Matei Vişniec

S-a născut la 29 ianuarie 1956 la Rădăuţi. Copilăria şi-a petrecut-o la Rădăuţi şi la Costileva, sat locuit de etnici ucraineni. Tatăl său era contabil, iar mama învăţătoare. Familiei sale i s-a fi confiscat pământul pe care-l deţinea şi îl lucra.

De mic, viitorul dramaturg observă că trebuie să adopte la şcoală şi mai târziu în viaţa activă o ideologie despre care ştia că nu era nici pe departe perfectă. Această diferenţă între realitate şi modul în care este înfăţişată, cum ar fi spus tatăl său contabil, între vorba si fapta, va fi o sursa de inspiratie pentru multe dintre piesele sale. În perioada 1965- 1975 va urma cursurile şcoalii primare şi ale liceului în oraşul natal. Acum va publica primele poeme în revista şcolii, "Lumina", apoi în revista "Cutezătorii" unde este prezentat de poetul Virgil Teodorescu. În luna octombrie 1972 se va produce debutul literar naţional, printr-o serie de poeme publicate în revista Luceafărul.

Din copilăria într-un oraş în genul acelora „în care nu se întâmplă nimic”, cum spunea Minulescu, i-a rămas o amintire de neuitat: spectacolul circului în turneu la Rădăuţi. Spectacolul plin de culori, pe scenă, în direct, i-a trezit gustul pentru reprezentaţia teatrală. Atmosfera oraşului natal din perioada copilăriei sale îi va inspira ideea piesei "Angajare de clown".

Se mută apoi la Bucureşti unde are acces la toate bibliotecile, toate formele de scriere, la literatura clasică şi modernă. Sensul invers nu era valabil, cenzura îi interzice unele texte, limitându-i creaţia. Între 1980 şi 1987 va fi profesor de istorie şi geografie în comuna Dorobanţu-Plătăreşti din judeţul Călăraşi.

Piesele scrise între 1977 şi 1987 au fost cenzurate şi circulau pe ascuns, doar poemele îi erau publicate. Între 1977 şi 1987 scrie cu aviditate cîteva volume de poezie, numeroase piese de teatru, un roman şi câteva scenarii de film. Cu excepţia poeziei, celelalte texte sunt refuzate sistematic de cenzură; autorul reuşeşte însă să-şi fotocopieze piesele în numeroase exemplare şi să le pună în circulaţie în mediul teatral şi literar, un bun exemplu de samizsdat literar.

A fost membru activ al Cenaclului de Luni, condus de Nicolae Manolescu. Înainte de 1989 i-au apărut în România: La noapte va ninge (Editura Albatros, 1980), Oraşul cu un singur locuitor (Editura Albatros, 1982), Înţeleptul la ora de ceai (Editura Cartea Românească, 1984). Debutează în volum la Editura Albatros în 1980 cu culegerea de poeme La noapte va ninge. Publică mai multe grupaje de poezie, precum şi fragmente de teatru, în principale reviste şi ziare literare naţionale şi studenţeşti: România literară, Luceafărul, Amfiteatru, Cronica, Viaţa Românească, Vatra, Echinox, etc.

În 1987, fuge din România şi cere azil politic în Franţa, unde obţine cetăţenia franceză în 1993. În prezent locuieşte la Paris, unde este jurnalist la Radio France Internationale, şi colaborează la diferite alte reviste franceze.

După 1989, devine autorul cel mai jucat în România, în Bucureşti şi în provincie, la radio şi la televiziune. În octombrie 1996, Teatrul Naţional din Timişoara organizează un festival „Matei Vişniec” cu 10 dintre piesele sale, prezentate de către 12 trupe teatrale. Fragmente din piesele sale sunt prezentate şi în cîteva manuale şcolare alternative.

În septembrie 1987 va obţine o viză turistică pentru o călătorie în Franţa şi Grecia, iar la Paris o fundaţie literară din Franţa (La Fondation pour une Entraide Intellectuelle Européenne) îi oferă o bursă literară. În timp ce se află la Paris, piesa sa "Caii la fereastră" este interzisă la Teatrul Nottara din Bucureşti cu o zi înainte de premieră, astfel că la începutul lui octombrie autorul cere azil politic în Franţa.

În perioada octombrie 1987 - august 1988 autorul trăieşte primele luni de exil parizian, are întâlniri cu membrii proeminenţi ai emigraţiei române (Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, Virgil Tănase, etc.), ia cursuri intensive de limba franceză, timp de o lună şi jumătate locuieşte într-un cămin de muncitori imigranţi, apoi este găzduit într-un cămin al organizaţiei umanitare "Secours Catholiques". În tot acest timp frecventează intens teatrele pariziene, începe traducerea propriilor sale piese în limba franceză.

În lunile august 1988 - octombrie 1989, locuieşte la Londra unde lucrează ca jurnalist la Secţia Română de la RADIO BBC, unde are un contact benefic cu teatrul anglo-saxon şi scrie o piesă în limba engleză - THE PIT (GROAPA).

