lucru. Fabrici, mine, pământ, case, mijloace de transport, totul le-a fost luat. Şi, din moment ce toate aceste bunuri nu mai constituiau proprietate privată, atunci însemna că formau proprietate publică. SOCENG-ul, care a izvorât din mai vechea mişcare socialistă, moştenindu-i frazeologia, a tradus în viaţă astfel principalul punct din programul socialist; rezultatul, prevăzut şi dorit dinainte, a fost inegalitatea economică devenită permanentă. Dar problematica perpetuării unei societăţi ierarhizate este mai profundă decât atât. Există patru modalităţi în care un grup conducător poate cădea de la putere. Ori cedează în faţa unei cuceriri din exterior, ori guvernează atât de ineficient, încât masele se revoltă, ori permite apariţia unui grup de Mijloc puternic şi nemulţumit, ori îşi pierde încrederea în sine şi voinţa de a guverna. Aceste patru cauze nu se manifestă, de obicei, individual, ci sunt prezente, toate patru, într-o măsură mai mare sau mai mică. Dacă o clasă conducătoare le-ar putea ocoli pe toate, atunci ea ar rămâne la putere definitiv. In ultimă instanţă, psihologia clasei conducătoare însăşi este factorul determinant. După prima jumătate a acestui secol, cel dintâi pericol a dispărut cu totul. Fiecare dintre cele trei superputeri care îşi împart lumea astăzi este practic imposibil de cucerit şi nu ar putea fi cucerită decât prin nişte schimbări demografice lente şi uşor de evitat pentru un guvern cu puteri nelimitate. Şi al doilea pericol este numai teoretic. Masele nu se revoltă niciodată cu de la sine putere şi nu se revoltă niciodată numai fiindcă sunt oprimate.
Adevărul este că, atâta timp cât nu li se îngăduie să aibă termene de comparaţie, masele nici măcar nu-şi dau seama că sunt oprimate. Crizele economice care se iveau la tot pasul în trecut erau absolut netrebuincioase; astăzi, nu li se mai îngăduie să apară, dar sunt posibile şi se petrec, într-adevăr, alte dislocări, la fel de mari, care rămân, însă, fără vreun rezultat politic, pentru că nemulţumirea nu-şi poate găsi nicăieri o formă de exprimare, în ceea ce priveşte problema supra-producţiei, care mocneşte, în societatea modernă, încă de la dezvoltarea tehnicii maşiniste, ea este soluţionată prin menţinerea unei permanente stări de război (vezi capitolul III), ceea ce facilitează menţinerea psihologiei maselor la un necesar nivel de exacerbare. De pe poziţiile clasei noastre conducătoare de astăzi, deci, singurele primejdii reale sunt constituirea unui grup de oameni capabili, ţinuţi în subordine şi însetaţi de putere, pe de o parte, iar pe de altă parte, răspândirea liberalismului şi a scepticismului în propriile sale rânduri. Cu alte cuvinte, problema ţine de educaţie. In esenţă, este vorba de a modela în permanenţă conştiinţa atât a grupului conducător, cât şi a acelui grup executiv mai larg, care se situează la nivelul imediat inferior primului. Conştiinţa maselor nu trebuie decât să fie influenţată în mod negativ. Odată definite aceste probleme, oricine poate intui, chiar dacă nu cunoştea dinainte, structura societăţii oceanice. în vârful piramidei se află Fratele cel Mare. Fratele cel Mare este infailibil şi atotputernic. Despre fiecare succes, fiecare realizare, fiecare victorie, fiecare descoperire ştiinţifică, despre întreaga cunoaştere, înţelepciune, fericire şi virtute, despre toate acestea se afirmă că izvorăsc direct din conducerea sa şi sunt inspirate de el. Nimeni nu l-a văzut niciodată pe Fratele cel Mare; el este o figură de pe afişe şi o voce la tele-ecran. A vem toate motivele să credem că nu va muri niciodată şi deja există mari incertitudini asupra datei naşterii sale. Fratele cel Mare este masca sub care Partidul se prezintă lumii întregi. El are funcţia de a concentra într-un singur punct dragostea, frica şi respectul, pentru că asemenea emoţii sunt mai uşor de resimţit faţă de o persoană decât faţă de o întreagă organizaţie. Sub Fratele cel Mare, se află Partidul Interior, ai cărui membri sunt în număr de şase milioane, adică ceva mai puţin de două procente din populaţia Oceaniei. Sub Partidul Interior urmează Partidul Exterior pe care, dacă socotim Partidul Interior drept creierul Statului, îl putem uşor asemui cu braţele acestuia. La baza piramidei se află masele amorfe pe care le numim în mod curent „proli” şi care numără în jur de 85 la sută din populaţie. în termenii clasificării noastre: iniţiale, prolii sunt cei de Jos; populaţiile de sclavi din ţările ecuatoriale, care trec în permanenţă de la un cuceritor la altul, nu reprezintă o parte nici permanentă, nici necesară a structurii societăţii oceanice. In principiu, apartenenţa la unul dintre acestei trei grupuri nu este ereditară. Dacă părinţii fac parte din Partidul Interior, teoretic copilul lor nu se naşte ca membru al Partidului Interior. La fiecare dintre cele două ramuri ale Partidului se accede pe baza unui examen care se susţine la vârsta de şaisprezece ani. De asemenea, nu se face nici un fel de discriminare rasială şi nu se poate afirma că o provincie domină o altă provincie. în rândurile cele mai înalte ale Partidului există evreii negri sau chiar sud-americani de pur sânge indian iar în administrarea fiecărei zone sunt numai locuitori din zona respectivă. Nicăieri în Oceania locuitorii nu pot avea sentimentul unei populaţii coloniale conduse dintr-o capitală îndepărtată. Oceania nici nu are propriu-zis o capitală, iar conducătorul ei este o persoană despre care nimeni nu ştie unde se află. Cu excepţia faptului că engleza este folosită ca lingua franca şi că Nouvorba este limba ei oficială, Oceania nu este în nici un fel centralizată. Cei care o conduc nu sunt uniţi între ei prin legături de sânge, ci prin aderenţa lor la o doctrină comună. Este adevărat că societatea noastră este stratificată, şi anume foarte rigid stratificată, după ceea ce, la prima vedere, pare a fi un principiu ereditar, între diferitele ei straturi, îns ă, există o mult mai redusă mişcare de du-te-vino decât se întâmpla în capitalism sau chiar în epoca pre-industrială. Desigur, mai există unele schimburi între cele două ramuri ale Partidului, dar numai atât cât să asigure excluderea celor slabi din Partidul Interior şi anihilarea membrilor ambiţioşi ai Partidului Exterior prin promovare. Practic vorbind, proletarilor nu li se îngăduie accesul în rândurile Partidului. Aceia mai dotaţi dintre ei, care constituie potenţiale nuclee de