luni, 29 august 2011

Lev Nicolaevici Tolstoi (n.1828)

ÎNVIEREA
- frament -


II

Povestea puşcăriaşei Maslova era dintre cele mai obişnuite. Maslova era fiica unei slujnice-iobage, nemăritate, care trăia pe lînga maică-sa, văcăriţă în satul a două moşieriţe surori, amân-două fete bătrâne. Această femeie nemăritată dădea naştere în fiecare an unui copil şi, cum se întâmplă adesea la ţară, copilul era botezat şi în scurtă vreme murea de foame întrucât mama refuza să hrănească pruncul nedorit, care o încurca şi o       împie­dica să muncească.
Aşa i-au murit cinci copii. Toţi au fost botezaţi, apoi lăsaţi să moară prin înfometare. Al şaselea copil, făcut cu un ţigan în trecere prin partea locului, a fost o fetiţă, care ar fi avut aceeaşi soartă, dacă nu se întâmpla ca una dintre domnişoarele bâtrâne să intre într-o bună zi în staul, ca să dojenească văcăriţele pentru mirosul neplăcut de grajd pe care-l avea frişca. Acolo se afla cul­cată lehuza cu un prunc de toata frumuseţea lîngă ea. Bătrâna domnişoară dojeni femeile şi pentru frişcă, şi pentru faptul c-a fost lăsată o femeie să nască în staul şi se pregătea tocmai să plece, când dădu cu ochii de copilaş; acesta îi plăcu atât de mult, încât se oferi să-i fie naşă. Boteză fetiţa, iar apoi, fiindu-i milă de ea, îi dădu în mai multe rânduri mamei lapte şi bani şi aşa se întîmplă că a rămas copila în viaţă. Domnişoarele bătrâne chiar îi spuneau „salvata".
Copila avea trei ani când maică-sa a căzut bolnavă şi a murit. Bunica, bătrâna văcăriţă, îşi creştea anevoie nepoţica, şi atunci bâtrânele domnişoare o luară la ele. Fetiţa cu ochi negri se făcuse neobişnuit de vioaie şi frumuşică şi bătrânelor domnişoare le era drag de ea.
Cea mai tânără şi mai bună la suflet dintre bătrânele domnişoare se numea Sofia Ivanovna. Ea era naşa fetiţei. Cea mai în vârstă, Maria Ivanovna, era o femeie mai aspră din fire. Sofia Ivanovna dichisea fetiţa, o învaţa să citească şi voia s-o ia copil de suflet. Maria Ivanovna era de părere că fetiţa trebuie să ajungă o slujnică destoinică şi de aceea era severă cu ea, o pedepsea şi chiar o bătea când era în toane rele. Astfel crescută de cele două moşieriţe, fiecare cu punctul ei de vedere, fetiţa ajunsese până la urmă pe jumătate slujnică, pe jumătate copil de suflet. Şi numele îi era pe potriva stării sale: nu i se spunea alintator - Katenka, dar nici grosolan - Katka, ci într-un fel inter­mediar - Katiuşa. Fata cosea, deretica odăile, curăţa icoanele cu praf de cretă, prăjea, râşnea şi servea cafeaua, spăla mărunţişuri şi uneori şedea împreună cu domnişoarele şi le citea.
O peţeau destui flăcăi, eă însă nu-l voia pe nici unul dintre ei, simţind că traiul lângă un om care munceşte din greu n-ar fi prea fericit pentru ea, care gustase din huzurul vieţii boiereşti.
Aşa a dus-o până la vârsta de şaisprezece ani. Când păşi în al şaptesprezecelea, sosi în vizită la domnişoarele ei un nepot de-al lor, student, prinţ bogat, şi Katiuşa se îndrăgosti de el, lucru pe care nu îndrăznea să-l mărturisească nici măcar sieşi. Peste doi ani, acelaşi nepot, în drum spre front, se abătu iar pe la mătuşile lui, zăbovi la ele patru zile şi în ajunul plecării o seduse pe Katiuşa. A doua zi îi strecura în palmă o hârtie de o sută de ruble şi-şi văzu de drum. După cinci luni de la plecarea lui, fata se încredinţă că este însărcinată.
Din ziua aceea, nimic nu i-a mai tihnit, fiind stăpânită doar de un singur gând: cum să scape de ruşinea ce o pândea; începu să le slujească în silă pe domnişoare, ba chiar, într-o bună zi -fără sa ştie nici ea cum de s-a întîmplat - îşi ieşi din fire. Le aruncă domnişoarelor în obraz o seamă de grosolănii, lucru de care se căi apoi şi le ceru să-i dea drumul să plece.
Domnişoarele, foarte nemulţumite de ea, i-au împlinit voia. Plecând de la ele, fata se tocmi slujnică la şeful de secţie, unde nu rămase decât trei luni, pentru că poliţaiul, un bătrân de cincizeci de ani, începu să-i dea târcoale şi, într-o bună zi, când omul se arătă mai îndrăzneţ, ea îşi pierdu cumpătul, îl făcu tâmpit şi diavol bătrân şi-l îmbrânci cu atâta furie în piept, încât îl trânti la podea. Fu dată afară pentru mojicie. Nu mai avea cum să-şi caute alt loc, căci i se apropia sorocul, astfel că se aciuă în sat, la o văduvă, care făcea negoţ de vin şi era şi moaşă. Naşterea fu uşoară. Numai că moaşa, care moşise în sat o femeie bolnavă, o molipsi de febră puerperală; iar pruncul, un băieţel, fu trimis la un leagăn de copii, unde după spusele bâtrânei care îl dusese se prăpădi imediat ce ajunse acolo.
Toata averea Katiuşei, când s-a mutat la moaşă, era de o sută douăzeci şi şapte de ruble: douăzeci şi şapte câştigate de ea şi o sută primite de la seducătorul ei. Când plecă însă de la moaşă, nu mai avea decât şase ruble. Nu ştia să chibzuiască banii - cheltuia pentru ea şi dădea şi altora, oricui i-ar fi cerut. Moaşa îi ceru  pen­tru două luni de găzduire, mâncare şi ceai - patruzeci de ruble; douăzeci şi cinci de ruble cheltuise cu trimisul copilului, patruzeci de ruble îi mai ceruse moaşa împrumut, să-şi cumpere o vacă, vreo douăzeci de ruble se duseră aşa, pe zaharicale şi pe rochii, astfel că, o dată sănătoasă, Katiuşa se trezi fără nici un ban şi trebui să-şi caute un loc de muncă. Îl găsi la şeful ocolu­lui silvic. Acesta era un om însurat, dar, ca şi poliţaiul, din prima zi începu să-i dea târcoale Katiuşei. Ei îi era silă de el şi căuta să-l ocolească. Omul era însă mai viclean decât Katiuşa şi mai cu experienţă şi, în calitate de stăpân, putea s-o trimită unde avea chef. Până la urmă prinse o clipă prielnică şi îşi bătu joc de ea. Nevastă-sa află şi într-o bună zi, prinzându-şi bărbatul în odaia Katiuşei, sări s-o bată. Aceasta nu se lăsă şi se încinse o păruială, în urma căreia fata fu izgonita din casă, fără să primească nici o leţcaie. Atunci Katiuşa plecă la oraş, unde trase la o mătuşă de-a ei. Bărbatul mătuşii era legător de cărţi şi cândva o dusese bine, acum însă îşi pierduse toţi muşteriii, căzuse în patima beţiei şi dădea ultimul gologan pe băutură.