În luna octombrie 1989 demisionează de la BBC pentru a-şi începe studii doctorale în Franţa, o bursă de studii de 2 ani îi permite să trăiască la Cetatea Internaţională Universitară de la Paris (Cité Internationale Universaitaire) şi să scrie o teză despre "Rezistenţa culturală în Europa de răsărit sub regimurile comuniste". Imediat va obţine prima diplomă franceză - DEA (Diplôme d'Etudes Approfondies); concomitent, începe să scrie piese de teatru direct în limba franceză. După aceea se va dedica teatrului şi activităţii de jurnalist la Secţia Română de la RADIO FRANCE INTERNATIONALE. Începe o bogată activitate de jurnalist. Viaţa poate fi privită doar prin prisma cruzimii ce se degajă din «ultimele ştiri» pe care trebuie să le transmită publicului la postul de radio unde este angajat la Paris (RFI).Creaţia sa literară găseşte aici surse de inspiraţie, de exemplu în războiul din Bosnia (Du sexe de la femme comme champ de bataille dans la guerre en Bosnie), dar apare şi pericolul de a nu mai crea, de a nu avea alte subiecte, pe care l-a depăşit însă întotdeauna.

Din 1992 piesele lui Matei Vişniec se joacă în străinătate, Les chevaux à la fenêtre, în Franţa la Teatrul Les Celestins des Lyon în regia lui Pascal Papini şi Petit boulot pour vieux clown, la Bienala de Teatru din Bonn. Ulterior, 20 de piese i-au fost jucate în Franţa (Théâtre de l'Est Parisien, Théâtre du Guichet Montparnasse, Théâtre du Rond-Point, Studio des Champs-Elysées, etc.). Matei Vişniec este al doilea dramaturg român care reuşeşte să se impună în lumea selectă şi extrem de conservatoare a teatrului francez, după Eugène Ionesco. Din 1992 va fi prezent cu una sau mai multe piese la fiecare ediţie a Festivalului Internaţional de teatru de la Avignon, cel mai prestigios festival de teatru din Franţa şi unul din cele mai mari din lume.

Pasiunea sa se hrăneşte din literatura pe care a citit-o, încă din copilărie. Este îndrăgostit şi influenţat de Franz Kafka, Fiodor Dostoievski, Edgar Allan Poe, Lautréamont, Jorge Luis Borges, Anton Pavlovici Cehov, Samuel Beckett. Iubeşte suprarealismul, dadaismul, teatrul absurdului sau grotescului, literatura fantastică, realismul magic al romanului latino american, teatrul realist anglosaxon şi urăşte realismul socialist.

Piese jucate în peste 30 de ţări: România, Republica Moldova, Franţa, Germania, Italia, Belgia, Luxemburg, Olanda, Elveţia, Spania, Portugalia, Marea Britanie, Danemarca, Suedia, Finlanda, Grecia, Turcia, Rusia, Ungaria, Bulgaria, Serbia, Macedonia, Croatia, Ucraina, Canada, Statele Unite, Argentina, Brazilia, Bolivia, Japonia, Maroc, Iran, Liban…

Spectacole si participări la mari festivaluri internaţionale de teatru: Festivalul de la Avignon, Bienala de teatru de la Bonn, Festivalul de teatru de la Edinburg, Festivalul FAJDR de la Teheran, Festivalul de teatru de la Sibiu, etc.

A fost invitat pentru intervenţii şi conferinţe pe tema rezistenţei culturale şi a literaturii ca spaţiu de libertate în numeroase oraşe din Franţa, dar şi în Italia (Universitatea din Padova, Universitatea din Bolognia, Institutul Cultural Francez de la Roma), Statele Unite (Universitatea Phoenix din Arizona, Festivalul "Playing French" de la Chicago), Maroc (Centrul Cultural Francez de la Tetouan), Iran (Universitatea liberă de la Teheran), Japonia (Teatrul Kaze din Tokyo), Cehia (Centrul Cultural Român de la Praga), Marea Britanie (Festivalul de teatru de la Brighton), Germania (Teatrul Hans Otto de la Potsdam), Luxemburg (Fabriktheater) etc.

Piesele lui Matei Vişniec sunt traduse în peste 25 de limbi. Une au fost montate în teatre importante din Europa: Teatrul Rond Point des Champs Elysées la Paris, Teatrul Stary din Cracovia, Teatrul Piccolo din Milano, Teatrul Regal din Stokholm, Teatrul Young Vic din Londra, Teatrul Naţional din Istanbul, Teatrul Maxim Gorki din Berlin, Teatro Stabile din Catania (Sicilia)…

In jur de 30 de piese scrise în franceză sunt publicate de editurile franceze Actes Sud - Papiers, L'Harmattan, Lansman, Crater, Espace d'un Instant, L'œil du Prince.

Cetină

La un moment aproape seral de pe starda Paris,
la tehnicianul dentar, domnişoara Milena ar fi declanşat,
fără să ştie, emoţiuni vii, efuziuni şi suspine unui conviv.
Fostul ei profesor de geografie, d-l Sepi Topez, învăţat cu marile spaţii deveni pătimaş, o dansă până-n zori şi,
de bună seamă, dacă nu ar fi fost zidul camerei, dumnealui
ar fi trecut cu ea în braţe Carpaţii.
În vremea aceasta, mai sus-numita, fără să bănuiască nimic,
îi povestea cum, în urmă cu 7-8 ani, îl copiase la teză şi la
un extemporal despre podişuri celebre în lume.
"Pot să jur
că nu vă pasă de lume", zise partenerul într-o pauză infimă,
ocrotindu-i umărul de o floare haină ce se strecurase în acea
dioramă, lipindu-se de mânerul ferestrei de-alamă, apoi, spun martorii, retrase tânăra ei făptură de la primejdia acelor
asfinţituri de lună ce întârzie iarna până la şase:
Adevărul că îmbătrânim mai încet decât merele verzi
ar trebui scris cu litere luminoase.