nemulţumire, sunt pur şi simplu trecuţi pe listele negre ale Poliţiei Gândirii şi eliminaţi. Dar această stare de lucruri nu este în mod obligatoriu permanentă şi nici o problemă de principiu. Partidul nu este o clasă în sensul vechi al cuvântului. Scopul său nu este acela de a transmite puterea propriilor săi copii ca atare; iar dacă nu ar avea nici o altă modalitate de a-i ţine pe cei mai capabili oameni în vârf, Partidul ar fi oricând gata să recruteze o întreagă nouă generaţie din rândurile proletariatului. în anii de răscruce, faptul că Partidul nu era un corp ereditar a contribuit mult la neutralizarea opoziţiei. Socialistul de tip vechi fusese aruncat pentru a lupta împotriva a ceea ce se numea „Privilegiu de clasă” si, din acest motiv, el pleca de la premisa că tot ce nu este ereditar nu poate ti durabil. El nu înţelegea că permanentizarea unei oligarhii nu este în mod obligatoriu de ordin tizic şi nici nu se oprea să retiecteze la faptul că aristocraţiile ereditare au avut întotdeauna o viaţă scurtă, în timp ce suprastructurile adoptive, precum Biserica Catolică, au rezistat, uneori, sute sau chiar mii de ani. Esenţa organizării oligarhice nu este transmiterea puterii pe linia tată-tiu, ci persistenţe unei anumite concepţii despre lume şi a unui anumit mod de viaţă impus de cei morţi celor vii. Orice grup conducător rămâne grup conducător atâta timp cât este capabil să-şi desemneze succesorii. Partidul nu are interesul să-şi perpetueze sângele, ci să se perpetueze pe sine însuşi. Nu contează cine anume exercită puterea, atâta timp cât structura ierarhizată a societăţii rămâne mereu aceeaşi. Toate credinţele, obiceiurile, gusturile, emoţiile, toate atitudinile mentale care detinesc vremurile noastre au drept scop real să susţină dogma Partidului şi să împiedice pe oricine de a înţelege adevărata natură a societăţii contemporane. Revolta fizică sau orice mişcare preliminară revoltei nu este posibilă în prezent. Din partea proletarilor nu ameninţă nici o primejdie. Lăsaţi în voia lor, de la o generaţie la alta şi de la un secol la altul, ei vor continua să muncească, să se înmulţească şi să moară, nu numai fără nici o pornire spre revoltă, dar şi fără puterea de a înţelege măcar că lumea ar putea arăta altminteri, într-un singur caz ar putea proletarii să devină periculoşi, anume dacă progresul tehnologic ar face necesari educarea lor la un nivel superior; dar, din moment ce concurenţa militară şi comercială a dispărut, nivelul de educaţie al maselor este, de fapt, în scădere. Care este sau care nu este atitudinea maselor nu mai contează astăzi. Maselor li se poate acorda libertatea gândirii, pentru că ele nu gândesc. Pe de altă parte, însă, de la un membru al Partidului nu poate ti tolerată nici cea mai mică deviaţie de opinie, nici măcar asupra celei mai neimportante chestiuni. Fiecare membru al Partidului trăieşte, de la naştere până la moarte, sub ochii Poliţiei Gândirii. Chiar când este singur, el nu poate avea niciodată certitudinea că este, într-adevăr, singur. Oriunde s-ar atia, indiferent dacă doarme, dacă este treaz, dacă munceşte sau se odihneşte, în baia sau în patul său, el poate ti inspectat fără a şti dinainte şi fără a şti nici măcar că este inspectat. Nimic din ceea ce face el nu este lipsit de importanţă. Prieteniile sale, distracţiile, comportamentul faţă de soţie şi copii, expresia feţei când se găseşte singur, cuvintele pe care le şopteşte în somn, până şi mişcările specifice ale corpului - toate îi sunt studiate insistent. Nu numai orice faptă vizibil greşită, dar şi orice excentricitate, oricât de măruntă, orice moditicare a obiceiurilor, orice tic nervos care ar putea fi simptomul unui conflict interior - orice îi va fi, cu siguranţă, detectat până la urmă. El nu are nici cea mai mică libertate de opţiune, în nici o direcţie. Pe de altă parte, însă, actele lui nu sunt reglementate de nici o lege şi de nici un cod de conduită limpede formulat, pentru că în Oceania nu există legi. Gânduri şi fapte care, atunci când sunt descoperite, înseamnă moarte sigură nu sunt, în realitate, interzise formal, iar nesfârşitele epurări, ridicările, torturările, arestările şi vaporizările nu sunt aplicate pentru a pedepsi vreo fărădelege comisă cu adevărat, ci au numai rolul de a elimina persoanele care ar putea, eventual, comite o fărădelege cândva în viitor. Unui membru al partidului i se cere să aibă, pe lângă opiniile corecte, şi instinctele corecte. Multe dintre convingerile sau atitudinile aşteptate din partea lui nu sunt nicăieri formulate clar şi nici nu ar putea fi formulate fără a scoate la iveală inerentele contradicţii ale SOCENG-ului. Dacă este o persoană care prin propria-i natură are o gândire ortodoxă - în Nou-vorbă, dacă este bungânditor - el va şti, în orice situaţie şi fără nevoia de a mai gândi, care este justa convingere sau sentimentul preferabil, în orice caz, el posedă, încă din copilărie, un complex antrenament intelectual definit, în Nouvorbă, de termenii crimăstop, albnegru şi dublugândit, care îl ajută să nu poată şi să nici nu dorească să cugete prea profund asupra nici unei probleme... De la un membru al Partidului se aşteaptă să nu resimtă nici o emoţie personală şi nici o slăbire a entuziasmului. El trebuie să trăiască într-o continuă exacerbare a urii faţă de duşmanii din afară şi de trădătorii dinăuntru, de jubilare în faţa victoriilor şi de auto-umilire în faţa puterii şi înţelepciunii Partidului. Nemulţumirile provocate de insatisfacţiile şi lipsurile vieţii sale sunt, în mod deliberat, orientate în afară şi destrămate cu ajutorul unor procedee cum ar fi cele Două Minute de Ură, iar acele speculaţii care ar putea da naştere, în mintea lui, unei atitudini sceptice sau rebele sunt ucise în faşă de propria lui disciplină interioară, formată încă din copilărie. In această disciplină, prima şi cea mai simplă normă, care poate fi insuflată şi copiilor mici, se numeşte, în Nouvorbă, crimăstop. Acest termen defineşte facultatea de a te opri brusc, parcă din instinct, în pragul oricărui gând primejdios. Tot aici intra şi capacitatea de a nu înţelege analogiile, de a nu surprinde erorile logice, de a nu înţelege nici cele mai simple argumente, dacă acestea contravin SOCENG-ului, şi de a simţi plictiseală şi repulsii, în faţa oricărui proces de gândire care ar putea eventual, conduce într-o direcţie considerată eretică. Altfel spus, crimăstop înseamnă