duminică, 30 mai 2010

Boris Pasternak


Se naşte şi creşte într-o familie de artişti profesionişti, în familia pictorului Leonid Pasternak şi a pianistei Rosa Kaufmande de unde provin şi preocupările sale timpurii pentru diverse arte: desenează bine din copilărie; se ocupă de compoziţia muzicală, influenţat fiind de A. N. Skriabin, prieten al tatălui său, într-o altă, a treia perioadă, studiază cu pasiune filosofia. În 1909 se înscrie la Facultatea de istorie-filosofie a Universităţii din Moscova, renunţând la profesia de muzician. În 1912 pleacă în Germania, unde se ocupă cu studierea operei şcolii neokantiane de la Marburg. Renunţă şi la specializarea în filosofie, problematica filosofică rămânând totuşi în centrul atenţiei creaţiei sale literare, până la romanul şi scrisorile ultimilor ani. Pasternak optează, în final, definitiv pentru literatură.
În 1911 debutează cu poezii în almanahul grupării "Lirika", iar în 1914 tipăreşte placheta de versuri "Geamănul din nori". După examenele de la Universitatea din Moscova îşi definitivează primul său volum de versuri (1914). Din dorinţa de a fi alături de generaţia sa, Pasternak se "înregimentează" literar în gruparea moderat futuristă "Centrifuga", fără a-şi renega însă rădăcinile, care coboară până în "veacul de argint" al poeziei ruse (perioada Simbolismului şi a Akmeismului, dominată de figura lui Blok). Volumul Pe deasupra barierelor (1917) este, în mare măsură, o reluare a temelor din prima sa carte. Volumele Sora mea viaţa (1922) şi Teme şi variaţiuni (1923), în care Pasternak îşi elaborează modul cu totul special de a surprinde lumea în integritatea ei, sunt primite cu entuziasm, impunându-l drept un mare poet. În anii '20, Pasternak încearcă să-şi gasească locul în lumea creată de Revoluţia roşie scriind poemele epice 1905 (1925-1926) şi Locotenentul Schmidt (1926-1927), care, alături de poemul Înalta maladie (1923-1928), îi aduc recunoaşterea oficială.
La sfârşitul anilor '30, deprimat din cauza nenorocirilor pe care le vede în jurul său - sunt anii terorii staliniste -, Pasternak renunţă pentru o vreme la opera personală şi îşi câştigă existenţa traducând. Traduce mult, din Shakespeare, Kleist, Goethe, Petöfi, Shelley, Verlaine, din germană, engleză şi din poezia gruzină; călătoreşte de altfel şi în Gruzia.
În timpul Războiului publică volumele de versuri Pe trenuri timpurii (1943) şi Întinderea pământească (1945). În iarna aceluiaşi an începe să scrie romanul Doctor Jivago. După război elaborează partea cea mai importantă din romanul Doctor Jivago, despre un intelectual cu opţiuni tragice între lumea intimă şi existenţa publică, socială. În 1948, întregul tiraj de Opere alese de Pasternak, tipărit în anul precedent, este dat la topit. Publicarea romanului în străinatate în 1957, în Italia, şi decernarea Premiului Nobel pentru literatură în 1958 a generat ascuţite critici în presa sovietică, soldate cu excluderea sa din Uniunea scriitorilor şi constrângerea sa să renunţe de "bună voie" la Premiul Nobel. În 1959 încheie volumul de versuri Când se înseninează. La 30 mai 1960, scriitorul moare la Peredelkino, celebrul sat de creaţie al scriitorilor sovietici, situat într-o suburbie a Moscovei. În însemnările şi scrisorile ultimilor ani Pasternak şi-a adunat punctele sale de vedere asupra artei.


Să dăm cu-al vorbei zar...

Să dăm cu-al vorbei zar
Precum grădina mea Cu mirt şi chihlimbar Abia, abia, abia. Să trăncănim, de vrei, Cu ce ceremonie Sunt frunzele de tei Stropite cu lămâie. Acele lunii, cine Le lăcrimă-n vergele, Printre ecluze pline De geam cu jaluzele? Şi flori îmi presără Pe preşul de la uşă? Scoruşul scutură: Cursivă jucăuşă? Ai să mă-ntrebi: dar cine Dă lunilor lungime? Şi cui mărunt nu-i pare Nimicul şi îl doare? Şi cine-n arţar, prostul, A pus atâta fast, Şi nu-şi părăsi postul De la Ecleziast? Şi buzelor de dalii Ai să mă-ntrebi – din humă - Cine le suflă: „Gata, Căzu şi-ntâia brumă!” Iar frunzele răchitei Pe-alei, pe la spitale, Le vântură pe dale? Zici: cine porunceşte? Păi, zeii cu firi crunte, Puternici peste fleacuri, Stăpâni peste-amănunte. Ghicită-i bezna morţii? Nu ştiu, dar viaţa, doamnă, I-atât de-amănunţită, Ca liniştea de toamnă.


Eva
Se rânduiesc, abrupt, copacii,
Iar, de pe mal, amiaza-nfige,
În iazuri, norii, ca momeala
Ce-o pun pescarii în cârlige.

Chiar bolta cade ca năvodul.
Şi-n plasa asta,-n fundul ei,
Mulţimea celor ce se scaldă,
Bărbaţi, copii, femei, femei.

Ies într-un pâlc de lozii fete,
Cinci-şase, şiroind ca-n ploaie,
Şi,-ngenuncheate pe nisip,
Îşi storc costumele de baie.

Muncit şi răsucit, tricotul,
Parcă un şarpe-ntr-însul are
Ce vru să ducă în ispită
Şi ne-a tot dus întru eroare.

Ivirea, chipul tău, femeie,
Nu mă-ncurcă deloc, nicicând.
Tu toată eşti ca acea stare
Când simţi un nod în gât urcând.

Eşti parcă-n ciornă, rând eşti parcă,
Vers ditnr-un ciclu ne-nceput,
Visam şi-ai apărut din coastă-mi,
Din coasta mea ai apărut.

Şi mi te-ai smuls din mâini deodată,
Îmbrăţişată te-ai smucit,
Spăimoasă, tu, ce faci bărbaţii
Să simtă-n piept un ticăit.


Alarmă falsă
În zori harababură,
Ciubere şi covete,
Şi jilave apusuri,
Seri ude ciuciulete.

Şi lacrimi înghiţite-n
Suspine de-nnoptare.
Locomotiva cheamă
La versta nu ştiu care.

Şi iar amurguri sparte,
În curtea cu minuni
Septembrie împarte
Ştiute stricăciuni.

Şi-n liniştea tomnoasă,
Aşa ca un delir,
De peste râu se lasă,
Un glas de cimitir.

Cu văduva ce plânge
Mă simt de un temei,
De parcă-ntregu-mi sânge
Ar trece-n glasul ei.

Din tindă văd, prin umbră
De geam, an nou s-arată
Cu clipa cea din urmă 
Într-una amânată.

Croindu-şi drum din partea
De sus, dinspre coline,
Prin groaza frunzei, moartea
Se uită fix la mine.


O, de ştiam de la debut...
O, de ştiam de la debut
Că versul scris cu sânge-omoară,
Că flecuşteţele de rânduri
Te-nfundă-n gât şi te doboară,

Lăsam isprăvile acestea
C-un dedesubt primejdios.
Abia se-nfiripa povestea
Şi interesul – ce sfios!

Ca Roma, bătrâneţea-i dură,
N-o-ndupleci cu braşoave doară.
Nu scapă-actorul c-o lectură:
Cere de-a binelea să moară.

Când inima-ţi dictează versul,
Ea scoate-n scenă-un rob, târându-l.
Aici se isprăveşte arta!
Respiră soarta şi pământul.


Basm

Prin tărâm de basm,
De mult, hăt, tare,
Iată-un călăreţ
Îşi croia cărare.

Se grăbea la trântă,
Poate chiar spre moarte,
Codru, noapte-adâncă
Se lăţeau departe.

Inima-i cobeşte:
„Ţine-te-o cureaua?
Sări adăpătoarea,
Strânge bine şeaua.”

El să-şi plece-urechea?
O ţâşni săgeata.
Un gorgan în faţă-i
Numai ce s-arată.

Suie şi dă cotul,
Intră-n valea seacă,
Iar se opinteşte,
Muntele să-l treacă.

Dincolo-i vâlceaua.
Na, c-a rătăcit!
La adăpătoare
Chiar a nimerit.

Neluând în seamă
Inima ce-i spuse,
Îşi abate calul,
Spre pârâu îl duse.

*** 

Peşteră-i în faţă,
Şi la gură, vad.
Flăcări de pucioasă
Fulgeră ca-n iad.

Şi prin fumul acru
Care l-a cuprins
Răzbătu un ţipăt
Depărtat şi stins.

Numai ce voinicul
Murgu-şi luă de frâu;
Tot prin văgăună,
Tot pe lângă râu.

Ce-mi văzu viteazul?
Iaca un balaur,
Numai solzi pe coadă,
Solzii numai aur.

Împroşca lumină,
Flăcări din gâtlej,
Şi ţinea fecioara
Strânsă ca-n vârtej.

Pielea-i rece-atinge
Ca un sfârc de bici
Gâtul, luminatul,
Umerii cei mici.

Obiceiul ţării,
- Poţi să te opui? -
Să s-arunce-o fată-n
Gura monstrului.

Oamenii de-acolo,
Cum erau săraci,
Îşi lungeau nevoia
Cu acest haraci.

'Ncolăcit pe braţu-i,
Şi pe beregată,
Să-şi înghită birul
Şarpele se gată.