Fanteziile unui măr

Locuiam în miezul unui măr eram singur
vara citeam lungi poezii anonime
iarna ascultam înfiorat cum vântul
construieşte cuburi de aer pentru posteritate

mă lăsam copleşit de căldura dinlăuntru
închideam pleoapele şi realitatea
se dezbrăca sub pleoapele mele oarecum
ruşinată pe vremea aceea nimicul încă nu exista

în zilele ploioase încercam să-mi aduc aminte
de unele lucruri mai subtile
cum ar fi de plidă compoziţia universului
ori starea primului principiu

încercam să-mi aduc aminte de prima ploaie
şi de primul castan înflorit şi de prima încercare
a spiritului de a cugeta mai mult de o secundă

alteori când amurgul îşi trimitea razele
adânc prin coaja mărului până în pielea mea
subţiată de somn şi de aşteptare
mă gândeam la frumoasa Makta
singura mea imagine despre sublim

atunci cădeam în genunchi
acolo în miezul aromat şi roşu
zguduind mâna celui care
tocmai ducea mărul la gură.

O dimineaţă în parc

În dimineţile tăcute desăvârşite
obişnuiesc să mă plimb cu trompeta subsuoară
prin parcul municipal

mă urc în picioare pe una din băncile ude
şi încep să cânt visător
un bărbat şi o femeie se opresc în faţa mea
ascultă răscoliţi apoi se îmbrăţişează
iar el îi spune emoţionat de mâine
da, de mâine, ne vom schimba modul de viaţă
vom încerca să fim fericiţi ne vom duce la
cinematograf vom discuta despre artă
vom colecţiona ilustrate ne vom gândi la marile
adevăruri în fiecare zi spre seară
ne vom strânge mâinile ne vom privi în ochi
şi la fiecare douăzeci şi patru de ore
vom încerca să facem câte o faptă bună
iar la vară
o, la vară
vom vizita Bulgaria în autocar  

Acum ştiu de ce

Din buzunarele mortului s-au scurs
două fire subţiri de sînge
da, omul acesta îşi ţinea în buzunare
două păsări mici pe care le-a strivit în cădere

acum se ştie de ce omul acesta
îşi ţinea toată ziua mîinile în buzunare
ori de cîte ori se ducea în parc să se plimbe
umerii îi tremurau gîtul i se umplea de
sudoare

noi îl salutam el răspundea liniştit şi tandru
uneori mai schimbam cîte o vorbă
el, cu mîinile în buzunare, frămînta
gîtul celor două păsări

acum se ştie de ce omul acesta
nu-şi ridica niciodată pălăria acum
se ştie de ce întotdeauna
se temea de ploaie 

Ora exactă

Pe strada pustie – calul şchiop şi tăcut
pe altă stradă din univers – eu însumi
tăcut şi înfricoşat
de piciorul meu, legată cu lanţ
marea bilă neagră cu ceas

în buzunarul meu de la piept
minutarul şi arătătorul
în buzunarele de la pantalon
cifrele opt, nouă şi zece, unu şi doi

celelalte cifre amestecate încâlcite
sălbatic în pălaria mea cadranul ceasului
învelit intr-un ziar vechi
îl ţin la subsoară

alte rotiţe arcuri mici pedale şi
zeci de suruburi pretutindeni uitate
prin manşete şi pe după curelele grele
pe sub cămaşa udă şi pe sub piele

calul trece pe una din străzi
eu pe altă stradă din univers
nu ne întâlnim niciodată 

 

Robert Burns

În ciudă


Se vede sărman, ocolit cu dispreţ
Şi fruntea şi-o-nclină — în ciudă?
Dar noi ne mândrim şi-o-nălţăm mai măreţ,
Şi-aceasta doar numai în ciudă!

În ciudă şi numai în ciudă,
În ciuda atâtor mizerii ce sânt,
Nimic nu e rangul decât un cuvânt,
Şi omul e aur — în ciudă!

Cu pâine şi sare, cu coji de mălai
Trăim anevoie — în ciudă!
Nebuni şi mişei se răsfaţă ca-n rai,
Dar om este omul — în ciudă!

În ciudă şi numai în ciudă,
În ciuda averii şi-a tuturor chiar,
Tot omul cel vrednic e mărgăritar,
Oricât de sărac e — în ciudă!

Vedeţi voi pe-acela, el cică-i boier,
Şi ţanţos ce umblă — în ciudă!
Asculte-l toţi proştii şi-nalţe-l la cer,
El tot e-un netrebnic — în ciudă!

În ciudă şi numai în ciudă,
În ciuda podoabei ce-o poartă la piept,
Un om fără zgardă, un om înţelept
Se uită şi râde — în ciudă!