prostie protectoare. Dar prostia nu ajunge; dimpotrivă, ortodoxia, în sensul deplin al cuvântului, cere un control total asupra propriilor procese de gândire, similar cu cel al unui contorsionis t asupra trupului său. Societatea oceanică se sprijină, în ultimă instanţă, pe convingerea că Fratele cel Mare este omnipotent şi că Partidul este infailibil. Dar, de vreme ce, în realitate, Fratele cel Mare nu este omnipotent, iarPartidul'nu este infailibil, rezultă necesitatea ca faptele să fie tratate, în orice situaţie, cu o extremă flexibilitate, pentru care cuvântul-cheie este albnegru. Asemenea atâtor alte cuvinte din Nouvorbă, şi acesta are două sensuri reciproc opuse. Când se aplică unui oponent, înseamnă obiceiul de a pretinde cu neruşinare că albul este negru, contrazicând bunul-simţ. La un membru al Partidului, înseamnă acea voinţă loială de a afirma că albul este negru, dacă disciplina de Partid cere acest lucru. Dar nu numai atât: mai înseamnă şi capacitatea de a crede că albul este negru şi, încă şi mai mult, de a şti că albul este negru, uitând că ai fi putut vreodată să crezi sau să ştii altceva în legătură cu albul şi cu negrul. Acest lucru necesită o neîncetată modificare a trecutului, pe care o face posibilă numai acel sistem de gândire supra ordonat tuturor celorlalte şi cunoscut, în Nou-vorbă, drept dublugândit. Modificarea trecutului este obligatorie din două motive, dintre care unul este secundar şi ţine, dacă se poate spune aşa, de precauţie. Acest motiv secundar este acela că orice membru al Partidului, ca de fapt şi orice proletar, suportă condiţiile prezente de viaţă, printre altele, fiindcă nu are nici un termen de comparaţie. El trebuie să trăiască izolat de trecut tot aşa cum trebuie să trăiască izolat de străinătate, pentru că trebuie să poată crede fără nici un dubiu căi trăieşte mai bine decât predecesorii lui şi că nivelul mediu de trai material creşte neîncetat. Dar motivul esenţial care face obligatorie reorganizarea trecutului este necesitatea de a asigura infailibilitatea Partidului. Problema nu se limitează la continua reactualizare a discursurilor, statisticilor şi datelor de orice natură, pentru ca acestea să dovedească justeţea previziunilor Partidului în orice situaţie. Problema este, în primul rând, că nu se poate recunoaşte făţiş nici un fel de modificare de doctrină sau realiniere politică. Pentru că a-ţi schimba poziţia, chiar şi politică, înseamnă a-ţi mărturisi slăbiciunea. Dacă, de pildă, duşmanul de astăzi este Eurasia sau Estasia - indiferent care -, atunci acela a fost dintotdeauna duşmanul. Iar dacă faptele spun contrariul, atunci faptele vor fi modificate, în acest mod, istoria se rescrie fără întrerupere. Procesul zilnic de falsificare a trecutului, cu care se ocupă Ministerul Adevărului, este, în egală măsură, vital în menţinerea stabilităţii regimului, cum este munca de represiune şi spionaj cu care se ocupă Ministerul Iubirii. Caracterul schimbător al trecutului este principala teză a SOCENG-ului. Evenimentele care au avut loc nu există în mod obiectiv, ci supravieţuiesc doar în documentele scrise şi în memoria oamenilor. Trecutul este acel lucru despre care documentele şi memoria nu se contrazic reciproc. Or, din moment ce Partidul deţine controlul exclusiv asupra tuturor documentelor şi controlează, în egală măsură, şi mintea tuturor membrilor săi, rezultă că trecutul arată exact aşa cum hotărăşte Partidul; mai rezultă şi că, deşi trecutul este modificabil, el nu a fost niciodată modificat, în nici o situaţie anume, şi că este imposibil să fi existat vreodată vreun trecut diferit. Lucrul rămâne valabil şi atunci când acelaşi eveniment trebuie modificat de mai multe ori în cursul aceluiaşi an, până la pierderea oricărei posibilităţi de a-l mai reconstitui. Partidul se află, în orice moment, în posesia adevărului absolut şi este de la sine înţeles că absolutul nu poate să fi arătat vreodată altfel decât arată astăzi. Se va vedea mai departe că de exersarea memoriei depinde, înainte de toate, controlul asupra trecutului. A face ca toate documentele scrise să concorde cu ortodoxia fiecărui moment este un simplu proces tehnic. Problema este să-ţi aminteşti că faptele au fost aşa şi nu altminteri. Si, dacă trebuie să-ţi reorganizezi amintirile sau să măsluieşti documentele scrise, atunci mai trebuie şi să uiţi că ai făcut vreodată aşa ceva. Aceasta nu este decât o simplă tehnică pe care o poţi deprinde ca pe oricare altă gimnastică a minţii şi ea este învăţată de majoritatea membrilor Partidului, mai cu seamă de cei care, pe lângă ortodocşi, mai sunt şi inteligenţi. In Vechi-vorbă ea se numeşte, fără ocolişuri, „control al realităţii”; în Nouvorbă, se numeşte dublugândit, deşi dublugânditul acoperă o arie mult mai largă. Dublugânditul este capacitatea de a stoca în minte, concomitent, două convingeri care se exclud reciproc şi de a le îmbrăţişa pe amândouă în acelaşi timp. Un gânditor al Partidului ştie în ce direcţie trebuie să-şi modifice amintirile; prin însuşi acest lucru, el este conştient că joacă feste realităţii; dar, prin intermediul dublugânditului, el se şi auto-asigură că realitatea nu a fost violată. Acest întreg proces trebuie să fie şi conştient, altminteri nu s-ar desfăşura cu precizia necesară, şi inconştient, altfel ar atrage după sine un sentiment de laşitate la început, apoi de vinovăţie. Dublugânditul însuşi nucleul SOCENG-ului, fiindcă Partidul nu face, în esenţă, altceva decât să folosească frustrarea conştientă pentru a ajunge la acea finalitate solidă care, de fapt, depinde de o totală onestitate. Aşa stând lucrurile, este neapărat necesar să spui minciuni sfruntate şi totuşi sale crezi cu toată sinceritatea, să uiţi orice a devenit nedorit si, pe urmă, dacă acel lucru revine la lumină, să-l readuci din uitare exact pentru atâta timp cât ţi se cere, să negi existenţa realităţii obiective şi să nu încetezi, nici o clipă, a ţine cont de realitatea pe care o negi. Chiar şi folosirea termenului dublugândit presupune exercitarea dublugânditului, pentru că, rostind cuvântul, recunoşti implicit că suceşti realitatea; printr-un nou proces de dublugândit anulezi această recunoaştere, şi aşa mai departe, la infinit, minciuna fiind mereu cu un pas înaintea adevărului, în ultimă instanţă, prin intermediul dublu-gânditului a reuşit Partidul - şi s-ar putea să mai reuşească, nu avem cum şti - să oprească fluxul istoriei.