Cată-n sus voinicul
A milostivire.
Suliţa de luptă
Pune-n cumpănire.

*** 

Pleoapele lăsate,
Înălţimi. Stihii.
Codri. Vaduri. Ape.
Clipe. Ani. Vecii.

Coiful e-n ţărână.
Şarpele sughiţă.
Calul cu copita-l
Face chisăliţă

Cal şi hoit alături,
Totuna-n nisip.
Leşinat voinicul.
Albă-i ea la chip.

Se deschide bolta
Sus, pe nesimţite.
Cine-o fi? Domniţă?
Cine pasămite?

Plâng că li-i prea bine.
Pieptul le tresaltă.
Ba leşin i-apucă,
Pe-amândoi deodată.

Ba se întremează,
Ba dorm de-a-n picioare,
Că pierdură sănge,
Vlagă, fiecare.

Inimile însă
Bat. Ba el, ba ea.
Dau să-şi vină-n fire,
Somnul iar îi ia.

Pleoapele lăsate.
Înălţimi. Stihii.
Codri. Vaduri. Ape.
Clipe. Ani. Vecii.
(Versuri în traducerea lui Marin Sorescu)


joi, 27 mai 2010

Emil Isac

S-a născut la 17 mai 1886 la Cluj Napoca. A studiat la Liceul Piariştilor din Cluj şi Liceul Grăniceresc din Năsăud. A urmat cursurile de la Facultatea de Drept şi Facultatea de Ştiinţe Sociale de la Cluj. A locuit în mare parte din viaţa sa, în oraşul Cluj (mai exact începând cu 1895).

A debutat în 1903 cu poezia La umbra plopilor în data de 25 noiembrie, în revista „Familia” apoi a colaborat la „Viaţa nouă”, „Noua revistă română”, „Cuvântul liber”, „Viaţa românească”, etc.


Deja de pe vremea studiului la Facultatea de Ştiinţe Juridice din Cluj, Emil Isac a făcut cunoştinţă cu ideile progresiste şi umanitariste.  După moartea sa, în 1954 a fost construit un muzeu în casa sa din oraş, Muzeul „Emil Isac”, format din trei mari camere, dedicate vieţii poetului, tatălui său şi lucrărilor sale.


Ochii tăi albaştri

Ochii tăi albaştri
Anii cum i-au înnegrit.
Clipele dulci au murit.

Mâinile tale albe
Străină pâinea altora taie,
Şi ciocârliile le-a învins o cucuvaie.

Părul, pe care l-am mângâiat,
De amintiri grele, se albeşte.
Părul tău ca un gând creşte.

Unde te-ai dus? Doar ai rămas...
Doar ceva s-a dus din tine:
Iubirea s-a dus, că n-a vrut să rămâie cu mine.

O, dacă am putea-o prinde
Ca pe-o pasăre vrăjită şi călătoare,
Ne va mai cânta în zorile aprinse de soare?


Uşă

Uşă, care de atâtea ori te deschizi,

Spune-mi cine a intrat şi a ieşit prin prag?
Al cui zâmbet ţi-a fost mai drag?
A cui mână încet te-a desfăcut?
Cine te-a trântit când a dispărut?

Uşă,
De câte ori ai scârţâit când te-ai deschis,
Tu ascundeai şi boală, şi linişte, şi bucurie,
Cunoşteai pe toţi pe care i-ai închis
Şi trează ai stat în zorile albe, în noaptea târzie

Uşă,
Tu ştii că de câte ori veneam în zori
Păşeam tiptil cu zâmbet pe buze, în mâini cu flori,
Şi tremurând te rugam să mă închizi cu ea,
Cu dragostea şi femeia mea.

Şi ceea ce atunci ai închis
Se făcu cântec, se făcu vis.


Cântec naiv

Iubirea noastră este cu păcat.

Oh, toată ziua stăm trântiţi în pat
Ca într-un rai adânc şi afânat.

Veşmintele pe trupul tău boghet
Nu ţi le pui, ci numai în sipet
Le ţii, pe şolduri mângâiată-ncet.

Papucii de-i încalţi, cu chiu, cu vai,
Faci doar un pas şi te opreşte-un pai
Căci iar te-aşezi, sufletu-n ceşti să-mi dai.

 
Aştept

Aştept mereu şi nu ştiu ce aştept.

Aştept o fată să-mi vie la piept.
Aştept un blestem, ori un cântec aştept,
Şi nu ştiu ce aştept.

Cu ochi aprinşi aştept. Şi tot nu vine.
Nu vine nici rău, nu vine nici bine.
Mor toate morţile în mine.
Şi renasc toate vieţile.
Şi tot nu vine.


Aştept, aştept. Şi nu ştiu ce aştept.
Aştept, lumină ori noapte?
Aştept, viaţă ori moarte?
Aştept, aştept. Şi de departe
Mă cheamă ale beznei şoapte...



Medalion

Iubesc tot ce este frumos,

Iubesc suferinţa căci este frumoasă.
Şi ea mă iubeşte căci îi sunt credincios
Şi ea-mi este mie credincioasă.

Dacă n-aş pătimi, poate n-aş înţelege
Graiul florilor, strălucirea stelelor şi şoaptele iubiţilor morţi
Şi nu ţi-aş aduna în buchet al suferinţei roşii trandafiri
Pe care tu niciodată la sân n-o să-i porţi.

luni, 24 mai 2010

Vintilă Corbul


S-a născut la 26 mai 1916 în Bucureşti şi provine dintr-o familie foarte bogată. Sofia, mama acestuia deţinea acţiuni la diverse bănci şi studiouri de film americane, motiv pentru care vizitele în America erau experienţe curente. Constantin Popescu Corbul, tatăl adoptiv al autorului, provine dintr-o mică, dar înstărită familie boierească; deţinea multe proprietăţi în Bucureşti şi în ţară, podgorie la Drăgăşani şi chiar un grajd cu cai de curse. Lui Vintilă Corbul i s-a sugerat de către părinţi că tatăl său vitreg este de fapt tatăl natural. C.P. Corbul s-a căsătorit cu Sofia, mama lui Vintilă, după divorţul acesteia de Mihail Economu, şi i-a adoptat imediat copilul. Astfel se explică numele complet al autorului: Vintilă Dumitru Economu Popescu Corbul.
Deşi visa să devină ambasador, la îndemnul părinţilor, Vintilă Corbul urmează cursurileFacultăţii de Drept şi devine magistrat. În paralel, pentru a-şi alimenta propria pasiune, urmează Facultatea de Litere şi Filozofie - secţia Istorie. La doar 23 de ani, imediat după absolvirea facultăţii, Vintilă Corbul se angajeazăjudecător.
Fiind un "răzvrătit" se căsătoreşte cu Ana Stoenescu, fata unui simplu muncitor.
Vintilă Corbul a fost, în al 2-lea Război Mondial, locotenent de artilerie antiaeriană şi, ulterior, pilotul comandantului forţelor aeriene române.
După război, toate proprietăţile familiei sunt confiscate. Vintilă Corbul şi familia sa sunt evacuaţi şi forţaţi să locuiască în bucătăria unui imobil şubrezit, într-una din cele patru camere locuite de patru familii. Diplomele sale nu mai sunt „valabile“. este exclus din magistratură din cauza originii sale burgheze si a arestării tatălui său de către comunişti. Ocupă un post de bibliotecar, la o bibliotecă de cartier, dar este dat afară din aceleaşi motive, după numai 6 luni. Vintilă Corbul, licenţiat în istorie şi magistrat, ajunge muncitor necalificat şi, ulterior, inginer la ICAB (Întreprinderea Canal şi Apă Bucureşti), unde lucrează aproape 15 ani. La scurt timp Ana Stoenescu divorţează şi fuge cu un evreu bogat, în Los Angeles.
Câţiva ani mai târziu se căsătoreşte cu Ioana Sân-Giorgiu, fiica renumitului scriitor Ion Sân-Giorgiu, ce fusese judecat şi condamnat la moarte de regimul comunist. Ioana Sân-Giorgiu a fost dată afară de la Conservatorul de Arte Dramatice şi se vede obligată să se angajeze muncitoare necalificată într-o fabrică de cuţite. Pentru a-şi completa modestul venit, tânăra familie începe să traducă opere literare din limbile franceză şi engleză.
Din cauza condiţiilor grele de muncă, Vintilă Corbul se îmbolnăveşte de tuberculoză oculară, intră în concediu medical şi rămâne acasă. În perioada de aproape 2 ani în care îşi tratează boala, începe din nou să scrie la aproape 30 de ani de la apariţia ultimului său roman. Romanele sale au mare succes de librării.  Idolii de aur - Dinastia Sunderland -Beauclair (3 volume) dă startul succeselor, cartea fiind editată mai târziu în franceză şi poloneză. Din acel moment nu a mai fost nevoit să se angajeze.
În timp ce scria Căderea Constantinopolelui, cartea ce îl va lansa definitiv, Vintilă Corbul primeşte o lovitură foarte puternică. Ioana moare răpusă de cancer la numai 35 de ani, iar autorul este marcat definitiv şi nu se mai căsătoreşte niciodată.
Romanele lui Vintilă Corbul erau cele mai vândute cărţi ale timpurilor comuniste, iar încasările uriaşe de pe urma acestora susţineau opere falimentare ale altor autori. Încasările din comercializarea titlurilor erau atât de mari încât, dacă ar fi primit orice procent decent din vânzări, aşa cum se practică astăzi, Vintilă Corbul ar fi fost unul dintre puţinii milionari ai anilor ‘60-‘70 şi, oricum, singurul dintre scriitori.[necesită citare] Era totuşi plătit cu sume uriaşe pentru acea perioadă, încasând între 100.000 şi 300.000 de lei pe titlu, în condiţiile în care un salariu de director ajungea la doar 4.000-5.000 de lei pe lună.
Vintilă Corbul a părăsit ilegal România în 1979, în plină glorie, împreună cu Eugen Burada, ajutaţi de fostul ministru de externe Ştefan Andrei şi de soţia acestuia, cunoscuta actriţă Violeta Andrei.
S-au mutat într-un mic orăşel cochet, lângă Paris, iar Vintilă Corbul a locuit până la moarte în acelaşi loc în care s-a stabilit. Multe dintre titlurile sale au fost editate în franceză, poloneză, rusă, arabă.
Deşi locuia în Franţa de aproape 30 de ani, nu şi-a pierdut deloc accentul şi vorbea româneşte cu mare uşurinţă.
A început să scrie încă din adolescenţă. „Babel Palace” este scris la 16 ani şi „Sclavii pământului” este al doilea roman scris de Vintilă Corbul, la numai 18 ani, ... şi ultima carte publicată înainte de a fi trecut de către comunişti pe lista scriitorilor interzişi.
Căderea Constantinopolelui este creaţia cu cel mai mare succes al lui Vintilă Corbul şi, totodată, cea mai vândută carte din beletristica românească, numai la primul tiraj având vânzări de 192.000 de exemplare. A fost editată în franceză, greacă, arabă, iar în Franţa a fost difuzată şi sub formă de teatru radiofonic.
„Cenuşă şi orhidee la New York” este prima carte apărută cu semnăturile Vintilă Corbul şi Eugen Burada şi pune bazele unei colaborări de aproape 29 de ani. Este unul dintre romanele care i-au supărat pe comunişti din cauza descrierii atrăgătoare a lumii capitaliste, fiind trecut pe lista neagră de regimul Ceauşescu. Primul tiraj de 160.000 de exemplare fiind epuizat într-o singură săptămână.
A scris scenariile filmelor Nea Mărin miliardarRevanşaUn comisar acuzăDuelul - filme regizate de Sergiu Nicolaescu. Un clasament realizat de Uniunea Autorilor şi Realizatorilor de Film din România arată că „Nea Mărin Miliardar” este cel mai vizionat film românesc din toate timpurile. Pelicula a fost vizionată de nu mai puţin de 14,6 milioane de români şi are, de departe, cea mai mare cotă de popularitate în rândul telespectatorilor ultimelor două generaţii.