Un rege îl poate-ncărca din prisos
Cu nume şi-onoruri — în ciudă!
Dar vrednic să facă din om ticălos
Nu poate nici dânsul — în ciudă!

În ciudă şi numai în ciudă!
Oricât e de sus şi oricât de semeţ,
Nimic nu-i mai sfânt, şi nimic mai de preţ
Ca mintea şi cinstea — în ciudă!

De-aceea rugaţi-vă Domnului sfânt,
Să lupte tot omul — în ciudă!
Ca mintea şi cinstea să aibă cuvânt
Pe lumea aceasta — în ciudă!

În ciudă şi numai în ciudă,
Veni-va ea vremea înscrisă pe steag.
Când om către om să-şi întindă cu drag
O mână de frate — în ciudă!

Inscripţie pe o bancnotă

Blestem pe capul tău, piţulă ştearsă,

Că m-ai lăsat mereu cu buza arsă:
De ce-mi fu drag, m-ai despărţit cu ură
Şi-mi iei, la chef, ulcica de la gură.
Mereu l-ai ocolit pe cel trudit,
Şi-n grea pustie tot l-ai povârnit.
Pe chipul tău mă uit cum se hlizeşte
La cel sărman, acel ce-l asupreşte;
În pumn aş vrea să-l strâng, cu tine-o dată,
Să scap de chinuri sărăcimea toată:
Că, de sărac ce sunt, mă surghiunesc
Departe de pământul ce iubesc.

Puţinul meu mi-ajunge
M-ajung cu puţin, că mă bucur de multe
Şi uit de năpaste mari şi mărunte,
Le scutur din cârcă. Mai iute să-mi treacă
Îi trag o cântare şi-un gât din bărdacă.

Puterea nu-mi scade când griji mă frământă,
Căci omul e vesel şi viaţa e trântă.
Iar când libertatea din taşcă mi-o scot,
Nici regii-mpotrivă-mi nimica nu pot.

Tot anul pe umeri car grijile-n sac:
O noapte cu cântec le vine de hac.
Ce rost are gândul la vechiu-nceput,
Când ţinta e-n faţă şi greu'-i trecut...

De ce să-mi bat capul cu gloaba de soartă?
Ce vine se duce pe apa cea moartă:
Când rele, când bune m-au tot primenit,
La toate le-oi spune: „Hei, bine-ai venit!”


Şi dacă...

Şi dacă vînturi s-ar trezi
În lunci mereu,
În lunci mereu,
O, cum atunci te-aş încălzi
La pieptul meu,
La pieptul meu!
Şi dacă vremuri de urgii
S-ar înteţi,
S-ar înteţi,
Alăturea de-ar fi să-mi fii,
Nu le-aş simţi!
Nu le-aş simţi!
De m-ar zvîrli ursita rea
într-un abis,
într-un abis,
Cu tine hăul mi-ar părea
Un paradis,
Un paradis!
Pămîntul de mi-ar fi întreg
Adus în dar,
Adus în dar,
Din toate-aş şti să te aleg
Pe tine doar,
Pe tine doar!


Urarea poetului către copila sa din flori
Bine-ai venit! Eu, niciodată
De gura lumii cea spurcată,
N-oi fi, cu dragostea-mi curată
  Un fariseu,
Şi nu roşesc că eu ţi-s tată,
  Copilul meu!

Leită chipul mamei tale,
Mi te dezmierd cu drag şi jale,
Legaţi de-acu' pe-a vieţii cale,
  Ca rubedenii;
Iar popii, ducă-se la vale,
  În focul gheenii!

Îmi zic stricat şi de neam prost,
Şi c-am gustat de dulce-n post,
Şi clevetesc de tot ce-a fost
  Şi nu mă lasă;
Le ştiu povestea pe de rost:
  Dar nici că-mi pasă!

Din fericirea-mi de departe
Purcezi, nu din peceţi şi acte:
De bucurie să ai parte
  Şi zări senine.
Din ce mai am, ai jumătate:
  Tu, numai bine.

Căci, dacă se va-ntoarce zarul
Şi iarăşi m-o-ncolţi amarul,
Îi voi gusta doar eu paharul,
  C-aşa e jocul!
Pe tine, să te cruţe harul,
  Ţi-a' fi norocul.

Şi nu-ţi doresc vreo bogăţie,
Decât, la duh, să-mi semeni mie
Şi-n rest, cu mama, de nurlie,
  Şi de cuminte;
Dar pildă la păcat, nu-ţi fie
  Al tău părinte!

Edgar Allan Poe

Cea mai mîndră zi, cel mai mîndru ceas...


Cea mai mîndră zi, cel mai mîndru ceas,
Inima-mi veştedă le-a cunoscut:
De-avînt şi de mărire visu-mi treaz,
O ştiu, a trecut!

Ce-avînt, am zis? Da! Îmi închipui,
Dar de mult timp s-a dus pe veci!
S-a dus şi tinereţea mea, şi chipu-i;
Ci, ducă-se deci!

Şi tu, mărire, ce mai am cu tine?
Alt cuget are-acum de moştenit
Veninul ce mi l-ai turnat în vine;
Suflete-al meu, fii liniştit!