S-a născut în 1873 la Farso în Himmerland (Iutlanda) în familia unui medic veterinar. Studiază mai întâi medicina, dar o abandonează curând pentru a se consacra literaturii. În primele sale romane (exemplu Einar Elkar ) descrie atmosfera bolnăvicioasă ce domnea în Danemarca - dar şi în Europa - sfârşitului de veac. Propria lui sănătate morală, influenţată şi de frecventarea operei unor Whitman şi Kipling, îl ridică însă deasupra acestui climat în nuvelele care vor alcătui ciclurile succesive de Povestiri din Himmerland, în care celebrează natura şi locuitorii regiunii natale. După lungi peregrinări, mai întâi prin Statele Unite în calitate de corespondent de presă (1896) şi Franţa (1899), publică Renaşterea gotică, în care atribuie raselor "gotice", adică anglo-saxone şi germanice, meritul oricărui progres material şi tehnic al omenirii. Între 1902 şi 1903 face o călătorie în jurul lumii iar în 1913 un lung popas în Extremul Orient şi, din nou, în Statele Unite. Opera sa de căpetenie, marele ciclu romanesc cuprins sub titlul global Lunga călătorie, este de fapt o istorie a umanităţii, începând din epoca glaciară până la descoperirea Lumii Noi de către Columb şi vremurile progresului tehnic american. Reia aici teoriile rasiale şi evoluţioniste (expuse dealtfel şi în diverse eseuri, ca Estetica şi evoluţia, Evoluţia şi morală), exaltând cuceririle pe care le-a făcut umanitatea, nu datorită culturii, ci în pofida ei, şi devenind, cum îl va caracteriza critica, "unul dintre profeţii industrialismului". Mai scrie apoi şi alte romane (printre care Gudrun), care apar concomitent cu publicarea, în continuare, a povestirilor şi legendelor din Himmerland. Adversar făţiş al creştinismului, Johannes Jensen ar fi vrut să reînvie serbările epocii păgâne, volumul său Anotimpuri cuprinzând şi câteva cânturi menite să substitue cânticele bisericeşti. Printre operele sale cele mai originale se numără micile eseuri în proză reunite sub titlul Mituri, din care nouă culegeri se succed între anii 1907 şi 1940. După ce, între 1940 şi 1943, în anii întunecoşi ai războiului, Premiul Nobel pentru literatură nu se atribuie, primul care va fi distins cu această supremă recunoaştere internaţională odată cu ivirea zorilor pacifici, în 1944, este Johannes Jensen, "pentru neobişnuita forţă şi fecunditate a imaginaţiei sale poetice care este îmbinată cu o curiozitate intelectuală de largă cuprindere şi cu un stil curajos şi proaspăt". Din nefericire însă, scriitorul danez s-a bucurat de această recunoaştere doar 6 ani, stingându-se din viaţă în anul 1950.
Bate mileniul trei la uşa Terrei, încet dar sigur... Mă bate gândul că nu se va schimba nimic... Bate vântul prin multe minţi zise ilustre... Se bat pe umăr, postelectoral, cei care au reuşit să mintă... Bat câmpii apoi despre onoare, cinste, morală... Bate judecătorul în masă: "Linişte-n sală!"... Inima inculpatului începe să bată ritmic... Avocatul bate apropo-uri: sărăcie, şomaj, disperare... Se bat copiii străzii pentru aurolacul cel de toate zilele... Bate obosită inima aşa-zisei clase de mijloc... Unii se bat pentru scaunul cel mai înalt... Bate vântul prin buzunarul celui care a muncit de-o viaţă... Se bate cu cărămida-n piept cel ce o viaţă a furat... O haită de câini se bat, nici ei nu ştiu pentru ce... Bate clopotul unei biserici, de undeva, din depărtare... O haită de politicieni se bat, dar ei ştiu pentru ce... "Bată-i Dumnezeu, să-i bată!", auzi la un colţ de stradă... A fost bătut recordul mondial la demagogie... Bate antreprenorul cuiele într-un sicriu auster... Mă bate gândul că suntem cam bătuţi de soartă!...
Aştept arbitrul
Doar cu un ochi privind spre luna tremurândă prin picuri de vânt mă bate ploaia de fier amintiri ce revin şi se duc precum valul ce spală spinarea rechinilor ce stau la pândă o clipă doar clipa eternă atât le mai cer cu celălalt ochi pironit spre soare-răsare prin fulgi de raze mă mângâie vântul de aramă vise ce-au fost şi vor fi precum cerul martor al molimilor din care se moare o voce, doar vocea o mai aud cum mă cheamă cu ochii-nchişi încerc să simt lumina din jur prin stropi de umbră mă bate soarele încins cuptor al somnului precum pământul din viitor trecutul încercând să-l fur aştept arbitrul să spună cine a învins.
Versificaţie abstractă
Licurici survolând câmpuri de lut Pereţi nezidiţi cu fundaţia din nori Spectator orb la un spectacol mut Corb solist în corul de privighetori.
Prinţul moştenitor născut fără tată Peştişorul de aur în canalul colector Medic ce n-a vindecat niciodată Criminal transformat în anchetator.
Voci răguşite din difuzoare fidele Vulcani stinşi ce erup în curcubee Galaxii sfărâmate în stinse candele Pygmalion părăsit de a lui Galatee.
Metamorfoze
Suntem captivi în metamorfoze, totul în jurul nostru se transformă: râsete vesele de copii în nevroze, costumul de mire în uniformă, nevestele în foste, prietenii în foşti, cerul senin într-o perdea de smog, agricultorii în comandanţi de oşti, bărbaţi în femei, televizorul în drog, strigăte disperate în şoapte, şi ziua în noapte.
Coşmar
Rătăceam pe cărarea dintre demoni şi îngeri, m-au împins de la unul la altul râzând de mine. Aştept acum doar clipa acelei înfrângeri când sufletu-mi va fi scăldat în zări senine.
Apoi sleit şi îmbrăcat într-o veche armură mă zbat şi mă feresc de săgeţi otrăvite, cu pieptul zdrobit de o morbidă ură alerg, dar mlaştina într-o clipă mă-nghite.
În jur, pădurea deasă e mistuită de lavă, vulcanul fioros cu lacrimi de foc plânge, oraşul, cândva viu, s-a transformat în enclavă, iar norii par a fi, doar pete mari de sânge.
Îngrozit, mă-ntind către o salvatoare mână ce parcă se coboară din regatul ceresc, din depărtări aud cum suav, îmi şopteşte o zână să mă las dus de val... şi asudat, mă trezesc.