Mătuşa ţinea o mică spălătorie, din al cărei venit îşi hrănea copiii şi pe beţivul de bărbatu-său. Maşlovei îi propuse să intre la ea ca spălătoreasă. Văzând însă ce viaţa trudnică duceau femeile care lucrau la mătuşă-sa, Maslova se codi, căutându-şi între timp pe la birourile de plasare un loc de servitoare. Până la urmă se tocmi la o cucoană care avea doi băieţi, elevi de liceu. După o săptămână de lucru, băiatul cel mare, un tânăr cu mustăcioară, elev în clasa a şasea de liceu, îşi lăsă baltă învăţă­tura şi începu să se lege de Maslova. Maică-sa o învinovăţi de toată întâmplarea pe Maslova şi îi făcu socoteala. Tot căutând fără succes un alt loc, se întâmplă într-o bună zi să întâlnească la biroul de plasare o cucoană simandicoasă, cu braţele şi degetele dolofane încărcate de brăţări şi inele. Cucoana, aflând că Maslova e în căutarea unui loc, îi dădu adresa ei, invitând-o să treacă pe la ea. Maslova se duse. Cucoana o primi călduros, o ospătă cu plăcintuţe şi cu o băutură dulce, apoi îşi trimise servi­toarea undeva cu un bileţel. Spre seară apăru un domn înalt, cu părul lung şi sur şi cu o barbă căruntă; bâtrânul vizitator se aşeză îndată lângă Maslova şi, zâmbind şi privind-o cu ochi aprinşi, începu s-o cerceteze şi să glumească împreună cu ea. Stăpâna casei îl chemă într-o odaie alăturată şi Maslova o auzi spunându-i: „E prospeţică, de la ţară". Apoi, stăpâna o chemă pe Maslova şi-i spuse că domnul este scriitor, că are bani foarte mulţi şi că n-o să precupeţească nimic, daca ea va şti să-i fie pe plac. Fată fuse pe placul lui şi scriitorul îi dădu douăzeci şi cinci de ruble, promiţându-i c-or să se mai vadă deseori. Banii se topiră foarte repede, o parte la plata găzduirii la mătuşă-sa şi restul pe o rochie nouă, pălărioară şi panglici. Peste câteva zile, scriitorul trimise pentru a doua oară după ea. Maslova se duse. EI îi dădu iarăşi douăzeci şi cinci de ruble şi-i propuse să se mute într-o locuinţă separată.
Locuind în casa închiriată de scriitor, Maslova se îndrăgosti de un băiat de prăvălie, om foarte vesel care locuia în aceeaşi curte. I-o spuse chiar ea scriitorului şi se mută într-un mic apartament. Flăcăul însă, care-i făgăduise s-o ia în căsătorie, plecă într-o bună zi la Nijni, fără să-i spună nimic, părăsind-o, şi Maslova rămase singură. Vru să-şi păstreze mai departe locuinţa, însă nu i s-a îngăduit. Inspectorul de poliţie îi declară că nu poate trăi aşa mai departe decât dacă îşi face condicuţă şi se prezintă periodic la controlul medical. Atunci Maslova se întoarse iarăşi la mătuşă-sa. Aceasta, văzând-o cu rochie nouă, cu pelerina şi pălărie, o primi cu respect şi nu mai îndrăzni să-i ofere un loc de spălătoreasă la ea, socotind ca nepoată-sa s-a ridicat pe o treaptă socială mai înaltă. Pentru Maslova, de fapt, nici nu se mai punea alternativa de a fi spălătoreasă. Se uita acum cu milă la viaţa de ocnaşe pe care o duceau la mătuşă-sa spălătoresele, palide, cu braţele slabe, dintre care unele se oftigiseră, tot spălând şi călcând în aburi şi căldură de treizeci de grade, cu ferestrele larg deschise vara şi iarna, şi se îngrozea la gândul că ar fi putut să intre şi ea într-o asemenea ocnă.
Tocmai în această perioadă deosebit de grea, când Maslova nu izbutea să-şi găsească nici un protector, se întâlni cu o proxenetă, care căuta fete pentru casele de toleranţă.
Cu fumatul Maslova se deprinsese de mult, iar în ultimul timp al legăturii sale cu băiatul de prăvălie şi după ce acesta o părăsise se obişnuise să mai şi bea. Băutura îi plăcea nu numai la gust, ci mai ales fiindcă o ajuta să-şi uite toate suferinţele îndurate şi-i dădea o îndrăzneală şi un sentiment al propriei dem­nităţi, care-i lipseau când era trează. Când nu bea era întotdeauna copleşită de tristeţe şi ruşine.
Proxeneta o pofti cu mătuşa ei la o masă şi, după ce o îmbătă pe Maslova, îi propuse să lucreze în cea mai bună casă din oraş, arătându-i toate avantajele şi privilegiile acestei situaţii. Maslova trebuia să aleagă între situaţia umilitoare de servitoare, în care avea să fie, fără îndoială, urmărită de stăruinţele bărbaţilor şi, deci, împinsă spre legături adulterine tainice şi temporare, şi o situaţie asigurată, liniştită, legiferată, cu alte cuvinte, o prostituţie pe faţă, protejată de lege şi bine plătită; ea o alese pe cea din urmă. Apoi i se părea că în felul acesta se va răzbuna pe seducătorul său, pe băiatul de prăvălie şi pe toţi cei care îi făcuseră rău. O mai ispitea un lucru, care de fapt a fost hotărâtor-proxeneta îi spuse că va putea să-şi comande orice rochie va dori: de catifea, de tafta, de mătase, rochii de bal, decoltate, cu umerii şi braţe goale. Şi când se văzu în închipuire îmbrăcată cu o rochie galbenă de mătase, cu decolteul garnisit cu catifea neagră, Maslova nu mai putu rezista şi-şi dădu actul de identi­tate proxenetei.
Aceasta, chiar în aceeaşi seară, tocmi o birjă şi o duse într-o casă foarte cunoscută, ţinută de o oarecare Kitaeva.
Din clipa aceea, începu pentru Maslova acea viaţă de neîn­cetată încălcare a poruncilor dumnezeieşti şi omeneşti, pe care o duc sute şi sute de mii de femei, nu numai cu autorizaţia con­ducerii statului, preocupată de binele cetăţenilor, dar chiar sub protecţia ei; viaţa care se sfârşeşte pentru nouă femei din zece cu boli chinuitoare, bătrâneţe prematură şi moarte.
Dimineaţa şi ziua, somn greu după orgiile nopţii. Pe la cea­surile trei, patru, trezirea moleşită într-un pat murdar; sifon şi cafea după beţie; trândăveală searbădă prin odăi, în capot, cămaşă sau halat, aruncând câte o privire pe fereastră, de după perdea; vorbe urâte, schimbate leneş cu colegele; apoi spălatul, parfumatul şi unsul trupului, pomădatul părului, probarea rochiilor, ceartă din pricina lor cu patroana; cercetarea în oglindă, sulemenitul feţei, al sprâncenelor; îmbuibarea cu mâncăruri grase şi cu dulciuri; apoi îmbrăcatul în rochii de mătase, ţipătoare şi decoltate; ieşirea în salonul împodobit, puternic luminat; venirea oaspeţilor; muzică, dans, bomboane, vin, tutun şi prostituţie practicată cu bărbaţi tineri, de vârstă mijlocie, adolescenţi, şi bătrâni ramoliţi burlaci, oameni însuraţi, negustori, vânzători, bolnavi, beţi, treji, grosolani sau drăgăstoşi, militari, civili, studenţi, liceeni - oameni de toate vârstele, caracterele, obâîrşiile. Larmă, glume, bătăi, muzică, vin şi tutun, tutun şi vin şi iar muzică din seara până în zori. Şi abia dimineaţă eliberarea de toate şi somnul greu şi adânc. Şi aşa zi de zi, toată săptămâna. Apoi, la sfârşitul fiecărei săptămâni, vizita la secţia sanitară de sector, unde funcţionarii şi doctorii statului, uneori cu seriozitate şi rigoare, alteori cu chef de glumă, jignind pudoarea firească dată ca pavăză împotriva răului oamenilor şi chiar animalelor, făceau controlul acestor femei, eliberându-le permisul scris de a săvârşi mai departe, împreună cu complicii lor, de-a lungul săptămânii viitoare, aceleaşi păcate cu care se îndeletniciseră toată săptămâna trecută. Şi începea o altă săptămână, la fel cu cea de mai înainte. Şi aşa în fiecare zi, iarnă, vară, în zilele de lucru, ca şi în cele de sărbătoare.
Astfel a trăit Maslova şapte ani. În timpul acesta a schimbat două case de toleranţă şi a fost o dată internată la spital. În al şaptelea an de vieţuire prin case de toleranţă şi la opt ani după primul ei pas greşit, în vârstă fiind de douăzeci şi şase de ani, se întâmplă acel fapt pentru care fusese arestată şi era dusă acum la judecată, după şase luni de închisoare printre hoţi şi criminali.