Cea mai mîndră zi, cel mai mândru ceas
Ce mi-au fost date, le-am avut:
Şi visul de mărire, visul treaz,
O ştiu, a trecut!

Dar dacă visul meu de-avînt şi de mărire
M-ar îmbia şi-acum cu-acel amar
Ce-l îndurai atunci, eu ceasul peste fire
Nu l-aş petrece iar!

Căci pe aripa lui plutea ca o pulbere.
Şi cînd plecă în zboru-i, căzu de pe ea
O esenţă în stare să spulbere
Sufletul ce-l cunoştea.





Steaua serii


Era în mijlocul verii
Şi la mijlocul nopţii era;
Stelele-n stinse orbite
Sclipeau palide, căci lumina
Mai strălucit luna rece, de gheaţă,
Care pe Ceruri trecea,
Sus, între planetele sclave
Şi pe talazuri cu raze de nea.
Priveam cum se trece
Surâsul ei rece;
Prea rece, prea rece era pentru mine;
Apoi deodată
Un linţoliu de vată;
Şi mă abătui de la ea spre tine
Stea trufaşă a Serii,
Glorie a privegherii,
Spre raza ta ce mai uşor alină,
Căci rostul pe care în Ceruri îl ai
E fericirea să mi-o redai,
În noaptea înaltă, noaptea senină,
În care ştiu că mai mult noroc
E să mă scald în trufaşul tău foc,
Decât în umila, mai rece, lumină.





Pentru...


Nu-mi pasă dacă soarta mea pe pământ
Puţin din Pământ a avut
Şi dacă ani de iubire s-au frânt
În ura unui minut:
Şi nici mă plâng dacă cei dezolaţi,
Dragă, sunt mai fericiţi decât mine,
Ci că TU suferi de soarta MEA,
Doar un trecător prin destine.





Eldorado


Leit în fier,
Un cavaler
Voios a apucat-o,
Pe nori, pe vânt,
Cântând un cânt,
Pe drum, spre Eldorado.

Ajuns moşneag,
Mândrul pribeag,
Pe fruntea-i s-a lăsat o
Umbră, căci el
N-află de fel
Tărâm ca Eldorado.

Şi-ntr-un târziu,
De dor pustiu,
Pe umbră-a-ntâmpinat-o:
,,Umbră, grăi,
Ci unde-ar fi
Ţinutul Eldorado?''

,,Dincolo de
Ai lunii munţi,
Pe-acolo calea-ţi ad-o,
În Valea Umbrii,
Dacă umbli
Zorind spre Eldorado.'' 





Cântec


Era de ziua nunţii tale,
Când viu se-aprinse chipul tău,
Deşi norocu-ţi zâmbea în cale,
Şi lumea, doar iubire-n jurul tău.

Şi-n ochi o slavă luminoasă
(Oricare putea fi)
Fu tot ce pe pământ privirea-mi dureroasă
A putut-Încântare-privi.

Poate acel foc era pudoare
-Drept asta trece-ncai-
Deşi el deşteaptă o mai cumplită ardoare
În pieptul aceluia, vai,

Care, de ziua nunţii tale,
Văzu cum viu se-aprinse chipul tău,
Deşi norocu-ţi zâmbea în cale,
Şi lumea, doar iubire-n jurul tău.

Mateiu Caragiale

S-a născut la Bucureşti, fiul lui Ion Luca Caragiale şi al Mariei Constantinescu. În anul 1889, tatăl său se căsătoreşte cu Alexandrina Burelly şi îşi aduce fiul în noua familie. În adolescenţă, Mateiu îşi descoperă pasiunea pentru heraldică şi pentru genealogie. Îşi căuta strămoşii pe care îi credea aristocraţi.

În 1904 începe la Berlin studiile de drept pe care le abandonează. În anul 1921 îi apare Remember la Viaţa Românească. Din 1916 începe să lucreze la "Craii de Curtea-Veche" pe care o finalizează în 1928. Cartea apare la editura Cartea Românească în 1929. În acelaşi an, la 1 mai primeşte premiul Societăţii scriitorilor români.

În "Agendă" notează faptul că în februarie 1929 începe să lucreze la "Sub pecetea tainei" iar în octombrie la "Soborul ţaţelor".

Placheta de versuri "Pajere" a apărut postum, chiar în anul morţii poetului. Aproape toate poeziile apăruseră în timpul vieţii scriitorului ca şi mare parte a romanului "Sub pecetea tainei". Textele sale heraldice, documentate şi dezvoltate şi însemnările istorice erau destinate uzului personal, n-au fost puse în valoare de scriitor.

„Reacţionar, conservator, antiegalitarist, spirit nu prea religios, veşnic cârtitor, în fine, o conştiinţă de boier de ţară, se comporta ca un lord britanic cu ascendente nobiliare atestate de nouă secole, care, fireşte nu înregistrează niciun prieten, are numai inamici si supuşi”.