S-a născut la 18 ianuarie 1911, la Bitolia, în Macedonia. Tatăl lui, Ion Caranica, profesor de muzică, dirijor şi compozitor, a fost premiat, la recomandarea academicienilor George Enescu şi Dumitru Caracostea, cu Marele Premiu "Năsturel", pentru lucrarea sa "130 de melodii populare româneşti", apărută în 1937. Mama sa Sevastia, era sora academicianului Capidan. Eta Boeriu, sora poetului a fost ea însăşi poetă, traducătoare remarcabilă din literatura italiană veche şi contemporană. Nicu Caranica a urmat şcoala primară şi liceul la Turda (1919 - 1928) şi Universitatea la Cluj (1928 - 1932). A urmat un prim an de studii în Franţa, la Universitatea catolică din Lille. Şi-a luat licenţa cu teza "La critique de Baudelaire", în 1932. Între 1935 şi 1936, studiază la Sorbona şi Ecole Normale Superieure, din Paris, lucrând la o teza de doctorat despre critica totală (plastică, muzică literatură) a lui Baudelaire, teză rămasă, din păcate, neterminată, din cauza neprelungirii bursei şi a vicisitudinii vremurilor care au urmat. A fost, pe rând, profesor în ţară, apoi ataşat de presă la Legaţia Română din Quirinal. Fiind rechemat din postul de ataşat de presă în ţară, refuză întoarcerea şi optează pentru condiţia de exilat. Timp de zece ani a trăit în Italia, în perioada 1943 - 1945 fiind asistent pe lângă profesorul Ramiro Ortiz, la Institutul de filologie romanică a Universităţii din Padova. Din 1951 s-a stabilit la Paris, unde a şi murit. A debutat în presă la 16 ani, în "Propilee literare", dar adevăratul său debut e considerat cel din 1932, din "Gând românesc". În 1940, a fost numit de Sextil Puşcariu colaborator la Marele Dicţionar al Academiei. În volum a debutat cu "Poeme şi imnuri", Editura Miron Neagu, Sighişoara, 1940. A mai publicat volumele "Povestea foamei", Destin, Madrid, 1945, "Naşterea tragediei", Destin, Madrid, 1968 (carte renegată mai btârziu de autor), "Mouvement irreversible", Editura La Pensee Universelle, Paris, 1972, "Anul 1940, Editura Ethos - Ioan Cuşa, Paris, 1981, "La lotta con l'angelo", (traducere din franceză de autor), Editura U.N.U.P.A.D.E.C, Roma, 1992, "Capira Luzi", Roma, 1994. A colaborat la revistele din ţară "Herald", "Gând românesc", "Abecedar", "Revista Fundaţiilor Regale", "Curentul literar", şi din exil: "Caiete de dor", "Anotimpuri", "Semne", "Destin", "Limite", "Ethos", "Nation Francaise", "Quinta generazione" (Bologna), "La panarie" (Udine) etc. După 1989, a colaborat la "Steaua" şi "Vatra". Prezent în antologiile "Tineri poeti ardeleni", a lui Emil Giugiuca, (Editura Fundaţiilkor regale, Bucureşti, 1940) şi în cele două antologii ale lui Horia Vintilă, "Antologia poeţilor români în exil", Buenos Aires, 1950, şi "Poezia românească nouă", Salamanca, 1956. Membru, din 1950, la "Centre roumain de recherches", Sorbona, Paris.
Închinare
Mi-ai făcut să-mi crească frunze tinere Iar şi iar pe crengile-mi uimite. Har mi-ai fost, vărsând fără reţinere Apele luminii nenumite. Evul nostru fără capăt iată-l, Liberat ecoul ni-l trimite; Arde-n tine iară, arde-n Tatăl. (Paris, 7 martie 1985)
Desen
Un deget de copil mă desenează, Direct pe faţa mea mă desenează, Atent mă desenează.
Îmi scrie ocgii, Îmi scrie gura, Fruntea, nasul, urechile, Contururile, Toate trase-n amănunt, Scrise din nou cu şerpuiri de aer, Cu mângâieri de aer.
Desenul feţei mi-acoperă faţa, Desenul feţei îmi vădeşte faţa, Cu un fard îngeresc fără materie, Cu o lumină venită din pornirile bune ale inimei, Ca o pruncie.
Chipuri uşoare ning afară, Chipuri uşoare curg în mine. Inspir îmbătat profiluri uşoare, Expir mulţumind profiluri uşoare, Mi-e inima insulă pe ape uşoare, mi-s gândurile fluturări uşoare, păsări uşoare.
Ah, deget de copil
Curge pe lume tristeţea
Curge pe lume tristeţea ca o goană de vânturi albastre, ca o goană de gânduri albastre, ca o ceară amară, ca o seară amară, curge pe lume tristeţea pe suflu, pe suflete, tâmple şi cugete, curge tristeţea cu reptile de aur, încolăcinde, nemilos de blânde, aur trist, aur trist în sânge curge tristeţea.
Fără să ştiu
Iubire, sunet argintiu, lumină-n apă, lunecare, de unde chemi cântând, din care aur adânc arzând în mare mă tot îndemni să vreau, să fiu?
Vie te joci cu multul viu, iar şi iar la tine lunec, mă fac auroră, mă-ntunec, acu-s văpaie, acu fumeg, fără-ncetare mor şi-nviu.
Cu tine infinit mă-nbiu, pe toate limbile te laud, aud ecou şi parcă n-aud, ci de-mi şoptesc că-n van te caut te strâng la piept fără să ştiu.
Afară-i toamnă, frunză-mprăştiată, Iar vântul zvârle-n geamuri grele picuri; Şi tu citeşti scrisori din roase plicuri Şi într-un ceas gândeşti la viaţa toată.
Pierzându-ţi timpul tău cu dulci nimicuri, N-ai vrea ca nime-n uşa ta să bată; Dar şi mai bine-i, când afară-i zloată, Să stai visând la foc, de somn să picuri.
Şi eu astfel mă uit din jeţ pe gânduri, Visez la basmul vechi al zânei Dochii; În juru-mi ceaţa creşte rânduri-rânduri;
Deodat-aud foşnirea unei rochii, Un moale pas abia atins de scânduri... Iar mâini subţiri şi reci mi-acopăr ochii.
Singurătate
Cu perdelele lăsate, Şed la masa mea de brad, Focul pâlpâie în sobă, Iară eu pe gânduri cad.
Stoluri, stoluri trec prin minte Dulci iluzii. Amintiri Ţârâiesc încet ca greieri Printre negre, vechi zidiri,
Sau cad grele, mângâioase Şi se sfarmă-n suflet trist, Cum în picuri cade ceara La picioarele lui Crist.
În odaie prin unghere S-a ţesut păinjeniş Şi prin cărţile în vravuri Umblă şoarecii furiş.
În această dulce pace Îmi ridic privirea-n pod Şi ascult cum învelişul De la cărţi ei mi le rod.
Ah! de câte ori voit-am Ca să spânzur lira-n cui Şi un capăt poeziei Şi pustiului să pui;
Dar atuncea greieri, şoareci, Cu uşor-măruntul mers, Readuc melancolia-mi, Iară ea se face vers.