joi, 25 august 2011

Nikolaus Lenau (n. 25 august 1802)



Visurile tinereţii


Cel tânăr crede viaţa o grădină,
Şăgalnic, zorile-i zâmbesc mereu;
În el totu-i nădejde şi lumină.
Cer îi e lumea - omul, Dumnezeu!

Lin, boarea dimineţii îi presară 
Cu deget blând în plete trandafiri;
Mângâietoare pasări l-împresoară 
Cu minunate glasuri şi-mboldiri.

Nu tulbura pe oaspeţii de-o clipă
Ai tinereţii. Umblă-ncet, sfios!
Visările ce-n zori se înfiripă
Sunt tot ce are viaţa mai frumos.

Realitatea însă izgoneşte
Cu pasu-i greu şi păsări şi visări;
Şi plin de teamă tânărul priveşte
Cum toate zboară şi se pierd în zări.


Întrebare


Eu nu-ţi cunosc a glasului dulceaţă,
Ci chipul numai, blând, ţi l-am zărit;
Lumina ta m-a străbătut semeaţă,
Şi frumuseţea ta m-a cotropit.

În valul tău mi-ai prins întreaga viaţă; 
Tot ce trăia în mine s-a topit
Şi s-a pierdut în unda ta măreaţă;
E-al dragostei etern, ceresc sfârşit!

Nădejdi şi îndoiala mea deşartă 
Aşteaptă un cuvânt al mântuirii 
Talazele ce inima nu-mi iartă

Spre ce limanuri sufletul mi-l poartă?
Spre paradisul dulce-al împlinirii?
Spre ţărmul trist, pustiu, al despărţirii?


În deşert

Dragi prieteni, nu-i zadarnic
În deşert să ne trudim, 
Ca-n nisipul vieţii, harnic,
O potecă să croim?

În nisipuri, orice urmă 
Talpa şi-ar fi risipit,
Ca hultani flămânzi, o scurmă
Vânturile şi-o înghit.

Singuri sau în caravane, 
Mii de steaguri fluturând, 
Batem drumuri lungi şi vane, 
Ţara liniştii cătând.

Spre-un liman ce nu-l ştim, pasul
Prin pustie-l potrivim
Şi-n nisipul cald, popasul
Rece, mai mult ni-l dorim.

Spre mormântu-acela chipul 
Nostru tinde pururea;
Acolo-nsetat nisipul, 
Lacom lacrima ne-o bea.


Unei fete frumoase

Ca şi roza-n păru-ţi, fată,
Mâine poate-ai să te vezi
Ofilită. Totuşi cată
Sufletul să ţi-l păstrezi.

Cu paşi repezi toamna vine. 
În curând îţi va răpi
Florile ce porţi în tine
Şi din rai te va goni.

Dacă-n zile-ntârziate
Te vei teme, negreşit,
Să-ţi pui roze, să n-arate
Chipul tău, mai vestejit,

Sufletul tău, tânăr, mare,
De-l fereşti de ger şi-amar,
Îţi va pune-n păr o floare
Strălucind şi-n moarte chiar.


Melancoliei

Mă urmezi, melancolie!
Visătoare mă-nsoţeşti!
Fie că mă-nalţ, sau fie
Că mă pierd, alături mi-eşti.

Mă petreci prin stânci cu jnepeni,
Unde vulturii domnesc, 
Unde brazi pe culmi stau ţepeni
Printre ape ce vuiesc.

Morţii, sus când mi se-arată 
Şi când lacrimi mă pătrund, 
Faţa mea întunecată
Lin, în sânu-ţi mi-o cufund.


(Poezii din volumul "Poezii Alese" de Nikolaus Lenau, Ed. Tineretului, Bucureşti, 1957. Traducere de Lazăr Iliescu)

duminică, 21 august 2011

Eugen Jebeleanu (d. 21 august 1991)

Înainte



Cum să vă părăsesc ? Şi totuşi va s-o fac
dar fără voia mea, vai, fără voie
cum se urcau împinse de mai rău
acele animale, câte două
în arca monstruoasă a lui Noe

voi merge înainte neştiind
unde mă duc şi către care drum
şi nici o stea să-mi vină-n ajutor
nici de argint şi nici de plumb
şi înainte fum şi-n urmă fum
sau nici atât

şi o să las în urmă câteva
cuvinte în zăpadă
cîteva zbârcituri de sunete
pe care fără grabă, liniştit,
o să le şteargă vântul.


Cel mai...


Mai fericit decat mine
nu poate să fie nimeni.
Căci am îndurat atâtea
şi încă mai respir acest aer verde
Spaţiul în care trăiesc
este din ce în ce mai larg
aproape toţi prietenii
au devenit mierle
cărora nu le mai aud decît uneori
fâlfâitul.
Nu-mi pasă de nimic
în această lume plină
de lucruri atât de însemnate
şi atît de lipsite de vină.
Mai fericit decît mine
nu poate să fie nimeni.