Căderea Constantinopolelui
-fragment-

Securea călăului descrise un arc de cerc, sclipind
în soare, şi se abătu bufnind sec peste grumazul
omului cu obrazul lipit de butuc. Vertebrele cervicale
plesniră, măduva şirei spinării se înfrăţi cu
sfărâmăturile de oase, esofagul, glanda tiroidă,
muşchii gâtului fură secţionaţi într-o frântură de
secundă, iar din venele jugulare, deschise de tăişul
securii, ţâşniră minuscule fântâni arteziene de sânge,
sub pulsaţiile frenetice ale inimii care încă mai bătea.
Capul desprins de grumaz se rostogoli pe podeaua
eşafodului, sărutând cu buze inerte scândurile
împurpurate. Trupul înveşmântat în zale se prăvăli la
picioarele călăului, contorsionându-se spasmodic.
Treptat, zvârcolelile-i încetară.
Sus de tot, în înălţimile albastre ale văzduhului, se
roteau stoluri cernite de corbi.
Călăul apucă de păr capul decapitatului şi-l ridică
în aer, spre a fi văzut de împăratul împăraţilor, de
Regele Regilor. de Sultanul Sultanilor, Prea Măritul
Padişah Baiazid I-ul, poreclit Ildirim, „Fulgerul”.
De pe estrada sa, învăluită în covoare nestemate de
Buhara şi de Şiraz, de Ispahan şi Belucistan, sultanul
privi o clipă capul însângerat, apoi ridică încet mâna
dreaptă, împodobită cu inele grele de aur, încrustate
cu smaragde şi rubine
Cele două ajutoare ale călăului apucară de umeri şi
de picioare leşul decapitatului şi-l aruncară peste alte
zeci de leşuri decapitate, înveşmântate în zale
maculate de sânge. Movila aceasta de ghiauri văduviţi
de capete creştea în dreapta eşafodului; în curând avea
să-l întreacă în înălţime. Călăul se mai uită o dată la
ţeasta pe care o ţinea suspendată în aer, apoi o zvârli
cu dispreţ peste movila de ţeste ― din care se scursese
tot sângele ― aruncate de cealaltă parte a platformei.
Tobele mânuite de soldaţii din fanfara militară a
sultanului răpăiră ca o grindină.
Din rândurile celor optzeci de cavaleri creştini
prizonieri, care aşteptau cu mâinile legate la spate să li
se reteze capul, se mai desprinse unul. Cu fruntea sus,
cu pieptul scos înainte, mândru ca la paradă, se
îndreptă călcând apăsat spre scara îngustă a
eşafodului. Când puse piciorul pe prima treaptă, văzu
dedesubtul platformei înalte picături de sânge
prelingându-se printre scândurile groase, negeluite. În
curând şi sângele lui avea să curgă. Dar nu pe câmpul
de bătălie, aşa cum i se cuvine unui cavaler, ci pe
butuc, asemenea nelegiuiţilor condamnaţi la moarte
pentru a-şi ispăşi crimele. Dar aşa voise padişahul.
Cavalerul urcă treptele. Un vânticel cu parfum de
iasomie îi răcori fruntea şi i se jucă o clipă prin inelele
părului lăsat pe umeri. Când ajunse în faţa călăului,
se opri, îi privi ţeasta rotundă, rasă, lucie ca o bilă de
fildeş, ochii mici, nasul turtit, fălcile puternice, buzele
groase, umerii laţi şi braţele atât de vânjoase, încât ar
fi doborât cu uşurinţă un taur. Călăul se sprijinea cu
mâinile de căpătâiul cozii securii, proptită în pământ
ca un toiag de arhiereu. Era ostenit fiindcă scurtase cu
un cap o sută douăzeci de cavaleri francezi, germani şi
burgunzi. Dar nu lăsa să i se citească pe chip
oboseala, fiindcă se afla de faţă însuşi padişahul şi-i
admira desigur destoinicia şi iuţeala cu care trimitea
în imperiul morţilor pe aceşti ghiauri nelegiuiţi.
Călăul padişahului era un aristocrat printre cei de
o seamă cu el. Numai lui i se încredinţa
descăpăţânarea oamenilor cu vază, fie ei înalţi
demnitari turci sau prizonieri creştini cu sânge aşa-zis
nobil. Celorlalţi călăi ― căci erau o armată întreagă ― li
se încredinţase uciderea a trei mii de militari creştini,
toţi oameni de rând, căzuţi în captivitatea
invincibilului sultan Baiazid. Aceşti trei mii de inşi
erau ultimele resturi ale unei armate mândre, care
venise să îşi încerce puterile cu oştile Fulgerului.
Cavalerul contemplă pentru ultima dată cerul,
care-i hrănise visurile, şi pământul, în sânul căruia
avea în curând să se întoarcă. Rosti o rugăciune
scurtă, apoi îngenunche, lăsându-şi obrazul
nebărbierit pe butucul lipicios de atâta sânge. Călăul
nu-l zori. Nu-şi grăbea niciodată victimele. Le lăsa săşi
scalde pentru ultima oară ochii în lumina soarelui.
Această îngăduinţă ascundea şi o umbră de cruzime
rafinată. Le permitea să admire lumea pe care aveau
să o părăsească.
Călăul şterse cu cochetărie sângele de pe secure.
Metalul dătător de moarte trebuia să fie neîntinat,
altfel n-ar mai fi strălucit împrumutând lumină din
văpaia soarelui. Ridică securea, apoi, cu o încordare a
muşchilor, o coborî fulgerător, îndeplinindu-şi cu
aceeaşi măiestrie sarcina.
Apucă de păr capul retezat şi îl arătă sultanului,
potrivit datinii. Deodată privirea călăului se întunecă.
Padişahul, stăpânul său, se uita în altă parte...
Baiazid Ildirim se plictisise. Văzuse atâtea capete
căzând, încât spectacolul acesta nu-i mai trezea
interesul. Asista însă la execuţiile mărimilor, fiindcă
aşa impuneau ceremonialul şi tradiţia. Sângele
duşmanilor căzuţi dădea puteri musulmanilor dreptcredincioşi.
Padişahul nu mai avea însă nevoie de
acest întăritor. Setea de putere, setea de luptă, setea
de sânge îşi aveau obârşia în propria lui fire. Nu-i
trebuiau îndemnuri din afară spre a ucide, spre a-şi
nimici duşmanii, spre a purta mai departe steagul
verde al Profetului.
Ceremonia acestor execuţii în masă avea să mai
dureze ore întregi. „Meseria” lui de împărat îi impunea
să asiste cu răbdare la asemenea corvezi, chiar dacă
nu îi mai făceau plăcere. Privirile lui se plimbară cu
încetineală asupra celor trei sute de mii de ostaşi ai
săi, dispuşi într-un careu cu laturi de mai bine de un
kilometru. Veşmintele lor bogate străluceau în soare.
Toţi erau mândri şi frumoşi. Inima lui se încălzi. Un
zâmbet îi lumină faţa gălbuie, cu pomeţi proeminenţi
şi nas încovoiat, ascuţit. Ochii, umbriţi de sprâncene
groase, scăpărau ca nişte tăciuni aprinşi.
Era mândru fiindcă îşi purta armatele din victorie
în victorie. Paşalele sale, nevrednice uneori de
încrederea pe care le-o acorda, pierdeau câte o luptă.
Dar el intervenea în ultimul moment şi câştiga
războiul. Se ştia invincibil. Allah şi Mahomed, profetul
său, îl aleseseră, încredinţându-i nobila misiune de a
extinde fruntariile Islamului până la marginile lumii şi
Baiazid era hotărât să nu le înşele încrederea.
Armatele lui cotropiseră Serbia, anexaseră Bulgaria,
pătrunseseră adânc pe teritoriul anticei Elade,
străbătuseră istorica trecătoare de la Termopile,
subjugaseră Bosnia, iar vârfurile lor trecuseră
Dunărea, înfigându-se ca un pinten în trupul
principatului valahilor. În Asia cuceriseră în cursul
câtorva campanii fulger mai toate emiratele turceşti
crescute ca ciupercile pe ruinele Imperiului Bizantin,
impunându-i autoritatea asupra Anatoliei până în
munţii Taurus, până la poalele masivului Armeniei şi
până la lanţul pontic. Se gândise apoi să îşi
încununeze opera luând cu asalt Constantinopolele.
Dar tocmai când armatele lui asediau capitala
străvechiului Bizanţ, ghiaurii de la soare-apune
porniseră cu armatele lor împotriva Imperiului
Otoman; în nebuneasca lor iluzie, îşi închipuiseră că
vor reuşi să pună stavilă revărsării musulmanilor
asupra Europei. După câteva succese efemere,
trebuiseră să facă faţă ienicerilor săi. El, Baiazid,
ridicase asediul Constantinopolelui spre a ieşi în
întâmpinarea cavalerilor înveşmântaţi în fier. Chipul
sultanului se schimonosi într-un fel de zâmbet în care
cruzimea şi triumful se îmbinau cu exaltarea mistică.
Carapacele de fier ale cavalerilor de la soare-apune se
zdrobiseră de piepturile goale ale războinicilor turci,
oţeliţi însă de binecuvântarea lui Mahomed.
Necredincioşii, cosiţi ca firele de iarbă, muşcaseră
ţărâna călcată de tălpile neînvinşilor osmanlâi, înainte
de a-şi da sfârşitul. Iar cei care scăpaseră cu viaţă,
fiindcă destinul hotărâse a le întârzia cu câteva ore
sfârşitul, se înfrăţeau acum prin moartea dată de
securea călăului cu camarazii lor care pieriseră pe
câmpul de bătălie.
Privirile sultanului alunecară piezişe asupra
grupului de căpetenii creştine, orânduite în stânga
estradei sale. Erau douăzeci şi patru la număr. Numai
aceşti douăzeci şi patru de inşi aveau să
supravieţuiască miilor de prizonieri pe care călăii
sultanului îi expediau acum în împărăţia umbrelor.
Aşa hotărâse padişahul. Iar hotărârile lui erau
sacrosancte.
Pleoapele sale păreau să se lase grele asupra
ochilor obosiţi. Cei care nu-l cunoşteau ar fi fost ispitiţi
să creadă că sultanul dormita. Era însă mai treaz, mai
lucid ca niciodată; îşi savurase un timp victoria,
delectându-se cu supliciul ghiaurilor. Apoi fuiorul
minţii sale prinsese să toarcă rapid firul gândurilor.
Uciderea în masă a prizonierilor era o cruzime
inutilă?... Nu! Era un act politic cu o semnificaţie
precisă. Căpeteniile lumii occidentale erau înştiinţate
pe această cale că sultanul Baiazid le arunca mănuşa
şi că gestul lui echivala cu o provocare adresată
întregii creştinătăţi. Nu trimisese el un mesaj plin de
sfidare regelui Sigismund al Ungariei, prin care îl
prevenea că, după cotropirea pustei maghiare, nu se
va opri decât la Roma, unde va transforma altarul
bisericii San Pietro în iesle pentru cai? Rupea toate
punţile fiindcă nu se temea de nimeni şi de nimic.
Privirile lui Baiazid întârziară câteva clipe asupra
tânărului în armură aurită, care avusese prezumţia de
a se intitula şef al corpului expediţionar francez. Acum
acesta stătea cu mâinile prinse în lanţuri şi se uita
cutremurat de milă şi de spaimă la descăpăţânarea
oştenilor săi, pe care-i mânase la dezastru. Cum îl
chema? Ah, da! Jean, conte de Nevers!... Sultanul îşi
aminti numele pe care i-l repetaseră interpreţii săi
latini. Jean de Nevers! Ciudate nume mai au şi
francezii aceştia! Greu de ţinut minte... I se spusese că
Jean de Nevers era fiul unui mare şi puternic senior,
ducele de Bourgogne, şi că regele Franţei, Charles al
VI-lea, îi era unchi. Acum, acest vlăstar regesc se afla
la cheremul sultanului. Era destul ca el, Baiazid, să
schiţeze un gest, şi capul trufaşului şef al ostaşilor
francezi s-ar rostogoli pe eşafod. Îi acordase viaţa nu
fiindcă i-ar fi fost milă de tinereţea lui. Avea însă
nevoie de aur, de mult aur. Şi regalele rude ale
tânărului cu nume atât de complicat se vor da peste
cap spre a procura preţul de răscumpărare. Ceilalţi
douăzeci şi trei de prizonieri cărora padişahul le
îngăduise să împărtăşească soarta şefului lor erau de
asemenea nobili cu situaţii strălucite acolo, în
Occident. Unul era conetabil. Altul, amiral. Conţii d’Eu
şi de la Marche, baronul de Coucy, Guy de la
Tremoille, Henri de Bar... Pe aceştia reuşise să-i ţină
minte. Pe ceilalţi nu se mai obosea să-i memoreze.
Demnitarii săi vor avea grijă să negocieze
răscumpărarea acestor creştini nevolnici.