Câteodată... prea arare... A târziu când arde lampa, Inima din loc îmi sare Când aud că sună cleampa...
Este Ea. Deşarta casă Dintr-odată-mi pare plină, În privazul negru-al vieţii-mi E-o icoană de lumină.
Şi mi-i ciudă cum de vremea Să mai treacă se îndură, Când eu stau şoptind cu draga Mână-n mână, gură-n gură.
Sonet II
Sunt ani la mijloc şi-ncă mulţi vor trece Din ceasul sfânt în care ne-ntâlnirăm, Dar tot mereu gândesc cum ne iubirăm, Minune cu ochi mari şi mână rece.
O, vino iar! Cuvinte dulci inspiră-mi, Privirea ta asupra mea se plece, Sub raza ei mă lasă a petrece Şi cânturi nouă smulge tu din liră-mi.
Tu nici nu ştii a ta apropiere Cum inima-mi de-adânc o linişteşte, Ca răsărirea stelei în tăcere;
Iar când te văd zâmbind copilăreşte, Se stinge-atunci o viaţă de durere, Privirea-mi arde, sufletul îmi creşte
Kamadeva
Cu durerile iubirii Voind sufletu-mi să-l vindec, L-am chemat în somn pe Kama - Kamadeva, zeul indic.
El veni, copilul mândru, Călărind pe-un papagal, Având zâmbetul făţarnic Pe-a lui buze de coral.
Aripi are, iar în tolbă-i El păstrează, ca săgeţi, Numai flori înveninate De la Gangele măreţ.
Puse-o floare-atunci-n arcu-i, Mă lovi cu ea în piept, Şi de-atunci în orice noapte Plâng pe patul meu deştept...
Cu săgeata-i otrăvită A sosit ca să mă certe Fiul cerului albastru Ş-al iluziei deşerte.
Sonet III
Când însuşi glasul gândurilor tace, Mă-ngână cântul unei dulci evlavii - Atunci te chem; chemarea-mi asculta-vei? Din neguri reci plutind te vei desface?
Puterea nopţii blând însenina-vei Cu ochii mari şi purtători de pace? Răsai din umbra vremilor încoace, Ca să te văd venind - ca-n vis, aşa vii!
Cobori încet... aproape, mai aproape, Te pleacă iar zâmbind peste-a mea faţă, A ta iubire c-un suspin arat-o,
Cu geana ta m-atinge pe pleoape, Să simt fiorii strângerii în braţe - Pe veci pierduto, vecinic adorato!
Bine aţi venit în "Lumea Mea"; o lume a literaturii, a artei şi a culturii universale.
Am dorit ca acest blog să fie o invitaţie şi un îndemn la lectură. Majoritatea postărilor din "Lumea mea" au ca scop promovarea literaturii universale, promovarea gratuită a cărţilor şi a literaturii în general. Veţi întâlni în "Lumea mea" atât fragmente din literatura universală, cât şi încercări ale unor oameni pasionaţi de literatură. Ei formează "Lumea mea" în totalitate şi lor le aparţine. Atât informaţiile biografice cât şi textele din "Lumea mea", sunt informaţii publice, preluate din surse publice, cu respectarea dreptului de autor în totalitate. Dacă, din nefericire, observaţi vreo abatere de la acest deziderat, vă rog să mi-l semnalaţi imediat, pentru a îndrepta greşeala.
De asemeni, dacă aţi încercat vreodată vreo formă artistică de exprimare(poezie, proză, teatru, etc.), şi nu aţi avut curajul necesar să o publicaţi, "Lumea mea" poate fi spaţiul adecvat pentru ca visele voastre să devină realitate. Nu vă mai trebuie decât inspiraţie!
Reporter Special
-
NE-AM MUTAT ! Oameni, locuri şi întâmplări care ies din tiparele
cotidianului au făcut obiectul acestui demers jurnalistic, pentru care
echipa „Obiectiv Ro...
Ce grea esti....batranete !!!!!
-
Vreau sa fiu o batranica cocheta cu flori la geam, cu fluturasi in stomac
cand vad un mos ramolit:))…sa nu traiesc din amintiri ci din simtiri si
impliniri...
Luna Pătrată împlinește 15 ani!
-
În martie 2009 incepea călătoria Lunii Pătrate. Un spectacol de lansare cum
nu prea se mai văzuse, într-un spațiu de teatru, cu proiecții video și
momente ...
De ce noile scandaluri din online sunt un semn bun?
-
Probabil toata lumea care are un cont de Facebook a auzit in ultima vreme
de tot felul de micro (unori devenite macro) scandaluri legate ba de o
terasa car...
Recommendations for London
-
Since then throughout the day there are many options to enjoy in the city
of London and among the proposals of interest to tourists meet the British
Museu...
SINGURA MEA REALITATE…
-
Vineri, 11 noiembrie 2011 Ora 9:57:56 AM GMT Bucuresti SINGURA MEA
REALITATE… Amintirile de luna asta m-au zapacit intr-un asemenea hal incit
nici nu imi m...
Mandri ca vom fi speakeri la TeCOMM 2013
-
Afla cum sa ai o afacere de succes in online de la specialistii din Europa
in cadrul Tecomm A 3-a editie a expoconferintei TeCOMM aduce la Cluj-Napoca
bune...
Performance at 1 Utama
-
It's once again Christmas is coming soon. The above performance held at One
Utama, Petaling Jaya. As usual, there will be a lot of exciting performance
e...
Una caldă, alta rece
-
Aia rece e că adminul intră vreo două săptămâni în concediu, aşa că
articole nu o să mai fie de găsit pe aici. Nu ştiu dacă e rece pentru lumea
largă, dar ...
V-ati ascunselea.
-
Ma joc deseori v'ati ascunselea cu mine,
ma ascund printre zambete aiurea.
Incerc sa gasesc ce am ascuns.
Dar le'am ascuns atat de bine, incat ... le'am pier...
Purchasing Gold Pendants
-
You may be interested in gold pendants if you already have a favorite gold
chain or if you are looking for both the pendant and the chain. When
thinking ...
Lumea nu e făcută pentru oameni singuri.
-
Stau singur în curte acum. Am făcut focul într-o sărăcie de vatră deschisă
și ard niște crengi din corcodușul pe care l-am toaletat cu Ciprian în
primăva...
Pe mare – Vasile Alecsandri
-
Ah! viaţa pentru mine, Scump înger! fără tine Nu are nici un bine, Nu are
nici un dar. În cer fie lumină, Sau nori, sau noapte lină, Sufletul meu
suspină, ...
Essential places to visit in London
-
London is really full invites all tourists to enjoy natural, cultural,
culinary and many other options. Tourists who want to enjoy your trip in a
natural ...
London has the best taxis in 2013
-
When traveling around London or any other city choose a taxi is something
important because tourists expect to get good service. It just gave the
rating o...