A locuit împreună cu soţia sa mai în vârstă cu 25 de ani, Marica Sion, pe strada Robert de Flers, actualmente Logofăt Luca Stroici în casa de la nr. 9a. Odată cu căsnicia, a intrat şi în posesia unei moşii la Sion (Fundulea), cu un conac la care are satisfacţia de a-şi înălţa în 1928 propriul steag cu blazon având culorile de bază („coup vert sur jaune”) din blazonul nobiliar al Karabetzilor, strămoşii săi aleşi.

Înţeleptul

El de măriri deşerte, de faimă, nu visează,
Domnia n-o râvneşte, de curte stă străin.
Ca dânsul nimeni altul bun nu e, nici blajin,
Pe toţi îi miluieşte, cunună, creştinează.

Dar armele iubeşte şi caii, des vânează,
Şi-mbelşugata-i viaţă îşi toarce firul lin,
Mărinimos şi darnic, cu cugetul senin,
El tot mereu petrece şi bea şi ospătează.

Aşa un veac trăit-a, voios şi înţelept,
Şi când l-au dus în raclă cu mâinile pe piept,
L-a plâns ca pe-un părinte mulţimea-ndurerată;

Şi dacă cronicarii uitării-l hărăzesc,
În cântece-amintirea-i e de popor păstrată,
Şi tainic pe mormântu-i bătrânii ulmi şoptesc.

Curţile vechi

De veacuri, părăsite pe-ascunsele coline,
Zac curţi pustii... Acolo tăcerea stăpâneşte
Şi-n verde mantă muşchiul cuprinde şi-nveleşte
Surpata zidărie şi frântele tulpine;

Şi-mpodobind ceardacul cu grelele-i ciorchine,
Sălbătăcita viţă pe stâlpi se-ncolăceşte,
Cu iedera cea neagră ce-n streaşini împleteşte
O lucie cunună uitatelor ruine.

Adânc ca de o vrajă par ele adormite,
Pe iaz visează-ostrovul de sălcii despletite;
Nu tremură o frunză, nu mişcă fir de iarbă,

Şi-n tăinuita culă, ţintind priviri viclene,
Zâmbesc către domniţe boieri cu lungă barbă,
Purtând pe nalta cucă surguci cu mândre pene.

Noapte roşie

Trecând ca o nălucă, prin vifor, prin noroi
El fuge-nvins şi bezna pădurilor l-înghite;
Nu simte cum în valuri, din rănile cumplite,
Îi curge mândrul sânge pe platoşă şiroi.

Dar gându-i vajnic zboară sălbatic înapoi,
Şi când îşi aminteşte cum, de păgâni răpite,
Plăpândele domniţe în lanţuri zac robite,
Şi cum tăiaţi pieriră coconii amândoi,

Pe-un mal de râpă calul şi-opreşte deodată,
Priveşte plin de turbă spre zarea-nflăcărată,
Şi alba barbă-şi smulge şi blestemă hain,

Şi-ameninţând văzduhul, cu pala-n mâna dreaptă,
Se-ntoarce Voievodul mânat de-un aprig chin
În valea unde lupta şi moartea îl aşteaptă.

Mărturisire

Sufletu-mi e-o mare moartă oglindind un cer de jale,
Arse stânci o-nchid în groaza sterpelor pustietăţi,
Pe ea boarea nu adie, veşnic dorm undele-i pale,
Ea în negru-i fund ascunde înecate vechi cetăţi.

Sufletu-mi e-un turn de piatră care cade în ruină,
Iedera şi muşchiul verde zidurile-i năpădesc,
Strajă a singurătăţii trist veghează pe colină,
Şi în juru-i, seara, tainic, liliecii fâlfâiesc.

Sufletu-mi e-o floare rară ce muiată pare-n sânge,
Spulberată-i fu mireasma de-al restriştii aprig vânt,
E-o cântare-ndepărtată ce visări apuse plânge,
E o candelă uitată ce se stinge pe-un mormânt.

Grădinele amăgirii

Grădinile amăgirii te-aşteaptă-acolo unde
Apusa tinereţe s-a ofilit de dor,

Şi apa ce-aţipeşte, în luciu-i rânjitor,
Visările-ţi oglindă şi-ncheagă-ale ei unde.

Şi când ursuză luna în tulburi nori s-ascunde
Şi mut, văzduhul veşted tresaltă-n lung fior,
Va răsări iar umbra cu chip înşelător
Cu ochi a căror taină tu n-ai ştiut pătrunde.

Dar, în zadar vei cere viclenei năluciri
Să-ţi mai învie-o clipă a stinsei fericiri,
Că va pieri, zâmbindu-ţi, cu degetul la gură,

Şi singur iar vei plânge în searbedele zori,
Amara soartă care te-a prigonit cu ură,
Încununându-ţi fruntea cu mohorâte flori.