miercuri, 19 mai 2010

Sigrid Undset

S-a născut în Kalundborg, Danemarca, dar familia ei s-a mutat în Norvegia când avea doi ani. Şi-a petrecut copilăria la Kristiania (Oslo). Mama, o daneză luminată şi echilibrată, a crescut-o în prima copilărie în atmosfera de saga şi de folclor scandinav iar tatăl, in distins arheolog, a educat-o în spiritul respectului faţă de valorile culturale ale antichităţii şi ale dragostei faţă de vremurile trecute. La vârsta de 11 ani este zguduită profund de moartea tatălui său, pe care îl adora.

Greutăţile familiale o obligă pe Sigrid să-şi întrerupă studiile - inclusiv pe cele de pictură - iar la 16 ani devine funcţionară. Drama copilăriei ei este povestită în romanul "Unsprezece ani", care apare abia în anul 1934.
Pentru deosebitele ei calităţi morale sunt elocvente "condiţiile de creaţie" pe care le-a avut în perioada când a scris măiastra sa capodoperă, care i-a adus consacrarea pe plan mondial, trilogia Kristin Lavransdatter. Când a început să scrie această trilogie, Sigrid Undset avea 37 de ani, se despărţise de soţul ei şi plecase de la Oslo la Lillehammer, era însărcinată şi îngrijea cinci copii, trei ai soţului din prima căsătorie şi doi ai ei. Unul din băieţii soţului şi o fetiţă a sa erau oligofreni. Sigrid scria toată noaptea, învingându-şi oboseala cu cafea şi ţigări, iar dimineaţa, după ce se ocupa câteva ore de copii şi gospodărie, se aşeza în pat şi descifra documente laice şi religioase din Norvegia medievală şi catolică a secolului al XIV-lea, scrise în latină şi în norvegiana veche, documentare absolut necesară pentru lucrarea sa.
După apariţia primului volum, în 1920, era atât de epuizată încât nici n-a sesizat excepţionala primire de care s-a bucurat cartea. Lucrând în acelaşi ritm uluitor, în 1921 şi 1922 îi apar şi celelalte cărţi ale trilogiei. În primul volum, Kransen („Cununa”), ne este prezentată o fată din Norvegia de la începutul veacului al XIV-lea, Kristin, fiica lui Lavrans, care refuză să se căsătorească cu logodnicul ales de părinţi şi se lasă sedusă de un bărbat cu o proastă reputaţie. La căsătoria cu acesta, Kristin poartă "cununa neprihănirii", deşi este însărcinată. Acest păcat îl va plăti din greu când, devenind Husfrue („Stăpâna casei”), pune pe roate gospodăria în ruină a soţului său, cu care are şapte copii. Ultimul volum, Korset („Crucea”), reprezintă ispăşirea păcatelor din tinereţe, prin moartea soţului şi retragerea ei într-o mânăstire, unde îşi regăseşte liniştea sufletească.
Capodopera ei este trilogia Kristin Lavransdatter (Kristin, fiica lui Lavrans), 1920-1922. A primit Premiul Nobel pentru Literatură în 1928, "în special pentru descrierea plină de forţă a vieţii Nordului în timpul Evului Mediu".