În vârful inimii

Lacrimile copacilor nu pot să cadă
decât dacă le culeg în pumnii mei.
Cine are urechi, cu ele o să vadă
prin ochii pisicii fără clopoţei.

Umblu în vîrful inimii, să nu fiu auzit
dar bătăile sale mă dau de gol

încât lacrimile din pumn mi-au căzut rostogol
şi pădurea e acum un râu liniştit.




Veşmântul

Sunt cel care-ţi invidiază
pământul
sub care stai,
căci ţi l-ai aşternut pe tine
furându-mi-l, călcând în vârful degetelor
(precum umblai când îmi păzeai de larmă
somnul);
tu nu mi-ai dat răgaz
nici să-ntorc capul
Şi mi-ai furat pământul
sub care trebuia eu să m-aştern.
Nu ţi se potriveşte, în zadar.
E prea mult şi prea greu
Şi, totuşi, l-ai îmbrăcat
Şi nici n-ai mai întors capul
să te priveşti în oglindă.

Întâlnirea cu Hiroshima

Pământ, pământ tăcut.
Tăcută,
cu pielea pârjolită, cu statura goală,
iertare, Hiroshima...
Iertare pentru fiecare pas
ce-atinge-o rană, rupe-o cicatrice...
Iertare pentru fiece privire,
ce - chiar de-i mângâioasă - doare...
Iertare pentru fiece cuvânt
ce tulbură văzduhu-n care-ţi cauţi
copiii,
noroadele de prunci pe veci pierduţi.
Mormânt
inexistent... Vânt... vânt... vânt... vânt...

Şi glasul lor, acum încet sunând,
din zi în zi mai stins,
numai în amintire...
O, cimitire
inexistente... inexistente...
De vrei să plângi, să nu poţi strânge-n braţe
măcar o urnă, un mormânt măcar...

Unde ţi-s pruncii, Hiroshima? Poate
în oceanul
de-argint nepăsător...
Poate-n cavoul infinit
al cerului...
Sau, poate, chiar pe-acest pământ
pe care-l calc...

Fiece pas ce-l fac, îl fac cu teamă...
Fiece palmă de pământ
ascunde-un catafalc...
Parc-a strigat pământul
călcat de mine: - "Mamă..."

Oh, aripi dă-mi, văzduhule de smalţ,
să fiu uşor ca tine, să mă-nalţ,
să nu ating cu pasul nici o rană,
să taie-aripa-mi cerul, îngereşte...

...Dar, scăpărând din miile-i de răni,
se-apropie de mine Hiroshima,
se-apropie şi se înclină lin
şi-mi face semn:

- "Pofteşte, prietene,
şi vezi ce-a fost,
ce e,
şi povesteşte..."






miercuri, 17 august 2011

Ioan Slavici (d. 17 august 1925)


Pădureanca
- fragment -

Şofron, om ca la treizeci de ani, fusese cătană împărătească şi era de mai mulţi ani acum slugă cu simbrie, ştia dar ce este datoria şi porunca stăpânului.
Câtă vreme vedrele erau pline, şi-a făcut şi el parte cuvenită din ele, iară partea lui era mare.
Tocmai mătăhală nu era Şofron; te uitai însă la el şi simţeai că nici cu parul, nici cu păharul nu-l poţi doborî. Înalt nu era afară în seamăn, era însă ciolănos, lat în umeri şi greu în tot trupul, un om care duce la tăvăleală. Cu toate aceste, întorcându-se la birt, pământul i se legăna sub picioare şi drumul de ţară îi era prea îngust.
Ajuns la uşa grajdului, el se opri şi-şi adună toate puterile ca să steie drept.
„Sunt ameţit, nu-i vorbă, îşi zise el, rău ameţit, dar beat nu sunt. Busuioc e om cinstit, Iorgovan e băiat de treabă, jupâneasa Vica e bună şi ea, de tot bună. Ei! ce-i mai departe?! Prea puţin îmi pasă! Tot mă-nsor la toamnă!”
Şi putea Şofron să se însoare. Avea bănişori daţi cu împrumutare, avea un loc de casă în Curtici.
Intrase slugă la Busuioc pentru ca să şi-l câştige naş; toate erau gata; numai nevasta mai lipsea. Iar acum, nu era beat Şofron, era însp ameţit şi ar fi voit să aibă nevastă, ca să poată săruta pe cineva. Aşa era el când era ameţit: îi era dragă lumea toată.
– Bună dimineaţa! zise el intrând în grajd.
– Bună să-ţi fie inima! răspunse tot el, deoarece caii, cărora le zisese „bună dimineaţa” nu îi puteau răspunde.
– Dar fân mai aveţi d-voastre?
– Ia vino, mă rog, şi te uită!
– Bun! bun! zise el iar încredinţându-se că este fân.
– Da, bun!
Însă Vulpoiu, unul dintre caii de la căruţa lui Iorgovan, stetea gânditor şi nu mânca.
Şofron îşi încreţi sprâncenele, îl apucă de urechi şi-l ţuţură, apoi se dete înapoi şi grăi:
– Şofroane! lasă! nu te necăji! culcă-te să tragi un pui de somn; dar bagă de seamă să nu te fure somnul, Şofroane, că e ziuă, Şofroane, şi ai treabă, Şofroane!
Culcat apoi în uşa grajdului, cu capul pe prag, el în curând începu a zâmbi prin vis.
Când se albea de ziuă, el sări sprinten în picioare ca să adape caii şi să-i ţesele, iară când soarele se ivea din dosul dealurilor, el se-ntorcea în bătătura de la marginea satului, ca să vadă ce-i şi cum şi să-i poată da stăpânului său răspuns pe când se va scula.
Şofron, pădurean şi el, ştia să vorbească cu pădurenii, tocmai de aceea însă în curând simţi că anevoia se va înţelege cu dânşii.
Nici nu voiau pădurenii să steie de vorbă cu dânsul. Cei mai mulţi ziceau că nu rămân pe aici, ci trec în Bănat, unde ziua se plăteşte mai bine. Alţii îl amânau pe mâne, pe poimâne, zicând că nu ştiu încă cum se vor hotărî preţurile. Iar puţinii care erau gata de a merge chiar de pe acum la lucru cereau nişte preţuri de te speriai de ele. Trebuia să le plăteşti zilele perdute pe drum şi ostăneala drumului. Apoi anul era bun, şi dar din dar se face. Apoi veniseră mai puţini decât într-alţi ani.
Apoi – şi mai ales – era holeră, şi degeaba omul în gura morţii nu intră.
Dar toate aceste calea-valea; vorba era că nu se găseau oameni pe placul lui Busuioc.
Busuioc îşi făcuse socoteala câţi cosaşi, câţi legători şi câţi mănuncheşi îi trebuiau pentru ca să-şi poată aduna rodul în timp de trei zile. Pădurenii aveau însă alte socoteli. Voind a pleca la seceriş, ei se adună în cete de câte cinci până la o sută de inşi. Fiecare din aceste cete are apoi un om al ei, care se învoieşte pentru ceata lui; oameni răzleţi nu se găsesc, deoarece pădureanul o dată cu capul nu se desparte de ceata cu care a plecat. Degeaba se căznea dar Şofron să adune numărul poruncit de Busuioc: o dată erau pre mulţi legători; altă dată prea puţini cosaşi. Dar, ceea ce era mai rău, se nimereau totdeauna prea mulţi care nu fac nici o treabă. Fieştecare ceată de cel puţin opt inşi are câte un cimpoieş ori lăutar şi câte un băiat care poartă fedeleşul cu apă în urma secerătorilor, iar lăutarul e socotit drept cosaş şi băietul drept mănuncheş. Busuioc hotărâse un cimpoieş, un lăutar şi doi băieţi, iar lui Şofron i se nimereau câte patru lăutari, doi, trei cimpoieşi şi câte cinci, şase băieţi.
„Să facă Iorgovan ce voieşte el!” grăi Şofron şi să întoarse necăjit la birt.
Mai rău se necăji când află că Iorgovan tot nu s-a sculat încă, iar după ce se duse la grajd, el începu a se scărpina la ureche.
Vulpoiu stetea cu urechile dăbălate şi făcea zâmbre.
– Am zis eu, grăi Şofron. Are ceva Iorgovan, trebuie să aibă. Ziceam eu încă de ieri că omoară caii.
Astă-noapte i-a lăsat asudaţi în mijlocul drumului, iar acum doarme ca ne alte dăţi.
Îl ştia om care nu primeşte să fie purtat de slugile tătâne-său; dar Vulpoiu era bolnav, şi, necăjit cum era, Şofron nu mai avea răbdare şi trebuia să-l trezească.