Tudor George - Ahoe

  Poetul şi rugbyst-ul Tudor George s-a născut la Ulmeni, în judeţul Ilfov, în data de 2 februarie 1926. Poreclit Ahoe, a fost una dintre cele mai originale figuri ale poeziei româneşti din perioada anilor '60 - '80. Era unul dintre boemii generaţiei sale, împreună cu Leonid Dimov, Virgil Mazilescu, Teodor Pîcă sau Dumitru Ţepeneag.
A debutat în 1957 cu volumul "Legenda cerbului". Scriitor prolific şi cu "versul în vene", cum era caracterizat de poetul Constantin Dascălu, a reuşit să publice în anii '70, 14 volume de poezie, dintre care "Balade singaporene", "Bazarul cu măşti", "Imnuri olimpice" sau "Sub semnul lui Hercule". 
Cea de a doua pasiune a vieţii sale a fost jocul de rugby, Ahoe fiind un foarte bun jucător şi mai apoi antrenor al echipei "Locomotiva Griviţa Roşie". Rugby-ul şi sportul în general, a fost de multe ori sursa de inspiraţie a poeziilor sale. Datorită acestui fapt, în amintirea poetului şi sportivului Tudor George - Ahoe, a fost creat Premiul pentru literatură sportivă care îi poartă numele. S-a stins din viaţă la 12 ianuarie 1992, în locuinţa sa din strada Polonă nr. 115, cu puţin timp înainte de împlinirea vârstei de 67 de ani.  


Stăpânul vorbelor


Al vorbelor trufaş sunt suveran
Şi gândul meu e pentru toate lege,
Se-aşază-n jur cu gestul diafan
Al curtezanelor de lângă rege,

Zâmbesc suav, se-apleacă-n preajma mea
Boltind spinări şi umere golaşe:
Ci, doar clipind din pleoapă, aş putea
S-aleg dulci favorite ca un paşe!

Cu pas plutit alunecă prin jur
Ca flori de lotuşi mari pe ape line,
Nemărginit de dragi, fără cusur,
Cu tandre reverenţe, lungi feline,

Flambând din braţe danţă valuri dulci
Şi văluri nevăzute înfioară,
Pe-a căror pânză firavă să-ţi culci
Sufletul proaspăt, inima uşoară,

Pe fire delicate de paingi
Îţi ţes în jur meşteşugită plasă
A cărei boare numai de-o atingi
Că-ţi şi vrăjeşte pleoapa somnoroasă.

De farmec mult, se-nceaţă ochiul greu
Şi de acele danţuri nu mai scapă
Sub bolte de cristal, precum Nereu,
Te prăbuşeşti sub fastuoasa apă.

Al braţelor şi-al pulpelor alint
Şi-a rozelor satenuri şi mătăsuri,
Un farmec de beteală şi argint
Desfăşură-n timpane şi pe văzuri,

Sub volbura acestor nimfe moi
Şi palide meduze răvăşite
Din ranguri, flasc, te-afunzi ca un moroi
Şi dansul lor copleşitor te-nghite...

Curând pe creştet îţi va sta un crab
– Ca o coroană ce se ofilise-
Şi ochiul tău de visător nabab
Se vor topi ca scoicile deschise.

Vei rătăci prin magicul polip
Prin negura de ape şi meduze,
Prin pătimaşe nimburi de nisip
Ca stridia, cu perlele pe buze.

Iar mâna ta
– neptunian trident –
Târziu de sub uitări, tânjind să scape,
va flutura prin tot oceanul lent
ca o eşarfă de mărgean,
sub ape...




Heraldicul supremul simbol H


Heraldica acestor suple bări,
C-un Haş fantastic
- treaptă, scară-n Cer! -
Ţi-o-nchin,
clarvăzătorule Homer, -
Ce-ai treptuit
pe marile-ntrebări!

Şi-n Tine-i treapta
- brav Hercul -
ce-o sper!
Ţie-Ţi-nchin rugbystele serbări,
Sub scutul Tău
- placat pe depărtări -
Cu Haşul tău, înscris de-un guliver!

Suprem
- cum organistul la pupitru -
Voi mai păşi-n arena sacră,
pentru
A celebra
- Eu, Marele Arbitru -
La Templul-Nostru,
soarele din centru?

Pun în balanţă braţele-auster,
Spre Poarta-lui-Hercul
şi-a lui Homer!




Sub scutul lui Hercule


Orgolii stepe mintea nu-mi devoră,
Nici port blazon de sumbre evocări:
Cu şerpi, grifoni, spaimoase-ntruchipări,
Cu crini funeşti, perversa mandragoră!

Aspir la o heraldică majoră -
Monumental înscrisă peste zări:
Acest portal celest de suple bări,
Sub care îmi petrec sportiva oră!

Fereastra-n cer, menită să m-absoarbă!

Pe stadion se-nalţă uriaş
- Gigantă treaptă-n astre -
suplul Haş
Înscris pe-azur şi mătăsoasa iarbă -
Un Haş suprem, cât scutul lui Hercule!

Mă leagă, de-acest semn,
isprăvi destule!

Ion Minulescu

În loc de prefaţă...


N-am fost nici ieri,
Nu sunt nici azi,
Şi nu voi fi,
Cu-atât mai mult, nici mâine, după moarte,
Nimic din ce vor crede poate
Cei câţiva cititori de carte -
Naivii care-mi vor citi
Volumele numai pe jumătate...
Volumele-mi de versuri, cumpărate
Împrumutate,
Sau furate!...

N-am fost aşa precum se spune
Şi nu sunt nici aşa cum sunt -
Nu sunt nici foc,
Nici ploaie
Şi nici vânt!...
Nu sunt nimic din ce-aş putea fi pe pământ...
Nu sunt decât un strop de vorbe bune,
Ce-aştept un cititor cinstit să mă răzbune
Şi să m-arate lumii cine sunt!...