Kristin Lavransdatter
- fragment -

În ziua de Sfântul Bartolomeu, la 24 august, la adunarea de la Hauga, a fost ales rege nepotul răposatului rege Hakon. Printre bărbaţii care au fost trimişi din partea de miază-noapte a Gudbrandsdall-ului la această adunare, se număra şi Lavrans Bjorgulfsson. Încă din tinereţe el era socotit un om de încredere al regelui - dar în toţi aceşti ani avusese numai rareori legături cu oastea de pază a regelui şi nu căutase niciodată să tragă vreun folos din bunul renume pe care-l dobândise în urma campaniei împotriva ducelui Erik. De asemenea, el nu ţinea să se ducă la adunarea de înscăunare a regelui, dar nu se putea să lipsească. Împuterniciţii de la Norddalen mai aveau şi misiunea de a încerca să cumpere grâu din părţile de miazăzi ale ţării şi să-l trimită cu o corabie la Raumsdalen. 
Locuitorii satelor erau descurajaţi şi se temeau de iarna care bătea la uşă. Ţăranii erau nemulţumiţi că pe tronul Norvegiei se urcă iarăşi un copil. Bătrânii îşi aduceau aminte de vremea cînd murise regele Magnus şi rămăseseră fiii lui, care erau toţi nişte copii, iar preotul Eirik spusese:
- Vae terrae ubi puer rex est. Asta înseamnă în norvegiană: Noaptea nu e pace din pricina şobolanilor în gospodăria unde pisica nu e decât un pisoi. 
Gospodăria rămăsese în grija lui Ragnfrid Ivarsdatter în timpul lipsei soţului ei - ceea ce era bine şi pentru Kristin şi pentru dânsa, căci aveau mintea şi braţele încărcate de griji şi de munci. tot satul era la strângerea muşchiului de pe stânci şi la jupuitul copacilor, căci nu era decât puţin fân şi aproape deloc paie, iar frunzişul care fusese strâns după Sfântul Ioan era gălbejit şi ca vai de el. De sărbătoarea Sfibtei Cruci, când părintele Eirik purta crucea peste ogoare, erau mulţi în alai care plângeau şi se rugau cu glas tare la Dumnezeu să se îndure de oameni şi de dobitoace. 
La o săptămână după Ziua Crucii, se întoarse şi Lavrans Bjorgulfsson de la adunare. 
Trecuse de mult ceasul culcării, dar Ragnfrid şedea încă în ţesătorie. Avea atâta treabă în cursul zilei, încât lucra adesea până seara târziu la ţesut şi cusut. Îi plăcea să stea în ţesătorie. Era, după câte spunea, cea mai veche clădire a gospodăriei. I se mai zicea şi casa femeilor şi lumea spunea că dăinuieşte încă de pe vremea păgânilor. Kristin şi cu Astrid, fata din casă, erau cu dânsa, şi ţeseau în faţa vatrei. 
Şezură un timp, tăcute şi somnoroase, când auziră deodată un tropot de cal; venea un om călare în fuga mare, prin curtea umedă. Astrid ieşi în odaia din faţă şi se uită afară; curând se întoarse cu Lavrand Bjorgulfsson. Atât nevastă-sa cât şi fiică-sa îşi dădură de îndată seama că era destul de ameţit de băutură. Se clătina pe picioare, apucându-se de parul cu care se trăgea uşiţa fumului, în timp ce Ragnfrid îi scotea mantaua udă leoarcă şi pălăria şi-i desfăcea cingătoarea spadei. 
 - Unde i-ai lăsat pe Halvdan şi pe Kolbein? întrebă ea cam speriată, te-ai despărţit de ei pe drum?
 - Nu. M-am despărţit de ei la Loptsgard, zise el zâmbind. Mi-a venit dintr-o dată un dor de casă... nu mai aveam linişte până s-ajung acasă...ei s-au culcat acolo, iar eu am încălecat pe Gullsvein şi m-am grăbit încoa...
................................................................................................................................................................
Ajunseră sus, la Skaun. Mergeau acum călare sus, pe coasta muntelui. La mare adâncime, în fundul văii se vedea pădurea albă de chiciură, scânteind în soare - şi în depărtare se vedea licărind un lac mic albastru. Apoi ieşiră dintr-o pădurice mică de brad, iar Erlend arătă cu mâna:
 - Iată Husaby, Kristin, Dumnezeu să-ţi hărăzească multe zile fericite acolo, soţia mea dragă! zise el cu voce caldă. 
În faţa lor se întindeau ţarini nesfârşite, albe de promoroacă. Gospodăria era aşezată pe o terasă largă, la jumătatea dealului; în preajma unei bisericuţe albe de piatră, către miazăzi erau casele, multe la număr şi mari; fumurile se ridicau în vârtej din coşuri. Începură a suna clopotele bisericii, iar lumea alergă afară din curte să-i întâmpine cu strigăte şi urări de bun sosit. Flăcăii care făceau parte din alaiul de nuntă îşi zăngăniră armele într-un zgomot asurzitor şi, în mijlocul strigătelor de bucurie, alaiul porni spre gospodăria tinerilor căsătoriţi.
Se opriră în faţa bisericii; Erlend o dădu jos pe mireasa lui de pe cal şi o duse până la uşa de la intrare, unde fură primiţi de mai mulţi preoţi şi alţi slujitori ai bisericii. Înăuntru era foarte frig şi lumina zilei se strecura prin ferestrele mici, arcuite, ale naosului, aşa încât strălucirea lumânărilor ce ardeau în partea corului pălea.
..............................................................................................................................................................
Era cea mai mare încăpere pe care o văzuse vreodată în viaţa ei într-o casă de om. În mijlocul odăii se afla o vatră atât de lungă, încât ardea cîte un foc la cele două capete ale ei, iar odaia ea atât de lată, încât bârnele puse de-a curmezişul tavanului erau spijinite de nişte stâlpi sculptaţi - încăperea îi părea Kristinei că seamănă mai mult cu interiorul unei biserici sau sala unui palat regal, decât cu odaia mare  a unei case de locuit dintr-o gospodărie. La peretele de răsărit, unde se vedeau între stâlpi paturi oblonite, era aşezată banca în mijlocul căreia se ridica jeţul de onoare. Ardeau o sumedenie de lumini în odaie: pe mesele încărcate de vase şi tăvi de preţ şi în sfeşnicele prinse de pereţi. După obiceiul bătrânesc, erau atârnate arme şi scuturi printre covoarele de pe pereţi. În dosul jeţului de onoare, peretele era îmbrăcat în catifea şi un om atârna spada lui Erlend împodobită cu aur şi scutul său cel alb cu leul roşu în salt. 
Servitorii şi femeile îi despovăraseră pe musafiri de haine. Erlend o luă de mână pe soţia sa şi o duse la vatră; oaspeţii alcătuiau un semicerc în spatele lor. O femeie trupeşă, cu faţa blândă, se apropie de Kristin şi-i netezi vălul de pe cap, care se mototolise puţin din cauza blănii. Înapoindu-se la locul ei, dădu din cap zâmbind celor doi tineri; Erlend răspunse la fel, zâmbind şi-şi aplecă ochii către soţia sa. Atunci chipul lui luă o expresie atât de frumoasă - şi din nou Kristin simţi că i se topeşte inima de mila lui. Ştia ce gândea el acum, văzând-o acolo, la el acasă, cu vălul ei lung şi alb ca zăpada pus peste rochia roşie aprinsă de mireasă. Dimineaţa fusese nevoită să-şi strângă mijlocul cu ajutorul unui brâu lat de pânză, ca rochia să cadă bine. Îşi dăduse pe obraji cu un suliman rumen, pe care i-l dăduse doamna Ashild. Făcând acestea, se gândise, supărată, că Erlend nu se uita prea mult la dânsa, acum, când era a lui în lege - de vreme ce încă nu băgase nimic de seamă. Şi se căia amarnic că nu-i spusese nimic. 
În timp ce soţii stăteau astfel, ţinându-se de mână, preoţii ocoleau prin odaie, binecuvântând casa şi vatra şi patul şi masa.
Apoi o femeie aduse cheile casei. Erlend luă legătura de chei şi o prinse de cingătoarea Kristinei - şi făcând aceasta, părea că ar fi vrut să o şi sărute. Un bărbat aduse un corn lung de băut, ferecat cu cercuri de aur; Erlend îl duse la gură şi bău în cinstea Kristinei. 
 - Fii binevenită pe moşia ta, stăpână a casei!
În mijlocul strigătelor şi râsetelor oaspeţilor, Kristin bău cu soţul ei şi turnă ce mai rămăsese din vin pese focul din vatră.
Apoi lăutarii începură a cânta, în timp ce Erlend Nikulausson îşi duse soţia la jeţul de onoare, iar nuntaşii se aşezară la masă. 
(fragment tradus de Ştefana Velisar - Teodoreanu şi Alex. Budişteanu)

duminică, 16 mai 2010

Mira Simian Baciu

S-a născut pe 16 mai 1920, la Râmnicu Vâlcea. A fost soţia poetului Ştefan Baciu. 


A colaborat cu proză şi poezie în presa din exil: “Revista Scriitorilor Români” din Munchen , “Micron”, redactor Ştefan Munteanu, “Drum” redactor John Halmaghi, “Cuvântul Românesc” din Hamilton, editor George Balaşu 
Din eseuri amintim: "L'expression du sentiment de la mort dans l'oeuvre de Ionesco", thèse, Université de Strasbourg, 1969 / "La naissance des obsessions fondamentales d'Eugène Ionesco" / "Ionesco et le paradis perdu" / "Evoluţia sentimentului morţii în opera lui Eugen Ionescu".
 

A publicat placheta de versuri “Farmece” (Fundaţia Regală Universitară Carol I, Paris, 1966 şi în Colecţia “Mele”, Honolulu, 1979) / “Fata lui Temelie” (Editura Urmuz, 1974). Obişnuia adesea să şi picteze.
S-a stins din viaţă la 2 iulie 1978, în spitalul “Beverly Manor” din Honolulul, Hawai, fiind înmormântată la cimitirul Makiki, departe de ţara sa natală. 




