George Gordon Byron

Romanţă


I
A mea tânără taină afund rămâne-ascunsă
În tristu-mi, singuratic suflet prea obosit;
Iar când inima-mi bate de sila ei împunsă
L-a ta ca să răspunză, atunci ea s-a vădit!
Şi singură-n tăcere o simt iar tremurând.


II
A mea flacără este vecinică, nevăzută
Ca şi slaba lumină candelei sub mormânt,
Ş-a deznădejdii rece întunecime mută
În veci nu o va stinge; iar razele ei sânt
Întocmai de zadarnici ca şi când n-ar fi fost.


III
Aibi-mă-n pomenirea-ţi, la groapa mea nu trece
Făr-a-ţi arunca ochiul şi fără a gândi
L-aceea ce cenuşa-i te simte, deşi rece;
Singura chinuire şi iad ce-aş suferi
Este de a fi stinsă din pomenirea ta.


IV
Ascultă-mi ast din urmă glas singur pentru tine
Virtutea nu opreşte a plânge pe cei morţi;
În veci eu ţi-am cerut-o, fă-mi singurul ast bine
O lacrimă să-ntimpin l-a veciniciei porţi,
Întâia ş-a din urmă răsplată de amor.







Inscripţie pe mormântul unui câine Terra Nova


Când iar în lut din lumea lui trufaşă
Coboară omul preamărit din faşă,
Sculpturi măiestre somnul îi veghează
Şi urne ţin durerea veşnic trează.
Şi zace el sub semnul altui rost
Ce se cădea să fie şi n-a fost.

Iar câinele sărmanul, cum e el
Şi paznic aprig şi amic fidel,
Ce-ţi dăruie şi inima lui mare,
Şi viaţa pân`la ultima suflare,
Se stinge fără slavă, ca în cer
Să nu-i primească sufletul stingher.
Iar omul, gâză plină de trufie,
Vrea cerul numai pentru el să fie!
O, jalnic om, făptură de o clipă,
Puterii orb eşti fără de aripă,
Un boţ în lume ridicat din huma-i,
Ce nu inspiră decât silă numai,
Dezmăţ iubirea, zâmbetul minciună,
Făţarnică pe buze vorba-ţi sună,
De te-ai vedea aievea precum eşti,
Jivinele te-ar face să roşeşti!

Tu ce priveşti modesta urnă, pleacă!
Cei plânşi de tine nu-s aici să zacă.
Cel mai fidel din câţi pe lume sânt,
Amicul meu - el zace în mormânt!




Arpa lui David


Spartu-s-au coardele arpei potente
Marelui David, poetului-rege!
Nu mai există a psalmilor arpă!


Câţi i-asculta inspiratele-acorduri
De melodie, cu inima-nfrântă
Vărsând vărsau lacrime calde, dolente,
De repentire, de rugă, d-extaze.


Acele lacrime varii şi multe
O consacrară Domnului sfântă.
Lamente-se ale Sionului vergini,
Căci iată, spartu-s-au ale ci coarde.


Ea străbătea prin dulcele-i accente
Inimi de piatră, ca gerul de ageri,
Fiilor aspri ai fărdelegii,
Da-n ei viaţa şi le nălţa suflet;
Strâmbii cu inima, strâmbii în cuget
Drept se-ndrepta la potenta ei voce.


Arpa lui David era mult mai forte
Şi decât tronu-i. Poetul trecuse
Sus, mai presus decât rege la nalte:
Spiritul Domnului sta peste dânsul.


Ea celebra a Domnului mărire,
Spunea ale lui Israel mari fapte,
Ea răspândea peste văi bucuria:
Tresăreau munţii, se plecau cedrii.


Aspirat-au şi s-au suit la ceruri
P-aripe d-angeli ale ei acorduri,
Si ca tămâia rămaseră-acolo.


D-atunci nu se mai aude-a ei voce,
Ci numai amorul şi pietatea
Ne răpesc sufletul prin nişte sonuri
Ce ies din porţile cerului sacre,
Şi-l leagănă-n visuri nalte, divine,
Ce-a zilei lumină nu le-ntrerumpe.





Totul pentru dragoste


O, nu-mi vorbiți de oameni faimoși prin fapte mari!
Ni-i faimă tinerețea cu dulcele ei jar,
Căci iederea și boarea și zilele-i de aur
Sunt mai presus ca toate cununile de laur.


Ghirlandele pe-o frunte pleșuvă ce sunt, oare,
Decât o-nrourată dar ofilită floare?
De ce să-mi încunune, deci, tâmpla o podoabă
Ce nu-i decât a faimei prea-trecătoare roabă?


O, faimă! De vreodată lăsatu-m-am vrăjit
De laudele tale, tu nu m-ai amețit
Mai mult ca ochii dragei, căci ei mi-au dat răspuns
Că nu-mi resping iubirea de care m-am pătruns.