Iorgovan dormea şi nu dormea; nu ştia nici el singur ce face. Obicinuit a se scula de dimineaţă, el s-a trezit deodată cu Şofron, dar nu-i venea să se scoale. Îi era greu să mai deie faţă cu oamenii care-l văzuseră peste noapte şi închise iar ochii, pentru ca să fugă din lume şi să nu mai ştie nimic.
El se uită dar cam supărat la Şofron când acesta îl trezi.
– Ce-ţi pasă?! zise apoi. Nu cumva ai voi să-mi stic şi cheful ca să nu rămâi numai cu paguba? Lasă-l să piară dacă n-are zile!
Şi iar închise Iorgovan ochii: ar fi voit să doarmă mereu şi să nu se mai trezească tot el însuşi.
Dar el nu mai putea să doarmă.
Un cal?! Puţină treabă! Dar nu era a bine! Tot n-ar fi vrut Iorgovan să păgubească.
Însă el voia să-i arate lui Şofron că prea puţin îi pasă şi nu s-ar fi sculat – ferească Dumnezeu! – nici n-ar fi întrebat, după ce se sculă, despre Vulpoiu.
– Ce-i cu oamenii? întrebă el uitându-se aşa cam pe furiş în faţa lui Şofron.
– Să vii să vezi! îi răspunse Şofron.
– Sunt ori nu sunt?
– Sunt şi nu sunt.
– Vorbeşte-mi cum se vorbeşte, grăi Iorgovan mai răstit. Ai fost? n-ai fost? ai găsit? n-ai găsit?
– Am găsit şi n-am găsit, îi răspunse Şofron. Aşa cum îi cere nenea Busuioc, n-ai putea să-i aduni decât în sat, din plin.
Atât îi mai trebuia şi lui Iorgovan. Dacă nu putea să doarmă, ar fi voit să meargă mereu înainte până ce nu va ieşi din lume.
– Atunci pune caii, ca să mergem mai departe, zise el hotărât şi se duse ca să facă socoteala conacului.
Şofron puse caii – la căruţa sa trei, iar la a lui Iorgovan numai doi...
Iorgovan se urca-n căruţa cu doi cai întocmai cum s-ar fi urcat când ar fi fost cu trei. Slavă
Domnului, feciorul lui Busuioc n-avea nevoie să-şi piardă rostul pentru atâta treabă.
Dar omul om rămâne.
– Cu pielea cum rămâne? întrebă feciorul lui Busuioc.
– O s-o găsim aici, îi răspunse sluga.
– Mână tu înainte!
Şofron ieşi cel dintâi din curte, iară Iorgovan rămase-n urma slugii.
– Mare minune! grăi Şofron. Fire-ar să nu-i fie de diochi.

luni, 8 august 2011

Saşa Pană (n.1902)





I

Peizaje migratoare circomvoluţiile norilor
Primăvara presimţită într-un mugure
Poetul pipăie gândul şi clapele lui de spini
Poema seismograf pentru culoarea vântului
Orizont lângă secera aducătoare de belşug
Poema linie de aur din ţările cascadă

II

Bat la inima ta
Carnea fotografiată pe degetele mele
Pâsla aşteptării ca filele negre până la sărbătoare
Calendar mâine cenuşă
Cuvinte strivite-n gâtlej
Braţele mele cuprind femeia cu limpezimi
Şi nelinişti de poemă inefabilă

O linte de cristal culege soarele





Echilibru sentimental


O lacrimă aleasă
Din mâhniri culeasă
Pe rozul degetului mic
Mărgăritar un pic

Păr tutun spălat în soare
La fiecare pas ispititoare
Mulcomiri undoaie talia fiord
Şi glasul busolă ca steaua de la nord

Cum din cernoziom lujerul s-arată
Şi celelalte izvoare cu apă curată

Chemare şoptită
volută secretă
Răspunsul ezită
sub falduri de cretă
Azimă şi oază la ceas flămând de aşteptări

Solitudinea coboară-n lacul cu uitări





Ilustrată de la mare


Ar părea o succesiune de identităţi
Dar fiecare val e altfel.
Iată-l cum se apropie gălăgios, zburlit de mal
Cu mâneci de dantelă-imaculată
Ce dispar subit în nisipul nesăţios
Iar el - imensă mistrie ce şi-a împlinit rostul -
Se răsuceşte mai sărac
Mai domolit.

Trupurile noastre, până ieri goale,
Au îmbrăcat pojghiţă de bronz
Uniformă obligatorie aici
Unde voia bună
(Cât timp soarele n-a tras perdea de opal)
Se-mparte în porţii egale.
De aceea fiecare revine dimineaţa
Să-şi ia în primire perimetrul de plajă cuvenit.

Nările descoperă miros metalic de alge
Ochii se bucură de zborul unui pescăruş,
Retina - dicţionar de culori şi nuanţe -
Cuprinde albastrele întinderi.
Doar un stavrid sau un chibrit de argint viu
E cutropit de neastâmpăr
Şi buimac de tot
Când umbra pescăruşului
Se preface
Săgeată
În
Picaj.

Iată şi o apariţie cu totul indecentă
Un domn cu haină îmbumbată corect,
Cravată şi pantofi
Păşeşte cu precauţiune şi caută,
Caută...
El n-a citit afişul nescris:
"Aici singurul costum admis
E din pigmenţi solari".