Skullcandy Crusher – mini-review
-
Testez de vreo săptămână Skullcandy Crusher… O să încep cu sfârșitul… dacă
vrei să-ți iei căști, poate ar fi bine ca înainte să te hotărăști să
probezi ș...
DRAGOSTEA LUI DUMNEZEU
-
Trei cruci pe-un deal, pe Dealul Căpăţînii.
Pe ele-atîrnă-n frînghii strîns legaţi,
Şi ţintuiţi de braţe, în piroane,
În crudă agonie, trei bărbaţi.
Şi p...
Iuliu Maniu - un model politic, modelul meu politic
-
*Iuliu Maniu a fost un om politic român, deputat român de Transilvania în
Parlamentul de la Budapesta, de mai multe ori prim-ministru al României,
președin...
-
În noi sunt atâtea gânduri care își așteaptă împlinirea, atâtea lucruri
care au nevoie doar de un destinatar și de un moment bun pentru a fi
înfăptuite...
WE HAVE MOVED FROM GOOGLE
-
*WE HAVE MOVED FROM GOOGLE*
*WE ARE NOW HOSTED UNDER THE*
*"BOOTLEGTUNZWORLD.ORG"*
*FLAGSHIP*
*this Archive Area moved:*
*[ HERE ]*
*http://bootlegtunzw...
Red Necklace
-
red-necklace
An elegant and distinct red coral necklace. Created with the best quality
red coral and solid silver, this piece will make the perfect gift ...
organicshea , unt de shea nerafinat
-
Blog despre unt de shea nerafinat, cosmetice organice si o gramada de alte
secrete bio de frumusete din Cluj.
http://www.organicshea.ro/
locatie noua...
-
M-am mutat intr-o locatie noua.
Noul blog e in engleza, dar il pastrez si pe acesta pentru eventuale
"sclipiri" in limba noastra romaneasca.
http://ego...
Istoria pe tăbliță...
-
Uneori mi se pare atât de ciudată
Istoria nescrisă a acestui popor,
Românii scrijelau pe tăbliţe de piatră,
Unde sunt astăzi cuvintele lor?
M...
Grecia-Rodos-299 Euro-All inclusive
-
*Oferta Insula Rodos*
*299 Euro*
*3*- All inclusive*
*Transport cu avionul - inclus*
Cea mai mare insula din Arhipelagul Dodecaneselor, Rhodos sau Rodos est...
-
dicționar
am scris…
când punct…
-universal-
şiruri, amprente intra(uterine)
în care am strâns
apă de ploaie
şi am oglindit
sentenţionist-platitudi...
Despre cancer ...in alb și negru
-
Paradoxal cererile de a pune o poză de profil în alb -negru pentru a ajuta
o persoana suferindă sau pentru a susține lupta celor ce au cancer a trezit
în ...
-
*Doare*
Doare si se rupe totul in tine
Este din ce in ce mai greu si te minti ca ti-e bine
Ai vrea sa pleci si sa ramai in acelasi timp
Gandesti astfel...
La Multi Ani 2011 !!!
-
Lasam cu melancolie in urma toate partile bune ale lui 2010, un an ce s-a
dovedit plin de peripetii pentru fiecare dintre noi. si incercam sa
ingropam part...
oare voi reusi???
-
*Incerc din rasputeri sa pot sa imi achizitionez un aparat profesional
pentru recuperarea fortei musculare.Pe zi ce trece musculatura se atrofiaza
si picio...
CURS DE CERAMICA
-
CURS DE CERAMICA
“ Arta este oglinda magică pe care o creăm pentru a transforma visele
invizibele în imagini vizibile. Pentru a ne vedea chipul folosim o ...
Manifesting Things Through Talk
-
You know the idea of speaking things into existence, but did you know that
it’s a real thing? You can go out into the world and speak things and then
whe...
despre ploi
-
plouă cuvinte discret,
alb inocent, mesteceni
cum toamna ascultă
cu ochii încet.
plouă din noi între ape
inimi alese de val
calde cum cad,
pe calendar
uit...
sniţele umplute
-
-8 felii de cotlet de porc fără os (bătute ca pentru şniţel)
-8 felii subţiri de caşcaval, la fel de mari cît cele de cotlet
-8 felii de bacon
-două ouă
-fă...
New edition of the World Trade Market in London
-
In London one of the most important events taking place year after year is
the World Fair Trade Market, a tourism fair in London that has a long
tradition...
Art Tells the Technological Future
-
Jean Cocteau once said, “we only serve as a model for the portrait of our
fame.” Tell that one to Dorian Grey. It parallels the old “Chicken or the
Egg” ...
Hai intr-o calatorie in Universul Tau Interior!
-
Va invit sa-mi raspundeti in comentarii sau prin intermediul adresei de
e-mail lenutzyk18@yahoo.com la cateva dintre urmatoarele intrebari. Care
este poves...
-
Living to Die, Dying to Live
By D. O. Grant
*Reviewed by E.L.S.E.*
*29.11.2012*
*Notice:*
*You can pick up a copy at the online bookstore:*
http://ep....
mic vis eco… pornind de la un coșmar
-
DOMINANTA: (fără poze) îi înțeleg pe ăia din cartierele mexicane, care
fumează ganja goală, pe tot gol, pe suflet, pe stomac, pe creierii goi…
toată ziua ...
SAB 2019
-
Anul acesta Salonul Auto București a fost foarte slab, au fost expuse
mașini second hand. Incredibil as putea sa spun am ajuns la SAB sa vedem un
Audi A6 s...
Dragostea adevarata
-
*1 Ioan 4:10 „Si dragostea stă nu în faptul că noi am iubit pe Dumnezeu,
ci în faptul că El ne-a iubit pe noi, şi a trimes pe Fiul Său ca jertfă de
isp...
A venit toamna
-
S-a consumat cea de a doua întâlnire a „luceferilor” după încetarea
vacanţei de vară. La prima întrunire, unde nu a fost „aglomeraţie” prea
mare, fiecar...
Cu piciorul în ușă...
-
Am ,,tras cu piciorul'' în ușa virtuală și am reușit să intru pe aici
puțin.Nu știu dacă voi mai avea curând acest noroc.Între timp am început să
scriu și ...
Îmi asum
-
Exercițiu de improvizație din facultatea de actorie care mi-a rămas
întipărit în memorie ca una din cele mai frumase lecții folositoare pentru
viață.
UN PIC DE JENA AVEM SI NOI?
-
Inainte sa schimbam clasa politica, e necesara o actiune simpla. Sau, ma
rog, care pare simpla. PRIVITUL IN OGLINDA. Cine suntem noi? Nu de alta,
dar oamen...
Cat mancam
-
*Redau mai jos continutul unui mass-e-mail, primit de la o prietena. Mi se
pare unul din acele lucruri pe care trebuie sa il dai mai departe si care
te i...
Saraciti de viata interioara
-
Prevad ca dupa alegerile din decembrie vom avea o mare dezamagire! Va spun
ca o noua clasa politica este necesara! Ati mai auzit asta! Doar noi,
oamenii si...