Te-am căutat acolo și te-am găsit în ei.
Ți-a împletit privirea-i cunune de scântei.
Aflat-am, în privirile-i de foc,
Și faimă și iubire, – la un loc.




Unei doamne


O,dacă Soarta ne unea,
Cum îmi juraseşi, mi se pare,
N-aş mai fi fost, în pacea mea,
De-atâtea nebunii în stare !

De vină tu eşti,deci, deşi
Certat sunt eu, pentru păcate,
De cei ce n-au de unde şti
Că tu ai rupt logodna,poate.

Mi-era, ca şi al tău,curat
Pe-atuncea sufletul, de-aceea
Putea curma orice păcat. -
Azi, altuia îi eşti femeia !

Aş fi în stare să-i zdrobesc
Şi liniştea şi fericirea,
Dar pentru că te mai iubesc,
Nu-l pot urâ - aşa mi-e firea !

De când plecat-ai, în zadar
Îmi caut tihna, chip de inger !
Tot ce găseam la tine,doar
La multe caut azi, şi sânger !

Adio, deci, nu te regret,
Nădejdea-n ajutor nu-mi vine;
Mândria însa-ncet, încet,
M-o face să te-alung din mine !

Azi, caut alte bucurii :
În câte o ceaţă zgomotoasă
(Pe gânduri, aş înnebuni !)
Încerc să uit tot ce m-apasă.

Dar chiar aşa, câte un gând
Se mai strecoară prin beţie, -
Şi diavolii m-ar plânge - aflând
Că te-am pierdut pentru vecie !

Virgil Mazilescu

Ştiu că ai fugit

Ştiu că ai fugit
din cetăţile unde muriseşi
îndelung asediat - ştiu chiar şi asta
dar la care ceas al nopţii
începând cu a cita vertebra devii
tu cu adevărat fratele meu

venind spre mine palid şi clar
mai puţin palid şi mai puţin clar
pe drumuri torturate
cu al cui glorios trecut mă cauţi

se eliberează fruntea cireşului sub balcon
descresc porumbeii
o ceaţă
o confuzie necesară
a zorilor în care s-au înecat saxofoane
şi cu tunet cădem fiecare în sufletul altcuiva

Patru fără un sfert

patru fără un sfert dragostea mea ce faci tu acum
în locurile prin care te mai afli
prin ploaie merg - nimeni - am părul ud
şi gândul cât un pui de şoarece mic mic şi negru

şi tu ce faci dragostea mea spăl rufe ca întotdeauna
când plouă - te aştept întoarce-te
apasă pe butonul liftului etajul şapte
nu este prea departe de mormânt

nimeni
doar dumnezeu
ploaia
mormanul de rufe murdare

Mică istorie sumbră (şi aproape neglijent redactată) cu personaje şi cu întâmplări destul de imprevizibile

trece în goană un pâlc de călăreţi copitele cailor lor fumurii
povestesc despre tine şi despre mine zice guillaume dus pe gânduri
când mă trezesc dimineaţa mai arunc afară două trei lopeţi
de pământ reavăn dar tu cum îţi începi activitatea prietene

trece în goană un pâlc de călăreţi copitele cailor lor fumurii
povestesc despre tine şi despre mine zice poetul dus pe gânduri
când mă trezesc dimineaţa mai arunc afară două trei lopeţi
de pământ reavăn dar tu cum îţi începi activitatea prietene

trece în goană un pâlc de călăreţi copitele cailor lor fumurii
povestesc despre tine şi despre mine zice administratorul dus pe gânduri
când mă trezesc dimineaţa mai arunc afară două trei lopeţi
de pământ reavăn dar primarul cum îşi începe activitatea prietene
aha zic poetul şi guillaume într-un glas eşti prin urmare de-al nostru
termină-ţi cafeaua şi haide să mergem împreună la primărie

să înregistrăm petiţia asta citeşte-o şi tu

vrem pinteni de aur pentru călăreţii care se-ntorc pâlcuri pâlcuri
un grajd mai curat şi mai bine luminat pentru caii lor fumurii
vrem mai multe lopeţi pentru locuitorii comunei noastre să ni se asigure
un pământ reavăn cu râme grase şi mai vrem să aflăm dacă nu vă este cu supărare
cum îşi începe primarul nostru iubit şi foarte apreciat activitatea lui zilnică
guillaume poetul şi administratorul

Până şi zâmbetul

ea e femeia din vis. pe când străbăteam
o zonă alburie lăptoasă prin anii mai tineri
carenţa şi pavăza înţelepciunii carenţa şi pavăza.

şi brusc s-a ivit. o gură de aer (ai fi zis)
sângele ei de pretutindeni şi dintotdeauna. picioarele ei
ca două lungi strigăte ale morţii pe nisip.