Livrescă


Era cândva...
Imaginile se îmbulzeau
Ţâşneau focuri de artificii,
Ca jonglerii mânuiam pistoale
Multe
Patru? Cinci? Şase poate
Şi toate
Cu "zgomot pur" încărcate.
Scriam afişe:
"Nu vrem nimic!"
Şi totuşi vroiam ceva:
Altceva.
Răsmeriţa încă nu începuse
Dar eram sigur că e în mine.





Culori fragile


pentru amintirea Evelinei


Lanţ de violete sau cuvinte
Ochii proaspeţi ca livezi după ploaie
Fruntea însorită
Degetele aer ţesut
Şi totul atât de fragil
O retortă de hurmuz
Şi un copil obraznic se zbenguie cu focul

Ochii ascunşi sub pământ
Ecoul i-a uitat

Şi aşa mai departe

vineri, 5 august 2011

Guy de Maupassant (1850—1893)

S-a născut la 5 august 1850. Locul naşterii este controversat: la castelul Miromesnil, la Fecamp sau chiar la Yvetot sau Sotteville. Urmează pentru puţin timp cursurile liceului Napoleon din Paris, apoi Institutul ecleziastic din Yvetot. În 1868 ia parte la salvarea unui tânăr englez care era să se înece în mare; tânărul era poetul Charles Swinburne cu care se va împrieteni. Urmează cursurile liceului din Rouen, unde continuă să scrie versuri şi unde îl cunoaşte pe poetul Louis Bouilhet, care îi va da primele îndrumari critice. În 1870 începe războiul franco-prusac şi este mobilizat la Vincennes, în intendenţă.
În 1872 intră ca funcţionar la Ministerul Marinei. Lucrează şi ascultă îndrumările lui Flaubert. Cunoaşte scriitori din cercurile apropiate: Henrique, Mirabeau, Edmond de Goncourt, Zola, Turgheniev.  Începe să publice versuri şi cronici în gazetele pariziene.  În1878 trece la Ministerul Instrucţiunii Publice.  Ise intentează proces pentru ultragiu adus moralei. Piesa incriminată este o poezie. Flaubert intervine public şi procesul se stinge.


În1880 apare nuvela "Boule de suif", care îi confirmă talentul. Îi apare romanul satiric "Duminicile unui burghez din Paris" şi primul volum de nuvele, "Casa Tellier". Apoi,  campania din Tunisia, îi va servi drept pretext unor episoade din "Bel -Ami". Ulterior, Guy de Maupassant va lua atitudine împotriva abuzurilor armatei şi împotriva expansiunii coloniale. În1880 apare romanul "O viaţă", iar î
n 1884 apar mai multe schiţe cu subiecte halucinante, mărturisind preocupări stranii, idei fixe: "Oribil", "Frica", "Un foc", "Garson", "O halbă", etc. În1885 apare romanul "Bel- Ami", iar în 1888 romanul "Pierre şi Jean".  În 1889 apare romanul "Tare ca moartea", iar în 1890 apar "Viaţa rătăcitoare" şi "Frumuseţea inutilă"  în ziarul Echo de Paris. 

În 1891 apar semnele de dezechilibru; are accese de teamă, se crede urmărit, vede fantome... În ianuarie 1892 este internat în clinica doctorului Blanche. Moare la 6 iulie 1893. La înmormântarea sa iau parte Marcel Proust, Zola, Heredia, Jean Lorrain.






HORLA
- fragment-

8 mai. — Ce zi minunată ! Mi-am petrecut toată dimineaţa întins pe iarbă, în faţa casei, sub platanul uriaş care o acoperă, o adăposteşte şi o umbreşte în întregime. Îmi place această regiune, şi-mi place să trăiesc într-ansa pentru că acolo îmi am rădăcinile, aceste adânci şi delicate rădăcini care-l leagă pe un om de ceea ce gândeşte şi de ceea ce mănâncă, de datini ca şi de bucate, de felul local de a vorbi, de intonaţiile ţăranilor, de mirosurile solului, de sate şi chiar de aerul însuşi.
Îmi iubesc casa în care am crescut. De la ferestrele mele văd cum curge Sena, de-a lungul grădinii, în dosul drumului, aproape la mine acasă, Sena cea mare şi lată, care curge de la Rouen la Havre încărcată cu vapoare. Colo, la stânga, Rouen, întinsul oraş cu acoperişuri albastre, peste care se înalţă oastea fără număr de clopotniţe gotice. Sunt nenumărate, subţiri sau late, dominate cu toatele de săgeata de fontă a catedralei şi pline de clopote care răsună în văzduhul albastru al dimineţilor senine, făcând să se audă până la mine blândul şi îndepărtatul zăngănit de fier, cântecul lor de bronz pe care adierea mi-l aduce, când mai tare, când mai asurzit, după cum ea se trezeşte sau aţipeşte.
Ce frumos era azi de dimineaţă ! Către ora unsprezece, un lung convoi de vase trase de-un remorcher cât o muscă de mare, şi care horcăia de oboseală scoţând un fum gros, trecu prin faţa grilajului meu. După două vase englezeşti cu pânze al căror pavilion roşu flutura pe cer, venea un splendid vas brazilian cu trei catarge în întregime alb, încântător de curat şi de lucios.  L-am salutat, nu ştiu de ce, atât de mare plăcere mi-a făcut priveliştea acestui vas.
11 mai.  De câteva zile am puţină febră ; mă simt prost, sau mai curând trist. De unde vin oare aceste tainice influenţe care ne schimbă fericirea în descurajare şi încrederea în tristeţe şi descumpănire ? S-ar zice că aerul, aerul acesta care nu se vede, e plin de însuşiri neştiute. De puteri, de pe urma tainicii vecinătăţi a cărora pătimim. Mă trezesc plin de veselie, cu dorinţa de a cânta în gâtlej. — De ce ? — Cobor de-a lungul apei ; şi brusc, după o scurtă plimbare, mă-ntorc disperat, ca şi cum m-ar pândi acasă vreo nenorocire. — De ce? — Să fie un fior de răceală care, trecându-mi prin piele, mi-a zdruncinat nervii şi întunecat sufletul ? Să fie forma norilor, sau culoarea zilei, culoarea atât de nestatornică a lucrurilor, care trecându-mi prin ochi, mi-a tulburat gândul ? Mai ştii ? Tot ce ne înconjoară, tot ce vedem fără sa privim, tot ce atingem fără să palpăm, sau numai în treacăt fără să cunoaştem, tot ce întâlnim fără să distingem, produce asupra noastră, asupra organelor noastre şi, prin ele, asupra gândurilor şi chiar asupra sufletului nostru efecte rapide, surprinzătoare şi inexplicabile.
Cât e de profundă taina aceasta a Celor nevăzute ! Nu o putem sonda cu simţurile noastre păcătoase, cu ochii noştri care nu ştiu să vadă nici ce e prea mic, nici ce e prea mare, nici ce e prea aproape, nici ce e prea departe, nici locuitorii unei stele, nici pe acei ai unei picături de apă... cu urechile noastre oare ne înşeală, dat fiindcă ne transmit vibraţiile aerului transformate în note sonore. Ele sunt zâne care reuşesc minunea de a transforma acest zgomot în mişcare şi, mulţumităacestei metamorfoze, dau naştere muzicii care face să cânte agitaţia mută a naturii... cu mirosul nostru, mai slab decât acela al unui câine... cu gustul nostru, care de-abia poate discerne vârsta vinului ! A ! daca am avea alte organe care să îndeplinească în favoarea noastră alte minuni, ce de lucruri am mai putea descoperi în jurul nostru !
16 mai. — Hotărât lucru, sunt bolnav ! Şi mă simţeam atât de bine luna trecută ! Am febră, o febră atroce, sau mai degrabă o stare febrilă de nervi care face ca sufletul să-mi fie tot atât de suferind ca şi trupul. Am tot mereu această oribilă senzaţie a unei Primejdii care mă ameninţă, această teamă de-o nenorocire care mă paşte, sau a morţii care se apropie, această presimţire care este, probabil, primul simptom al unei boli încă necunoscute ce încolţeşte în sângele şi în carnea mea.
18 mai. — Vin de la doctorul meu care m-a consultat, căci nu mai puteam dormi. Mi-a găsit pulsul accelerat, ochiul dilatat, nervii întinşi ca nişte coarde, dar nici un simptom alarmant. Trebuie să fac duşuri şi să iau bromură de potasiu.
2 mai. — Nici o schimbare! starea mea e, într-adevăr, bizară. Pe măsură ce se înserează, mă cuprinde o inexplicabilă nelinişte, ca şi cum noaptea ar ascunde, întrucât mă priveşte, o groaznică ameninţare. Mănânc repede, apoi încerc să citesc ; dar nu pricep cuvintele ; de-abia dacă deosebesc literele. Umblu atunci în lung şi în lat prin salon, (apăsat de-o teamă confuză şi irezistibilă : teamă de somn şi teamă de pat.
Pe la zece mă sui în odaia mea. De-abia am intrat, învârtesc cheia de două ori în broască şi pun zăvorul ; mi-e frică... de ce ?... Până acum nu mă temeam de nimic... deschid dulapurile, mă uit sub pat; ascult... ascult... ce ?... Nu e oare ciudat ca o indispoziţie, poate o tulburare a circulaţiei, iritaţia unui circuit nervos, un pic de congestie, o foarte mică perturbare în funcţionarea atât de imperfectă şi atât de delicată a maşinii noastre însufleţite, să facă din cel mai vesel dintre oameni un melancolic şi din cel mai curajos un fricos ? Apoi mă culc şi aştept să vină somnul aşa cum l-aş aştepta pe călău. Îl aştept, dar îngrozit la gândul că va veni; şi inima-mi bate, şi picioarele-mi tremură ; şi tot trupul meu tresare în fierbinţeala cearşafurilor, până în clipa când mă cufund brusc în repaus, aşa cum ai cădea ca să te îneci într-un hău de apă stătătoare.  Nu-l simt, ca altădată, venind acest somn perfid, ascuns în preajma mea, oare mă pândeşte, oare mă va apuca de cap, îmi va închide ochii, mă va nimici.