Geam



O mare, o barcă un val
Doi Mai sau Honolulu
Un lac, un pod, licurici
Un gheţar imaculat
Un vulcan stins
Berna, Guatemala sau Seattle
O femeie plutind în apus.
Un fotoliu alb, o ceaşcă de cafea
Mobila Bidermayer tocită
Bucureşti sau un anticar la Vancouver
O femeie potrivindu-şi un şal imaginar
Pentru că undeva după blocuri e apusul
Semafor roşu: când aprins când stins.
Ultimul turn al unei expoziţii mondiale
Zid de sticlă suspendat între aer şi timp.




Interplanetarii



Murim în fiecare stea
lăsăm sămânţa-n fiecare vulcan
cruce ruptă, troiţa Pacificului...
Cenuşa aruncată-n vânt
în ocean pentru peştii arămii
sau stele căzătoare ascunse-n mărgean.

Mâine vom fi ulcele cu laptele privighetorilor
Sau a ciocârliei oprite-n soare...
pietriş des
oasele munţilor
sfărâmate de inkaşi ca să crească porumbul.
mâine vom fi trestia de zahăr
lângă ţeposul ananas
sau tictacul şopârlei în noapte
dialogul păsării, cioc roşu...
Toaca de la Cozia
atârnând soarele
în fiecare picătură de rouă.





Despărţire



Intraţi în mine cimitire havaiene
Palmieri înalţi moartea-mi legănaţi
Bărci albe, păsări, frunze plutitoare
Bucăţi de lemn cu corpuri arse în soare
Peşti vii, veniţi, duceţi-mă la mal.
Am rătăcit prin parcuri tropicale
Am ascultat tăcerea unui lac
Şi în zăpada vârfurilor goale
Am căutat răspunsul unui veac.
Văl de culoare, rochii havaiene.
Negrul păcat al unui păr nativ.
Veniţi încolăciţi-mă în trene
Şi în bătaia tobelor bahiene
Duceţi-mă la groapă, în sfârşit.





***

Facerea lumii o voi căuta
Pietre negre rotunde egale 
Ouă de păsări, de broască ţestoasă.
Pescăruşii vor alerga 
Lilieci sau păienjeni. 
Trunchiuri voi ridica 
Rădăcini aduse de ocean
Pe plăji secate de lacuri alpine 
Uriaşe schelete de animale polare.
Şerpi voi omorî. Foşnet. 
Şerpi galbeni şi verzi. 
Ochi încremeniţi, limbi despicate
Fluierând înspre soare 
Veninul îl voi păstra
În sticla de ţuică de trestie de zahăr.
Băutura lunii.

joi, 13 mai 2010

Stephan Roll


S-a născut la 5 iunie 1903 la Florina, în Macedonia. Numele său real a fost Gheorghe Dinu. Stephan Roll a intrat de timpuriu în mişcarea de avangardă. Împreună cu Ilarie Voronca este redactorul şi directorul unicului număr din revista 75 HP (1924), apoi face parte din colectivul redacţional de la Punct (1924-1925) şiIntegral (1928). După apariţia revistei unu (1928), devine unul din principalii ei colaboratori. Paralel desfăşoară şi o activitate publicistică susţinută. Este mai cunoscut ca publicist sub numele său real, Gheorghe Dinu, şi ca poet sub pseudonimul Stephan Roll.
Poezia pe care o scrie, fără să dovedească o virtuozitate metaforică egală cu aceea a lui Ilarie Voronca, îi particularizează scrisul, care parcurge toate etapele avangardismului românesc, de la textul cu trimiteri spre zona dadaismului, prin faza constructivistă, până la cultivarea unui imagism exultant. Mai mult decât oricare alt membru al grupului de la Integral, St. Roll a arătat o disponibilitate specială pentru joc, pentru jocul de-a literatura. Pe acest fundal, Stephan Roll îşi conturează un spaţiu "naturist", tratat în manieră ludică şi ironică, scriind despre "poeţii sportsmeni şi poezia agilă din universul electricităţii şi al vitezei". Prezenţa parodiei cu adresare la poezia tradiţionalistă şi romantică împrumută uneori accente urmuziene. Este cu atât mai interesantă activitatea complementară de gazetar. Colaborează la Cuvântul liberAdevărulDimineaţa etc. După 1930 se distanţează tot mai mult şi ireversibil de avangardism, pe măsură ce se contura tot mai precis angajamentul său social şi politic de stânga. Această activitate a sfârşit prin a o înlocui pe aceea de poet, depărtându-l de destinul de scriitor.
Artistul s-a stins din viaţă la 13 mai 1974, la Bucureşti. 

Lentilă

În orbita orologiilor câte nopţi cu părul de faianţă
felinare cu bale de lumină, cu capete de poeţi
cine va smulge din tenebre ferestrele cu bonete de lămpi
cine va salva nisipul din mugetul mării

O vermină de drumuri îşi ascute roţile în călcâi
scârţâie cireada în ferestraiele de iarbă
e sângele rotund în femei, asasini cu regi în gând
zi după zi putrezim la uşile veşniciei


În decolteul verii

Aici pieptul îl desfaci şi-l sprijini cu muntele în aer
cerul ciufulit de păsări e cu frunzele prin pomi
presărate în iarbă stelele margheritelor sunt
iar pietrele tari trec desculţe gârlele.

Îţi iubeşti, ca fiecare, logodnica blondă din visul treaz
noaptea în havuze schimbă ceasul în cleştare
pădurea e cu copacii ei, luna intră ca un cneaz
îmi plac în minutul acesta de frunze, cuvintele
tale verzi
fuga mâinilor albe
ca rândunică ochiul în azur îl pierzi
şi la un pas lângă tine, excursioniştii cu frânghii
cad fără nici un folos în prăpăstii

Câmpul înnoptează în botul cu pluş ud al vitelor
cangurii ne privesc din punctul lor de vedere
stelele se cern prin tremurarea-n aer a sitelor
vântul s-a zburlit în brazi ca un ied
şi pădurea se întoarce zornăindu-şi plopii în amurg

Dealurile ne-au primit
cu reverenţa umbrelor până la pământ
e albă, e rotundă colina lunei pe umerii tăi
vocea trenului farmecă munţii, şi controlorul
ne salută de pe scară
Armăsarul aerului verde se înspumează în frunzare

Ca în peşteră gândul te adună, te arde, te întunecă
în catifea sângele, inima, înveleşte-le
luna rotundă cu plopii de gât alunecă
pădurea-şi pipăie în muselină coastele, deştele;
pe aici cântau dorul şi flinta pasărea haiducului
se prelungea în cer cu viscole foamea lupilor
zimbrii se decapitau pentru stemele moldovei
ardea în pământ jarul fragilor, comorilor
iar la hanurile, neluminate, de carpen
mureau ca păpuşi viorile.

Maison d'orez

În pasaj disc cerul steag sau supus american
apropie cu un dolar genunchiul uite pasul agricol
ecran râsul tău salcâm simte-mă 5% California
şi practică inima cum o batistă gri din sertar
aici stelele au răsărit ca-n Olanda les étoiles
în dimineaţa asta deschide-te la pagina 316
vreau exploatarea forestieră vreau părul tău reflector
furnizează simultan o lumină s-a spart ca o fructieră
vântul octogenar spune pansat cu acid feric
proverbe de baccara
"a" ţine în mână un urcior de aceea alb şi 1-2 stop
cere ploaie cu macferlan şi servietă la subţioară
glasul tău vorbeşte acum nu vă supăraţi domnule Koh-i-Noor
vino-n joia de banană şi toate fântânile rurale
sunt sergenţi de oraş
iluminează textul amurgul de Alaska mâna ta 15 Watts
prinde îngerul verde capitol de astronomie ochiul tău
apasă-te liră sterlină-te citroën-mă moară de eucalipt
şi probabil să ne plimbăm
nitte iubirea mea 900 metri peste nivelul mării
văd pământul tău cu parcuri şi chaise-longue
consumă-mă cât pe o stofă în careuri o molie bleu
dă-mi inima ta fular şi luna scutură un covor în Persia
ziua şi-a încheiat vesta până sus plopii repară piane vechi
pupilele noastre au fuzionat tăcem ca un repaos duminical
vezi Octombrie fox-terrier şi sângele tău are hemoragie
întinde-te-n mine ca o pată de eau-de-cologne glasul e cu frunze-n urechi
vrei să rugineşti - armă să deraiezi - tren
vrei să te alterezi ca o friptură de viţel
să te rupi ca un calendar
treci treci ţintuie-mă atlas geografic zvârle-mă
minge de tenis poartă-mă pălărie de paie
manuela manuela die grüne manuela
logica Ostanda finanţe T.S.F.