şi o precizie cu adevărat înspăimântătoare. până şi zâmbetul.

O pedeapsă de care vor atârna câteva lanţuri sfinte

priviţi vă rog şi înţelegeţi o dată pentru totdeauna 

cine iubeşte cu adevărat ultimele îngrozitoarele resturi: 

ei sunt mântuitorii (îi arăt chiar acum cu degetul) 

dar ce nebuni şi ei şi cu limba la stele
ori plimbându-se în fiecare dimineaţă 

pe câmpia dintre armele ultimei (întotdeauna ultimei) jumătăţi de an. 

ei mai aduc multe laude şi atâtea mari servicii 

şi dumnezeu le va trimite încă o dată pe limbă fluturii - exact pe 

porţiunea neluminoasă a limbii acolo unde lumina este ca întunericul 

şi urletul devine încetul cu încetul 

o pedeapsă de care vor atârna câteva lanţuri sfinte

Fănuş Neagu

S-a născut la 5 aprilie 1932, în satul Grădiştea-de-Sus din judeţul Brăila, într-o familie de ţărani. A studiat primii cinci ani de şcoală primară în satul natal. Îşi continuă studiile între anii 1944-1948 la Liceul Militar din Iaşi (trei ani îi urmează la Liceul Militar din Câmpulung-Muscel). Urmează apoi Şcoala Pedagogică nr. 2 din Bucureşti, iar în 1952 devine cursant al şcolii de literatură „Mihai Eminescu” până în anul 1953, fiind coleg de generaţie cu Nicolae Labiş, Radu Cosaşu etc. Între anii 1954-1957 învaţă la Facultatea de Filologie din Bucureşti, dar nu îşi încheie studiile.

A debutat în anul 1954 cu povestirea „Duşman cu lumea”, în revista „Tânărul scriitor”. În anul 1960 are loc debutul editorial cu volumul de povestiri „Ningea în Bărăgan”, volum retipărit în 1964 sub titlul „Cantonul părăsit”. În anul 1960 publică „Somn de la amiază”, iar în 1962 „Dincolo de nisipuri”. În anul 1967 publică „Vara buimacă”, piesa „Scoica de lemn” la Teatrul Nottara din Bucureşti. În anul 1979 „Cartea cu prieteni”. În anul 1981 „Insomnii de mătase”. În anul 1985 „A doua carte cu prieteni”. În anul 1985 i se joacă piesele „Echipa de zgomote” la Teatrul Majestic şi „Olelie” la Teatrul Naţional din Bucureşti. În anul 1987 „Întâmplări aiurea şi călătorii oranj”, volum de publicistică. În anul 1988 „Scaunul singurătăţii”, roman. În anul 1993 i se joacă la Teatrul Naţional din Bucureşti şi la Teatrul Naţional din Timişoara piesa „Casa de la Miezul Nopţii sau Paiaţa soseşte la timp”. În anul 1994 „Dincolo de nisipuri”, nuvele, la Editura Porto-Franco, Galaţi.

Scaunul singurătăţii

– fragment –

-         Eu, domnule Saltava, mă numesc Leb Betleem şi ssunt cetăţean străin…

-         Înseamnă că două lucruri le ştii bine.

-         Ştiu că frica linge puii mizeriei până-i face mari şi că dumneavoastră aveţi pe cineva la Departamentul Orhideelor.

-         Cu vorbe de-astea poţi să-ţi frângi foarte repede gâtul, aici, mârâi Gil, care umbla la paratul de cafea.

Eram la Flamingo, în faţă cu un pahar de vin şi mă simţeam minunat. Îmi place la Flamingo, pentru că acolo lucrează vărul meu Gil şi pentru că obişnuiesc să beau vin decât dintr-o cârciumă a cărei pivniţă numără cel puţin treij de trepte, iar pivniţa barului Flamingo are treişopt. Portul alb şi pustiu în duminica de început de primăvară, Dunărea verde, cârciuma acrişoară şi cântecul pe care-l comandasem la tonomat, plin de bucuria tristeţii din dragoste, mă plasaseră în afara lumii reale sau cu vreo trei deşte deasupra ei.

Cel ce se da străin şi bea vermut italian, servit dintr-un pahar înalt în care Gil mai aruncase două cuburi de gheaţă şi o măslină, sta în picioare, sprijinit cu o mână de tonomat şi mă privea îndrăzneţ. Solid, lat în umeri ca barcagiii, avea o faţă îngâmfat frumoasă, inflexibilă, violent bătută de soare. Vorbind, te privea drept în ochi şi gesticula puţin – tipul de om cu mâinile înfundate în buzunarele altuia, croit să dea buzna şi să învingă. Partea lui tare erau, fără îndoială, femeile.