60 cele mai bune tendinte de vopsea de par
-
Cele mai frumoase tendinte de par vopsit. Daca esti obosit sau plictisit de
parul tau plictisitor si cauti o schimbare, incearca aceste idei de culoare
a...
Poveste despre R?d?u?i
-
O zi de târg la R?d?u?i are înc? ceva din mirajul povestirilor iscusite, pe
care odinioar? bunicii ni le ?opteau la gura sobei. S?pt?mâna trecut? s-a
insta...
CONEXANT HSF 56K DATA/FAX MODEM DRIVER DOWNLOAD
-
PC Pitstop began in with an emphasis on computer diagnostics and
maintenance. You should receive an email shortly with your link to download
the requeste...
Turneu de Martisor in GERMANIA
-
Trupa No’Mads porneste din nou la drum. Incarcate de martisoare muzicale,
Irina si Alexa vor sarbatori venirea primaverii printr-un mic turneu de
martisor ...
Muzica populară de la bunici, motiv de nostalgie
-
Cine mă cunoaște bine de tot știe că nu mă omor după muzică populară.
Da, corect, ar putea avea o oarecare componentă emoțională, având în vedere
...
Lacrimi de nea (pentru Ţiţi)
-
Plânge cerul iubito...
plânge cu fulgi de zăpadă,
prima nea,
ofrandă imaculată
pentru sufletul tău
peste care așez
petale roșii
de trandafir
ca să-ți spună...
Cartoon Yourself Tutorial :)
-
Step 1 :
- Choose an image
Step 2:
- Duplicate the layer (right click on the primary layer and choose
duplicate layer)
- And change that lay...
De 1 Martie suedez
-
În urmă cu 10 ani scriam așa în prag de primăvară. Anul acesta, 1 martie mă
prinde în vacanța de sport a suedezilor, vacanță pe care au obiceiul să o
pet...
Polipii veziculari
-
Polipii vezicii biliare sunt excrescente in vezica biliara si apar de
obicei datorita acumularilor de colesterol. Intr-adevar, aceasta afectiune
este rel...
Omul de ceară
-
În frigider avea salată şi două şarlote. Nimic interesant. Motanul dormea
pe fotoliu, ca întotdeauna, preocupat s-o viseze gătind ciorbe de pui cu
zeamă de...
SARAIMAN
-
Saraiman este un spectacol inedit!
Este o incantatie, o obsesie, o poveste in care se poate regasi fiecare
dintre noi, cei care am cunoscut 'ratarea'.
Admi...
dimineata ploioasa
-
Tarot.
Am ridicat cartea.
Pana la urma omuletul inocent va cadea in hau.......pur si increzator in
pelegrinarea sa prin taramul viselor si al iluziilor...
Invitație la "Solaritate"
-
"*Unii pictori preschimbă soarele într-o pată galbenă, alţii schimbă o pată
galbenă în soare*", considera Pablo Picasso, în vreme ce J.M. Barrie,
“tatăl”...
SINGURA mea realitate…
-
Vineri, 11 noiembrie 2011 Ora 9:57:56 AM GMT Bucuresti SINGURA mea
realitate… Amintirile de luna asta m-au zapacit intr-un asemenea hal incit
nici nu imi m...
Ana Aslan
-
The Romanian School of Gerontology was the first in the world to:
• found the first Institute of Geriatrics in the world (on January 22
1952), which has g...
Ce se aude in ultima vreme
-
Nu stiu daca ati observat, dar orice ar cere/cauta, tiganii folosesc
aceleasi replici. Nu cred ca trec pe strada aceeasi tigani cu fiare vechi
sau calorife...
11+ Mountain Bike Coloring Pages Background
-
*11+ Mountain Bike Coloring Pages Background*. Print out more coloring
pages from bike coloring pages! 39+ mountain bike coloring pages for
printing an...
Metode Simple de a Face Rost de Bani Rapid
-
Momentele in care suntem surprinsi de situatii in care avem nevoie urgenta
de bani, sunt inevitabile in viata oricarui om. Desi foarte stresante,
aceste m...
Attractive places to discover in London
-
During a vacation in the English city of London there are many options that
tourists can truly take into account in particular is a city where art and
cul...
-
îmi dau seama de cât de repede trece timpul doar atunci când mă uit în
calendar sau când scriu data pe o foaie. au trecut mulți ani de când mă
știu, de cân...
Cu tolba po?tal?, prin Stockholm
-
?i pentru c? un post anterior a strâns destule comentarii legate de
sistemul po?tal în Suedia, g?sesc oportun s? explic detaliat cum st? treaba
cu po?ta su...
Scrisori pentru omuleți de departe (I - VI)
-
*Scrisori pentru omuleți de departe (I)*
Învață să-ți iubești singurătatea! Uite io, care never-ever n-am avut parte
de ea... măcar cât să ne cunoaștem m...
Primeste-l Alaturi de Tine
-
Postat în:Anti-Drog Tagged: Agenţia Naţională Antidrog lansează prima
campanie socială pentru schimbarea percepţiei publice asupra consumatorilor
de drogur...
Biserica fortificată Ghimbav
-
Am ajuns în localitatea Ghimbav, pe care o asociam mai degrabă cu fabrica
de avioane IAR, dar unde am descoperit o biserică fortificată mărișoară.
I visi...
nedreptăţile vieţii, clin d'oeil
-
bieţii pitici de grădina au toţi faţa spartăcana preferată rămâne mereu
fără toartăpechinezii ajung nţ nţ mareşali de canapeaşi cineva o invită pe
tipa dup...
Când taci
-
Când taci, înălbiţii cireşi se înclină
un giulgiu de frig peste-a florilor vrajă
visează toporul călău de lumină
şi seva în plâns se preface sub coajă.
Când...
Pufuleti si porumbei
-
*Blog restant*
La pas prin Bucurestiul vechi, dupa coltul cu mult gainat de porumbel,
undeva langa Gradina Icoanei*, un mic rendez-vous felino-pasaresc....
glisare
-
urc in metrou . imi zboara fugitiv privirea spre geam. ma sperii , arat
descarnata ca o mumie inghesuita intre alte mumii.. unde este sclipirea si
prospeti...
M-am mutat
-
Pentru cei ce încă urmăresc fotografiile aici: m-am mutat! De acum mă
găsiți pe http://photos.octocat.org, acesta fiind un subdomeniu al
http://octocat.org
Marea mutare
-
Nu stiu daca noua casa ma va inspira sa scriu mai des. Cert e ca incerc.Ma
gasiti asadar aicitot Zapacita, tot despre munte, mare, carti, concerte,
teatru ...
Mărturisirea se face până la capăt
-
Aici nu mai poate fi vorba despre jumătăţi, despre lucruri pe care vrei să
le ţii pentru tine. Mărturiseşte despre împliniri, despre înfrângeri,
despre nop...