Livada sufletelor dulci

Îţi aminteşti cimitirul ca o haină ponosită
de la Rastoliţa?
Bisericuţa de lemn, cu sfinţii
zugrăviţi pe pânză scorojită?
Mormintele anonime în livada cu pruni?
Treceam prin el ziua, când soarele acoperea,
cu cearceafurile lui fierbinţi
osemintele sub huma, şi ea bătrână,
văduvă de cei care au iubit-o
şi s-au întors în faşele ei materne.
Ţi-am spus:
pomii sădiţi deasupra lor,
au ajuns cu rădăcinile până la ei.
Să le mângăie chipul şters de infinit
cu o mână de soră de caritate postumă.
Să le picure între dinţii lor ştirbi,
pietrificaţi într-un zâmbet plin de regrete,
iureşul luminii de dimineaţă,
vălul luminii de peste zi,
doliul luminii din fiecare noapte.
Cataplasme sau catapitesme
cu stelele umblând ca verişoarele lor
prin odăile rămase pustii.
Mâinile lor, încrucişate la piept,
acoperă inima rămasă ca o candelă
să ardă în urletul pomenirii lor.
Ele, mâinile, se caţără pe rădăcinile prunilor
să-şi aprindă feştilele
din rugăciunea noastră pentru ei.
- De ce sădesc oamenii pruni peste morminte?
- Cu cât mai dulci vor fi fructele lor,
atât de dulci au fost sufletele lor
care au rătăcit timpuriu deasupra.
Am gustat din toţi prunii cimitirului.
Fiecare din ei avea fructele dulci.
Şi am trecut mereu, ca nişte musafiri tăcuţi,
ca să ne închinăm.
Treceam prin livada sufletelor dulci.


Un pas rotund spre inimă

Ridică-ţi ca pe o crizantemă de jos pleaopele
estetic vântul desface parcurile album
voila plopii dându-şi afişe ca-n Londra un groom
identic bancnotelor noi tac zebrat apele.

Prinde-mi glasul de rever cât o panglică cu un ac de siguranţă
îţi dăruiesc acele stele la fel unui serviciu japonez de ceai
pasul tău călătoreşte reflector în pupilă sau paraguay.
Apasă-mi cu mâna inima cum c-o piuneză o circumstanţă.
Seara va clădi printre tine corturile de stele şi eter
din turle liliecii vor trage tăcerea de capătul sforii
ascultă-ţi deci sângele ca greieri lângă urechea morii
şi vezi luciul arterelor asemeni şinelor de fier.

La un profesor de desemn la catedră luna a sosit
conform frunzele au căzut la examenul de chimie aurifer
trecând prin parc nucii toţi din cap i-au mulţumit
şi sălciile morfinomane se sinucid cu fiole de ger.

Flutură-ţi acum inutil nervii verzi ca o batistă
gentleman seara se aşează elastic prin fotolii
ascultă cum în lânuri convorbesc gri molii
şi cum pe platforma lunii oboseşte toamna baletistă.

duminică, 9 mai 2010

Friedrich von Schiller

S-a născut în familia unui felcer din Marbach am Neckar în ducatul Württemberg din sudul Germaniei, care devine mai târziu administrator al grădinilor curţii ducale. În 1773, la vârsta de 14 ani, tânărul Schiller este înrolat la ordinul ducelui Karl Eugen în Academia Militară, instituţie cu cel mai desăvârşit spirit cazon, unde se va forma spiritul rebel al viitorului poet. După opt ani începe studiul medicinei, devenind în 1780 medic militar al unui regiment din Württemberg, după ce susţinuse o dizertaţie cu titlul Über den Zusammenhang der tierischen Natur des Menschen mit seiner geistigen („Despre relaţia dintre natura animală şi cea spirituală a omului”).

Încă din adolescenţă se simţea atras de literatură, în special de genul dramatic. Lecturile preferate vor fi Shakespeare, J.-J. Rousseau şi poeţii germani aparţinând mişcării Sturm und Drang („Furtună şi Avânt”). Curentul romantic german cu acest nume, după titlul unei drame de Klinger, a influenţat începuturile literare ale lui Schiller, al cărui spirit nonconformist găseşte ecou în frământările sociale ale timpului.
În 1781 publică drama Die Räuber („Hoţii”), jucată cu succes un an mai târziu la teatrul din Mannheim, deschizându-i drumul spre celebritate.
Profund romantică, povestea celor doi fraţi cu caractere diferite excelează prin ilustrarea unor pasiuni puternice pe fundalul luptei dintre două morale şi două ideologii. Spiritul revoltat al poetului are de înfruntat iniţial reticenţele autorităţilor, prin caracterului subversiv al dramei, dar succesul la public va înfrânge orice oprelişti. Datorită ideilor revoluţionare din piesa Hoţii, Schiller va fi numit în 1792 cetăţean de onoare al Republicii Franceze. Schiller publică între timp şi alte lucrări cu carater radical şi este silit să emigreze în afara ducatului, fiind găzduit de un prieten din Thüringen. În anii 1783-1784 este numit poet al teatrului din Mannheim, unde înscenează piesele sale Conjuratia lui Fiesco, şi Kabale und Liebe („Intrigă şi iubire”), ultima reprezentată cu succes răsunător. În 1785 editează revista Rheinische Thalia şi, sub impulsul unui elan plin de optimism, scrie poezia Zur Freude („Către bucurie”), care va fi transpusă muzical de Beethoven în finalul Simfoniei a IX-a, devenită imn al Uniunii Europene.
În 1787 se stabileşte la Weimar, primind funcţia de consilier la curtea ducelui Karl August. Această ultimă perioadă a vieţii sale este marcată de strânsa prietenie cu Goethe, o perioadă clasicistă. Caracteristică acesteia, drama Don Carlos etalează un limbaj mai stăpânit, ferit de exploziile verbale. Daţi libertate gândirii, replica marchizului de Posa, sintetizează noul principiu călăuzitor al năvalnicului poet de odinioară.
Teoretician al idealismului în estetică, Schiller atribuia artei, literaturii şi teatrului un rol fundamental în emanciparea omului, vorbind despre „cel de al treilea imperiu vesel al jocului şi aparenţelor”. Această concepţie este teoretizată în lucrarea Briefe über die ästhetische Erziehung des Menschen („Scrisori despre educaţia estetică a omului”, 1795). Este numit profesor la Universitatea din Jena (1789).
În 1790 se căsătoreşte cu Charlotte von Lengefeld, munceşte mult şi se îmbolnăveşte, devenind incapabil    să-şi desăvârşească proiectele literare. Ducele de Weimar îl salvează, asigurându-i o pensie.
În 1794 editează publicaţia Die Horen, unde va colabora şi Goethe. Prietenia celor doi va rămâne unică în istoria literaturii. Individualităţile lor puternice se completau reciproc, spiritul speculativ, care pornea de la ideea de unitate, al lui Goethe şi cel intuitiv, pornind de la varietate, al lui Schiller se întâlneau la jumătatea drumului, cum avea să scrie Schiller în studiul Über die naive und sentimentalische Dichtung („Despre poezia naivă şi cea sentimentală”, 1796). La îndemnul lui Goethe, Schiller se întoarce - după zece ani de studii şi publicistică - la poezie şi dramă. După 1799 apar dramele WallensteinMaria StuartDie Jungfrau von Orléans („Fecioara din Orléans”), Die Braut von Messina („Mireasa din Messina”), Wilhelm Tell.
În vara anului 1804, Schiller se îmbolnăveşte din nou şi moare la Weimar, la 9 mai 1805.