N-am vrut să fiu volumul ideal
Cu sute de ediţii repetate -
Volumul voluptăţilor mărunte,
Cu titlul gras,
Multiplu
Şi greoi -
Un titlu cât o listă de bucate,
Iar filele cu text aproape goale,
Ca dictatorii, fără osanale,
Ca boul Apis, fără pată-n frunte,
Ca Grigorescu, fără "car cu boi",
Sau ca Mihai Viteazul, fără cal!...

Sunt un volum ce n-are titlu încă,
Deşi există-n mine tipărit -
Volum unic, ce trebuie citit
Rând după rând
Şi tot aşa, la fel,
De la-nceput şi până la sfârşit -
Până se va-nţelege ce daltă de oţel
Va trebui să-mi sape titlu-n stâncă
Atunci când titlul meu va fi găsit!...





Romanţa celor ce se vând


Se-ngroapă soarele-ntr-un nor -
O, negrul nor ca şi mormântul
Înşelătoarelor ce mor
Neplânse de amanţii lor!

Pe la ferestre-şi plimbă vântul
Tristeţile sfârşitului de vară,
În timp ce-n cârciuma murdară,
Din strunele de-aramă - cântul
Chitarelor
Îşi ia avântul...

Iar pe la mese,
Rând pe rând,
O ceată de amanţi artişti -
Toţi ne'nţeleşi şi mari,
Toţi Crişti...
Îşi beau iubirea, fredonând
Romanţa celor ce se vând.




Plastică medievală


Plouase...
Şi şoseaua-n vale
Încercuia ca un inel
Donjonul vechiului castel,
Împodobit cu sfinţi de piatră,
Cu seniori şi cu vasali,
Cu cerbi goniţi de câini ce latră
Şi-ntregul fast al vieţii feudale
Cu castelanii ei medievali...

Deşi ne cunoaşteam de-atâţia ani,
Noi, totuşi, parcă nu ne cunoşteam.
Ca ne priveam (nu ştiu de ce) cu ochi duşmani...

Dar în donjonul vechiului castel
În care ne urcasem numai noi,
Fantoma unui cavaler în zale de oţel
Ne-a strâns deodată-n braţe pe-amândoi,
Şi-un zgomot de metal ne-a deşteptat
Exact în clipa când ne sărutam
(Ca-ntr-un tablou)
În rama ferestrei fără geam,
Dar cu zăbrele strâmbe şi vechi de fier forjat.

Azi plouă iar la Bran...
Ce zici?...
Nu vrei să revedem şoseaua udă,
Donjonul cu ferestre mici
Şi cavaleru-n zale de oţel
Ce-aşteaptă dornic să ne mai audă
Bătând în poarta vechiului castel?...




Poveste scurtă


Pe când iubeam -
C-am suferit şi eu de-această boală -
Iubeam o fată care mă-nşela
Exact ca-n poezia mea:Romanţa celei care-nşeală,
A cărei eroină era ea!...

Dar într-o noapte eroina mea
Mă părăsea - de daruri încărcată -
Şi, luându-şi martori stelele şi luna,
Jura că pleacă pentru totdeauna
Şi n-are să mai vină niciodată -
Mărturisire, vai... adevărată!...

Şi iată cum iubita mea,
În noaptea când mă părăsea,
N-avea să-mi lase la plecare
Decât un pat pe trei picioare
Iar în dulapul din sufragerie
Un sfert de cozonac cu nucă
Şi-o scobitoare-nfiptă-n el -
Simbolul sufletului ei rebel,
Cu care dorul ei de ducă
Teatraliza eterna tragedie
A-nşelătoarelor ce mor
Neplânse de-nşelaţii lor -
Exact ca-n poezia mea
A cărei eroină era... Ea!...





Epilog sentimental


Dă-mi ochii-ţi plânşi, să-i mai sărut o dată,
Şi lasă-mă să plec!...
Tu nu-nţelegi
Că-n orchestrarea întregirii noastre
Nu-i ciripit de păsărele-albastre,
Ci-i răcnet doar de bestie turbată,
Ce-ţi sângerează-obrajii şi te muşcă
De câte ori încerci s-o-nchizi în cuşcă
Sau de piciorul patului s-o legi?...

Dă-mi ochii-ţi plânşi, să-i mai sărut o dată,
Şi nu-ţi mai cer nimic!...
Tu n-ai ghicit
Că melodia întregirii noastre s-a sfârşit
Şi toată fericirea-mprovizată
Cu care ne-avântăm tot mai departe
N-a fost decât iluzia că ne-am iubit
Ca două manechine cu suflete de vată,
Păstrate-ntr-o vitrină cu geamurile sparte?...

Dă-mi ochii-ţi plânşi, să-i mai sărut o dată,
C-atâta doar mi-e dat să-ţi mai sărut,
În cinstea întregirii noastre din trecut,
Din care-acum n-a mai rămas nimic
Decât o falsă frescă-n mozaic,
Pe care nişte gheare de bestie turbată
Însângerează două imagini omeneşti!...
Nu le cunoşti?...
Încearcă -
Şi-ai să ţi le-aminteşti!