Dorm — multă vreme — două-trei ore — apoi un vis — nu — un coşmar mă înăbuşă. Simt, nu-i vorbă, că sunt culcat şi că dorm... o ştiu şi o simit... şi mai simt şi  că cineva se apropie de mine, mă priveşte, mă palpează, se suie în pat, îngenunchează pe pieptul meu, mă apucă cu mâinile de gât şi strânge... strânge... din răsputeri, ca să mă sugrume. Cât despre mine, mă zbat, înlănţuit de această atroce neputinţa care ne paralizează în vise : vreau să ţip — nu pot; vreau sa mă mişc — nu pot; — făcând eforturi groaznice, gâfâind, încerc să mă întorc, să dau la o parte această fiinţă care mă striveşte şi care mă înăbuşă — nu pot!
Şi deodată mă trezesc, înspăimântat, leoarcă de sudoare. Aprind luminarea. Nu-i nimeni.După această criză, care se repetă în fiecare noapte, adorm în sfârşit, liniştit, până în zori.
2  iunie. — Starea mea s-a mai înrăutăţit încă. Ce-oi fi având ? Bromura nu serveşte la nimic ;  nici  duşurile.  Deunăzi, ca să-mi obosesc trupul, totuşi atât de obosit, m-am dus să mă plimb prin pădurea din Roumare. Am crezut, mai întâi, că aerul proaspăt uşor şi blând, plin de miresme de ierburi şi de frunze, îmi va vărsa în vine un sânge nou, în inimă o nouă energie. Am apucat pe-un drum larg de vânătoare, apoi am cotit înspre la Bouille, pe-o alee îngustă, între două batalioane de copaci extrem de înalţi, care interpuneau între mine şi cer un acoperiş verde, gros, aproape negru.
Un fior mă cuprinse deodată, nu un fior de frig, ci o ciudată senzaţie de nelinişte. Iuţii pasul, cuprins de îngrijorare la gândul că sunt singur, speriat fără motiv, în mod stupid, de adânca singurătate. Deodată, mi se păru că cineva mă urmăreşte, că cineva merge în urma mea, aproape de tot, cât să mă atingă. M-am întors brusc. Nu era nimeni. N-am văzut în urma mea decât aleea dreaptă şi largă, înspăimântător de goală ; şi-n cealaltă parte se întindea tot cât vedeai cu ochii, exact la fel, înspăimântătoare. Am închis ochii. De ce ? Şi-am început să mă învârtesc pe-un călcâi, foarte repede, ca o sfârlează. Era să cad ; am deschis ochii ; copacii dănţuiau ; pământul plutea ; a trebuit să mă aşez. Apoi, a ! nu mai ştiam pe unde am venit ! Ciudată idee ! Ciudat ! Ciudată idee ! Nu mai ştiam de loc. Am pornit-o de partea care era la dreapta mea şi m-am întors pe drumul mare care mă adusese în mijlocul pădurii.
3   iunie.    Noaptea  a  fost  groaznică.  Am să  plec de aci câteva săptămâni.  Probabil  că o  scurtă călătorie mă va întrema.
2 iulie. — M-am întors acasă. M-am vindecat. Am făcut de altminteri o excursie încântătoare. Am vizitat muntele Saint-Michel, pe care nu-l cunoşteam. Ce viziune când soseşti, ca mine, la Avranches, pe înserate ! E situat pe-o colină ; şi cineva m-a dus în grădina publică, la capătul oraşului. Am scos un strigăt de uimire. O radă uriaşă se întindea în faţa mea, cât vezi cu ochii, între două coaste depărtate ce se pierdeau în zare, prin ceţuri ; şi în mijlocul acestei imense rade galbene, sub un cer de aur strălucitor, se înalţă, sumbru şi ascuţit, printre nisipuri, un munte straniu. Soarele tocmai apusese şi pe orizontul încă în flăcări se desena profilul acestei stânci fantastice care poartă în vârful ei un fantastic monument.