       Mănuşa
În faţa grădinii sale cu lei,
Când gata-i să-nceapă lupta de fiare,
Stă regele Francisc pe tron.
În preajmă-i stâlpii coroanei,
Şi de jur împrejur, pe înaltul balcon,
Cunună de mândre femei.
Şi la un semn s-a deschis colivia,
Şi grav, în arenă, un leu
Îşi poartă mândria
Şi caută mut, de jur împrejur,
Căscând fioros.
Îşi scutură coama-ncurcată
Şi se încovoaie o dată,
Apoi se culcă jos.
Şi regele dă un semn iară,
Şi prin poarta cealaltă
Un tigru sălbatic saltă.
Cum vede pe leu, răcneşte
Şi în cerc, fricos, îl înconjoară
Cu limba-ncordată-n afară,
Cu coada vâlvoi
Şi sforăie turbat, furios
Şi mârăie dârz, apoi
Se culcă alăturea, jos.
Şi craiul mai dă un semnal,
Şi pe două guri colivia
Stupeşte doi leoparzi deodată.
Ei cad furtunatici, cu lăcomia
De luptă-ndrăzneaţă,
Pe tigru năval,
Acesta turbat îi înhaţă
Cu laba-ncruntată,
Dar leul în sus
Se-nalţă urlând, şi toţi s-au supus.
Şi tac îmbufnate,
În cerc întinse,
De setea sângelui aprinse
Felinele înfricoşate.
Atunci, din balcon
Cade-o mănuşă din mâini delicate
Între tigru şi leu, la mijloc.
Iar Cunigunda-n bătaie de joc
Se-ntoarce spre cavalerul Delorges:
— De-ţi este amorul aşa de aprins
Şi vrei să mi-o dovedeşti dinadins,
Ei, adă-mi atunci mănuşa de jos!
Şi cavalerul porneşte în pripă,
Coboară-n arena îngrozitoare
Cu pas apăsat, îndrăzneţ,
Şi dintre fiare
Smuceşte mănuşa c-un gest de dispreţ.
Şi cu uimire, cu groază,
Cavaleri şi nobile dame
Se grămădesc să-l vază.
Şi el, liniştit, aduce mănuşa-napoi.
Curtenii prind să-l aclame.
Iar Cunigunda jubilează,
Norocu-i râde în ochii vioi:
Ce gingaş zâmbeşte, primind pe viteaz!...
El, mândru, i-aruncă mănuşa-n obraz:
— Răsplata, doamnă, n-o mai vroi!
Şi pleacă, fără să cate-napoi.
 Cavalerul Toggenburg
"Ritter! inima ţi-ofere
Tinereţe de suror;
Altă dragoste nu-mi cere,
Căci îmi face mare dor.
Vino placid, că îmi place,
Du-te-n pace, mă dileg;
Plânsul ochilor ce tace
Nicidecum nu-l înţeleg."
El pricepe, mut cu dorul;
Sângeră determinat,
Arde,-o strânge-n piept cu-amorul,
Şi pe cal e avântat.
Toţi vasalii îşi adună,
Toţi elveţii săi din drept;
La mormântul sfânt detună
Toţi cu crucea p-al lor piept.
Fapte-acolo valoroase
Dezvoltă eroi creştini,
Coifuri, pene onduloase
Înspăimântă saracini.
Toggenburg poartă omorul,
Teroarea la musulman.
Dar în inima lui dorul
E mai mare dup-un an.
L-a suferit, dar l-apasă;
Nu-l mai poate suporta;
Arme, câmp, glorie lasă
Spre-ale sale-a se-nturna.
Şi p-a mării und-amară
Vede-un vas vele-ntinzând;
Se-mbarcă spre scumpa ţară
Unde-e viaţa ş-al lui gând.
Ajungând la castel, bate
Înfocatul pelegrin...
Vai? ca fulger îl străbate
Răspunsul d-amaruri plin:
"Este-a cerului mireasă
Aceea ce cauţi tu;
Ieri fu ziua cea aleasă
Nunta ei când se făcu."
. . . . . . . . . . . . .
. . . . . . . . . . . . .
Abandonă, nu-şi mai vede
Al părinţilor focar;
Armele nu-şi mai revede,
Nici fidelul armăsar.
De la Toggenburg apune
Jos spre văi, necunoscut;
Peste membrii nobili pune
Vestmânt aspru, răsţesut.
O colibă izolată
Îşi clădi-mprejurul ei,
D-unde closterul s-arată
Printre frunzele de tei.
Aştepta de dimineaţă
Pân' l-al soarelui apus,
Cu speranţa mută-n faţă
Şi cu sufletul său dus.
Către closter sus din vale
Ore-ntregi în sus căta
Spre fereastra scumpei sale
Pân' fereastr-a răsuna,
Până când el s-o mai vază,
Până ce chipu-i venea
Ca d-un angel dulce rază
Jos spre vale-a se pleca.
Şi-n dulcea lui reverie
Adormea prea consolat,
Aşteptând cu bucurie
Al zorilor revărsat.
Stete astfel zile multe,
Ani întregi tot aştepta
Attentiv ca să asculte
Ori fereastr-a răsuna,
Ori dilecta să-şi mai vază,
Ori chipu-i a s-arăta,
Ca d-un angel dulce rază
Jos spre vale-a se pleca.
Astfel, într-o dimineaţă
Era mort tot aşteptând,
Cu paloarea morţii-n faţă,
Spre fereastră căutând.
Copila din străini
Într-un cătun, pe la Florii, Venea în orice primăvară, Cu cele dintîi ciocîrlii, O mîndră, tainică fecioară. Ea nu era născută-n plai, Nu se ştia de unde este, Şi urmele i le pierdeai La despărţire, făr' de veste. În sfînta ei apropiere Era atîta-nsufleţire, Dar o nobleţă, o putere O-ndepărta de iscodire. Venea cu fructe şi cu flori, Le aducea din depărtare, Din cîmpii cei mai roditori, De rouă plini şi plini de soare, Cu drag le împărţea apoi, Unuia fructe — altuia flori: Bătrîni în cîrji şi juni vioi Mergeau spre casă zîmbitori. Şi toţi erau bineveniţi, Dar cînd să plece din cătun, Ea dete darul cel mai bun Unei perechi de-ndrăgostiţi.
Resignaţiune
Şi eu născui în sânul Arcadiei şi mie Natura mi-a jurat La leagănu-mi de aur să-mi deie bucurie; Şi eu născui în sânul Arcadiei, dar mie O scurtă primăvară dureri numai mi-a dat. O dată numai Maiul vieţei înfloreşte La mine-a desflorit; Şi zeul lin al păcei  o, lume, mă jeleşte! Făclia mi-o apleacă, lumina-i asfinţeşte Şi iasma-i a fugit. Acuma stau pe podu-ţi, vecie-nfricoşată Pe podul tău pustiu: Primeşte-mputerirea-mi fortunei adresată, Ţi-o napoiez neatinsă şi nedisigilată De fericire-n lume nemica eu nu ştiu. Şi Tronului în preajmă ridic a mea-acuzare, O, jude voalat! Pe steaua-aceea merse senina zicătoare Că cumpăna dreptăţii o porţi răsplătitoare, De secoli intronat. Aci  se zice  aşteaptă pe cei răi spăimântare, Cei buni sunt fericiţi. A inimei adâncuri vei da la-nfăţişare, Enigmei Providenţei vei da o dezlegare, Vei ţine socoteală de cei nenorociţi. Aci espatriatul o patrie găseşte, A suferinţei cale spinoasă s-a finit. Divina fiică, care-Adevărul se numeşte, Care puţini o-adoară, mulţimea-o-ocoleşte, A vieţei mele repezi frâu iute a oprit. Îţi răsplătesc, îmi zise, în viaţa viitoare O, dă-mi juneţea ta! Nu-ţi dau nimic acuma făr d-astă îndreptare. Luai avizu-acesta pe viaţa viitoare Şi îi jertfii plăcerea din tinereţea mea. Dă-mi mie-acea femeie scumpă inimei tale Dă-mi mie Laura ta! De gropi dincolo-amaru-ţi luce cu-ncămătare, Şi sângerând, rumpând-o din inima-arzătoare, Plângeam în hohot, însă am dat-o şi pe ea. Această-obligaţiune la morţi e îndreptată Râzând lumea zicea Căci, nu vezi, mincinoasa de těrani cumpărată Umbre ţi-a dat în loc de ferice-adevărată, La terminu-ăstui cambiu tu n-ei mai esista. Isteţ glumea o oaste de şerpi derâzătoare: Naintea unui caos de ani zeificat Tu tremuri. Ce sunt oare zeităţile tale? Slabului plan al lumei scorniri mântuitoare Ce-ngeniul umanei nevoi a-mprumutat. Ce e viitorimea de gropi învăluită? Vecia ce-i cu care deşert ni te făleşti? Măreaţă pentru că e cu coji acoperită, A spaimelor-ne proprii umbră-nurieşită, Pe-oglinda cea pustie a conştiinţei omeneşti. Icoană mincinoasă de fiinţi vieţuitoare Mumia timpului De balsamul speranţei ţinute în răcoarea A groapei locuinţă; nu aceştěa oare Îi zici tu nemurire-n febrea delirului? Şi pe speranţi, pe cari le dezminte putrezirea, Bunuri sigure-ai dat. De şase mii ani moartea nu-şi ţine ea tăcerea? Văzut-a de atuncea vrun mort reînvierea Să-ţi spună că dincolo vei fi recompensat? Văzui că zboară timpul spre ţărmurile tale; Natura înflorind. Că rămânea în urmă-i cadavru demn de jale, Că nici un mort nu iese din umbra groapei sale Şi totuşi credeam tare divinul jurământ. Orice plăcere-n lume ţi-am junghiat-o ţie Acum m-arunc la tronu-ţi acel judecător, Căci surd despreţuit-am a lumei flecărie, Numa-n a tale bunuri credeam cu frenezie, Acum cer recompensa-mi, divin răsplătitor! Eu îmi iubesc copiii cu čgală iubire! Din sfere nevăzute zise-un geniu divin. Sunt două flori  el zise  ascultă, Omenire, Sunt două flori espuse l-a omului găsire: Speranţa-i una, pe alta Plăcerea o numim. Şi cine-aţi frânt în lume numai una din ele, Cealaltă n-o aveţi. Cine nu poate crede, să guste. E-o părere Eternă ca şi lumea. Renunţe cel ce speră. A lumei istorie a lumei e judeţ. Tu ai sperat  răsplata ţi-a fost dar acordată Speranţa-i bunul care norocu-ţi destina. Putuşi să-ntrebi pe-ai voştri filozofi vrčodată: Ce se refuză unei minte-ntraripată Nici însuşi vecinicia nu mai poate reda.
Ector şi Andromache
ANDROMACHE
Vrea Ector în vecie să meargă de la mine,
Unde Ahil cu-a sale neapropiali mâne
Aduce lui Patroclu jertfiri pe orice zi?
Cine-o-nvăţa copilu-ţi în vremea viitoare
S-arunce lănci şi zeii Olympului s-adoare,
Când Orcul de-ntuneric în sânu-i te-o-nghiţi?
ECTOR
Femeie scumpă mie, tu lacrimele seacă!
După bătaia cruntă dorinţa mea ea pleacă,
Aceste braţe apăr Pergamu-ameninţat.
Şi-n lupta pentru sânte a zeilor cămine
Eu cad, mântuitorul al patriei  şi-n fine
Cobor la râul stigic de glorie urmat.
ANDROMACHE
O, n-o să mai aud eu a armelor vuire
Şi fieru-ţi în portale va zace-n lenevire,
Marea lui Priam viţă d-eroi s-o nimici.
Vei merge unde ziua etern nu mai lumină,
Cocytul unde-n lungul pustiilor suspină,
Colo unde amoru-ţi în Lethe va muri.
ECTOR
Orice dorinţă-n mine, în mine-orice gândire,
Le-oi cufunda în Lethe, în râul de-amuţire,
Dar nu şi-al meu amor.
Auzi-l! cel sălbatec cum lângă muri turbează,
Încinge-mi a mea spadă şi doliul îţi lasă!
Căci nu moare în Lethe amorul lui Hector.