-         Gil, băiatule, poţi să-mi spui în ce zi suntem astăzi?

Gil pricepu că n-aveam chef de Leb Betleem şi răspunse cu voce subţire, artificială:

-         Aprilie, 5, ora regretelor şi douăşopt de suspine.

-         Îmi place oraşul Brăila, anunţă Leb Betleem, fiindcă e plin de haimanale.

Gil vărsă o-njurătură complicată. Dac-am înţeles bine era vorba despre nişte împuţiţi care vin la Brăila s-o facă pe deştepţii, despre crucea însângerată şi Sfântă Măria de busuioc.

-         Domnule Saltava, atacă din nou Leb, îmi cer scuze, dar trebuie să vă spun că, exceptând lucrurile pe care le-am făcut eu, tot ce se face în Israel s-a mai făcut în lume.

-         Scaunul în care stau eu se cheamă scaunul singurătăţii. O poveste tristă.

-         Sunt gata să plătesc cu lacrimi.

-         O poveste foarte tristă.

-         Prin urmare nu-mi rămâne ceva mai bun de făcut decât să mă car peste Dunăre şi să-mi adun melci pentru cină în oala de noapte?

-         Mă pândeşti de două zile.

-         Pentru că sunt evreu şi dumneavoastră aveţi pe cineva la Departamentul Orhideelor cu ochi albaştri.

-         Ai mai spus asta.

-         Ei bine, nu sunt evreu. Sunt neamţ.

-         Rămâi evreu. Cu nemţii m-am bătut în război şi nu-i am la stomac.

-         Atunci e timpul să vă spun adevărul: sunt român.

-         Cezar! izbucni Gil, uită-te pe geam. Repede, până ni isprăveşte ăla.

M-am răsucit în scaun. Jos, în port, doi băieţi în jur de paişpe ani. Amândoi desculţi, în cămăşi colorate, una galbenă, alta neagră, confecţionate din steagurile furate de pe vapoarele în ancoră şi cu pantalonii peticiţi. Ieşiseră din hala de peşte şi se târau pe lângă o garnitură de tren, spre un camion plin cu cartofi, oprit pe chei, în apropierea căpităniei. Cel cu cămaşa galbenă mergea în faţă, sugând un muc de ţigară. Fumul pe care-l ţinea mult în plămâni îi îmbărbăta limba să scuipe la ţintă şi în scârba lumii numai pe indicatoarele anunţănd trecerea oprită şi pe gheretele paznicilor. Cel cu cămaşa neagră, rămas puţin mai în spate, se descheiase la pantaloni şi, fără să scurteze pasul, pătruns de ideea că toţi suntem datori să sărbătorim într-un fel sosirea primăverii, se pişa din mers pe prietenul lui.

Tabloul ăsta, plin de-o obrăznicie cu scorţişoară, mi-a suit ziua într-un pom roşu. Îmi simţeam mădularele trosnind de fericire.

-         Leb, - vorbele mi-au zburat singure – cum e, mă, la Betleem?

-         Vreţi adevărul curat sau…?

-         Foarte curat.

-         La Betleem, domnule Saltava, e sfinţenie. Sfinţenie şi numai sfinţenie.

-         Minţi! zise Gil, incapabil să creadă ceva de la unul care-l jignise.

-         De ce? se miră Leb. În jurul ieslei pâlpâie în aer rugăciuni rostite în toate limbile. Mai jos e aiureală cu apă rece, cum e peste tot în lume, însă ce gândeşti lângă iesle, se împlineşte. Vin muieri sterpe şi-şi desenează pe pântec, cu deştul, chip de copil şi prind copil. Eu, acolo, puteam să văd limpede în burta cui vream. Uite, zic, tâmpitul ăsta de bătrân cu nevastă tânără şi lacomă, bagă toţi banii în diamante, alaltăieri a cumpărat o piatră rară, n-a avut vreme  s-o pună în seif la bancă, a ascuns-o, pentru o zi, în pachetul de unt din frigider, azi dimineaţă nevastă-sa a azvârlit untul la gunoi, fiindcă era vechi şi acum se duce să se bată cu scăfârlia de fântâna magilor; sau: feriţi-vă de tipul ăla cu ochii gata să-i plesnească, legaţi-l, n-are haşiş, la noapte o să-nfigă pumnalul în cine s-o nimeri; sau: apropiaţi-vă, domnule, careva, de iapa aia care se împiedică şi turnaţi-i lapte pe gât, are maţele otrăvită şi mânzul mort în culcuş de sânge.

-         Poţi să mai încerci o dată? l-am întrebat.  O singură probă.

-         Ar trebui să fiu acolo, ca să pot.

(fragment din volumul "Scaunul singurătăţii" de Fănuş Neagu, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1987)