De cu zori m-am dus spre el. Marea era joasă, ca seara din ajun, şi, pe măsură ce mă apropiam de ea, priveam înălţându-se în faţa mea uimitoarea abaţie. După câteva ore de mers, am atins uriaşul bloc de pietre care poartă orăşelul dominat de marea biserică. După ce-am urcat strada îngustă şi povârnită, am intrat în cel mai admirabil lăcaş gotic înălţat lui Dumnezeu pe pământ, mare cât un oraş, plin de săli joase, strivite sub bolţi, şi de galerii înalte susţinute de coloane fragile.
Am pătruns în acest gigantic giuvaer de granit, tot atât de uşor ca o dantelă, şi acoperit de turnuri şi de graţioase turnuleţe în formă de piramidă, în care urcă scări răsucite şi care proiectează pe cerul albastru al zilelor, pe cerul negru al nopţilor, capetele lor ciudate, de unde ies himere, diavoli, animale fantastice, flori monstruoase, şi care sunt legate unele de altele prin arcade subţiri şi sculptate. Când am ajuns în vârf, i-am spus călugărului care mă însoţea :
„Părinte, ce bine trebuie să te simţi aici !"
El îmi răspunse: „E vânt mult, domnule" ; şi-am început să vorbim privind cum se ridică marea, care alerga pe nisip şi-l acoperea cu o cuirasa de oţel. Şi călugărul îmi istorisi poveşti, toate vechile poveşti ale acestui munte, legende şi iar legende.
Una din ele m-a impresionat mult. Băştinaşii, cei de pe munte, pretind că  noaptea se aude vorbind pe nisipuri, apoi se aud behăind două capre, una cu glas tare, cealaltă cu glas scăzut. Credulii afirmă că e vorba de ţipetele pasărilor de mare, care seamănă când cu un behăit, când cu vaiete omeneşti ; dar pescarii care întârzie seara pe mare jură că au întâlnit, între două maree, în jurul orăşelului azvârlit astfel departe de lume, umblând de colo până colo pe drum, un bătrân păstor al cărui cap acoperit de manta nu se vede niciodată şi care mână, mergând în faţa lor, un ţap cu chip de bărbat şi o capră cu chip de femeie, ambii având părlung şi alb, şi vorbind fără încetare, certându-se într-o limba necunoscută, apoi încetând brusc să ţipe spre a behăi din răsputeri.
I-am spus călugărului : „Dumneata crezi ?"
Îmi răspunse murmurând : „Ştiu şi eu ?"
Am urmat: „Dacă ar exista pe pământ alte fiinţe decât noi, cum de nu le-am fi cunoscut mai demult; cum de nu le-ai fi văzut dumneata ; cum de nu le-aş fi văzut eu ?"
El răspunse : „Vedem noi oare a suta mia parte din ce există ? Iaca, vântul, cea mai mare forţă din natură, care răstoarnă oamenii, dărâmă clădirile, smulge copacii din rădăcini, ridică munţi de apă pe mare, distruge falezele şi zvârle pe stânci vapoarele cele mari, vântul care ucide, şuieră, geme, mugeşte — l-ai văzut, şi-l poţi vedea ? Şi totuşi există."
Am tăcut în faţa acestui raţionament simplu. Omul ăsta era un înţelept, sau poate un prost. N-aş putea spune exact; am tăcut. Ceea ce spunea gândisem adesea.
3  iulie. — Am dormit prost; există, fără îndoială, aici o influenţă febrilă, deoarece vizitiul meu suferă de aceeaşi boală. Întorcându-mă ieri acasă, observasem  strania lui paloare.
L-am întrebat :
  Ce ai, Jean ?
  Am că nu mă pot odihni, conaşule; nopţile îmi mănâncă zilele. De când a plecat conaşul parcă m-a lovit un deochi. Ceilalţi servitori sunt totuşi sănătoşi, în schimb mie mi-e frică să nu mă apuce iar.
4  iulie. — Hotărât lucru, m-a apucat din nou. Vechile mele coşmaruri au revenit. Azi-noapte am simţit pe cineva care se aşezase pe mine şi care, cu gura lipită de a mea, îmi bea viaţa printre buzele mele. Da, o sorbea din gâtlejul meu, aşa cum ar fi făcut o lipitoare. Apoi s-a sculat, sătul, iar eu m-am trezit atât de frânt, de distrus şi durându-mă toate încât nu mă mai puteam mişca. Dacă mai continuă aşa câteva zile, mai mult ca sigur plec.
5  iulie. — Să-mi fi pierdut oare minţile ? Ceea ce s-a petrecut, ceea ce am văzut noaptea trecută e atât de straniu încât mintea mea o ia razna când mă gândesc ! Încuiasem uşa, aşa cum fac de-o vreme în fiecare seară ; apoi, fiindu-mi sete, am băut o jumătate de pahar de apă şi am observat, din întâmplare, cu acest prilej, că apa în carafa mea venea până la dopul de cristal.
M-am culcat apoi şi m-am cufundat într-unui din acele vise groaznice, din care mă smulse, după vreo două ore, o zguduitură şi mai groaznică. Închipuiţi-vă un om care doarme, pe care cineva îl asasinează, şi care se trezeşte cu un pumnal înfipt în plămâni, şi horcăie, plin de sânge, şi nu înţelege. Regăsindu-mi, în sfârşit, minţile, mi-a fost din nou sete ; am aprins o luminare şi m-am îndreptat către masa pe care era carafa. Am ridicat-o, aplecând-o peste pahar ; nimic nu curse din ea. — Era goală ! Era complet goală ! La început nu mi-am dat seama ce însemna asta; apoi, deodată, m-a cuprins o emoţie atât de groaznică încât a trebuit să stau jos, sau mai curând am căzut pe un scaun ! apoi am sărit ars şi am privit în jurul meu ! după care m-am aşezat din nou, buimac de stupoare şi de spaimă în faţa cristalului transparent ! Îl priveam cu ochi ficşi, încercând să ghicesc. Mâinile îmi tremurau ! Aşadar cineva băuse această apă ? Cine ? Eu ? eu, fără îndoială. Cine altul decât mine ? Păi atunci eram somnambul, trăiam, fără să ştiu, această viaţă dublă şi misterioasă care te face să te întrebi dacă nu cumva sunt două fiinţe în tine, sau dacă o fiinţă străină, cu neputinţă de cunoscut şi invizibilă, însufleţeşte, uneori, când sufletul ne este toropit, trupul nostru captiv, care i se supune ca nouă înşine, ba mai mult chiar decât nouă înşine.
A ! cine va înţelege oribila mea nelinişte ? Cine va înţelege emoţia unui om, întreg la minte, perfect treaz, cu scaun la cap, şi care priveşte îngrozit, prin sticla unei carafe, un pic de apă dispărută în timp ce-a dormit! Şi-am stat acolo până la zi, fără să îndrăznesc să mă întorc în pat.
(Traducere de  PAUL DINOPOL)